1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În mod tradițional, relațiile internaționale sunt considerate ca un ansamblu de legături, de raporturi și contacte care se stabilesc între state și care țin de politica lor externă[1].

Termenul de relații internaționale evidențiază acea caracteristică a raporturilor dintre oameni de a fi structurați în forma modernă de comunitate umană care este națiunea și nu se folosește, eventual, termenul de relații inter-state, specie a relațiilor internaționale[2].

Relațiile internaționale sunt „interacțiunea dintre națiuni în domeniile politic, militar, economic. Studiul lor se ocupă cu:

  1. Analiza <<cine, ce face>>, <<când>> și <<cum>> în politica mondială.
  2. Studiul totalității interacțiunilor private dintre cetățenii diferitelor țări.
  3. Practica diplomației: Relațiile internaționale sunt altceva decât raporturi dintre state născute din proiectarea și înfăptuirea politicilor lor externe”[3].

Națiunea este înțeleasă ca o comunitate de oameni care au în comun limba, cultura, etnicitatea, originile și istoria. Termenul se poate referi și la comunitatea teritorială și de guvernare, indiferent de originea etnică[4]. Statul reprezintă o entitate teritorială controlată de un guvern și locuită de o populație. Guvernul unui stat nu răspunde  în fața niciunei alte autorități superioare; își exercită suveranitatea asupra teritoriului său, aplică legile, colectează taxele. Populația care locuiește într-un stat formează societatea civilă[5].

Relațiile internaționale reprezintă ansamblul legăturilor și comunicațiilor ce se stabilesc între diversele grupuri umane, traversând anumite frontiere și fluxuri sociale de orice natură mai presus de granițele fizice, angajând sau scăpând astfel, controlului unei puteri de stat unice sau la care participă agenți legați de societăți etatice diferite.

Studiul relațiilor internaționale a apărut și s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea, pe parcursul decantării unei teorii a statului, ca un sub-domeniu al științelor politice. Acestea, la rândul lor, analizează ceea ce se petrece în interiorul statului. Relațiile internaționale se opresc a ceea ce se întâmplă în afara acestuia. Dar politica externă pornește și se bazează pe puncte forte ale politicii interne.

La douăzeci de ani după încheierea celui de-al doilea Război Mondial, sistemul internațional a fost asemuit metaforic cu jocul de biliard. Statele, ca niște bile, se ciocnesc și se resping, făcându-și fiecare cât mai mult loc pe masa de joc, eliminându-le pe cele din apropiere[6].     Pe la jumătatea anilor ’60 a început să fie promovată o imagine foarte diferită a mediului extern, descris ca o întrepătrundere sau suprapunere a mai multor pânze de păianjen, țesute în diverse zone ale globului, cu un hegemon care atrăgea și menținea în propriul sistem radial entitățile mai slabe.

În ultimele trei decenii ale secolului XX realiștii – care insistau că statul continuă să reprezinte actorul dominant într-un sistem internațional conceptualizat esențialmente în termeni politici – argumentau că legăturile transnationale economice și sociale, precum și cele politice, eliminau semnificația statului și transformau natura raporturilor dintre protagoniștii statali.

Strict definit, domeniul relațiilor internaționale privește legăturile dintre guvernele lumii. Dar acestea nu pot fi înțelese dacă sunt cercetate izolat. Ele se definesc în strânsă legătură cu alți participanți (organizații internaționale, corporații multinaționale și indivizi independenți), cu alte structuri sociale (inclusiv economia, cultura și politica internă) și cu influențele geografice şi istorice[7].

Relațiile internaționale își găsesc consistența în politica internațională dominată de rezoluțiile guvernelor și de deciziile pe care le iau acestea în sensul cooperării sau al confruntării. Legăturile dintre state cuprind diplomația, comerțul, alianțele, schimburile culturale, activități în organizații regionale şi internaționale ce acoperă arii tematice: comerțul mondial, mediul, conflictele.

Un anume tip de politică nu este inclus în relațiile internaționale: politica comparată, care se intersectează cu relațiile internaționale prin influența politicii interne asupra celei externe.

Cercetătorii relațiilor internaționale caută să înțeleagă modul în care evenimentele din lume apar și se dezvoltă într-un anume fel, și care sunt cauzele şi motivele pentru care un protagonist mondial urmează un anumit tip de comportament în vreme ce altul acționează complet diferit în aceeași situație sau zonă de interes. În măsura în care un eveniment poate fi corelat cu o decizie critică a unui politician sau guvern, rezolvarea teoretică este de ordin descriptiv – o încercare de amalgamare a unor protagoniști și a unor acțiuni care conduc la atingerea unui scop. Căutarea explicațiilor generale și a cauzelor indirecte pe termen lung aflate la originile unui eveniment duce la răspunsuri teoretice care îl anturează în contextul mai larg, cu valoare generalizatoare[8].

La o distanță de zece-cincisprezece ani de la încheierea celui de-al doilea Război Mondial, analiza complexă a relațiilor internaționale s-a orientat spre obiectivele, mijloacele și organismele capacitate de țările lumii ca să determine  stadiul relațiilor dintre ele. O asemenea viziune și abordare de ansamblu a determinat evaluarea politicilor de securitate din perspectiva economică, demografică, diplomatică, militară. Ea a produs scenarii, linii directoare și proiecții hotărâtoare pentru decidenții aflați la conducere.

 

[1]               Phillipe Braillard, Mohamed Reza Djalili, Les relations internationales, P.U.F., Paris, 1988, p. 5.

[2]               Liviu-Petru Zăpârțan, Relațiile internaționale, Cluj-Napoca, 2001, p. 8.

[3]               Jay M. Schafritz, The Dorsey Dictionary of American Government and Politics, The Dorsey Press, 

                  Chicago, 1988, p, 291.

[4]               Collins English Dictionary - Complete and Unabridged, Albany State University of New York Press, 1996, p. 5.

[5]               Joshua Goldstein and Jon Pevehouse, Relații internaționale, traducere de Andreea-Ioana Cozianu,

                  Elena Farca și Adriana Ștraub, Studia Polirom, Iași, 2008, p. 40.

[6]               Arnold Wolfers, Discord and Collaboration, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1992,

  1. 19.

[7]                  Goldstein, Pevehouse, op. cit., p. 31.

[8]                 Liviu-Petru Zăpârţan, op. cit., p. 9.

Loading...