1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Diversificarea jocului politic mondial, prăbușirea imperiilor coloniale, apariția noilor state independente și confruntarea cu blocul comunist au generat un interes special în studiul relațiilor internaționale și al statelor suverane, a modului în care și-au maximizat obiectivele de politică externă pe căi diplomatice, prin relații bilaterale și în organismele de dezbatere regionale și internaționale. „După al doilea Război   Mondial, paradigma studiului relațiilor internaționale era dată de ideea că o politică externă care pune accentul pe aspectele de securitate, esențiale în condițiile Războiului Rece, este de conceput numai în legătură cu o entitate politică structurată, având o identitate bine precizată, aflată în raporturi cu alte identități politice”[1].

O atare abordare pornește de la premisa potrivit căreia o mare parte din protagoniștii relațiilor internaționale – statele națiune – sunt bine structurate, se bucură de deplina independență şi suveranitate, recunoscută de comunitatea internațională. Varietatea regimurilor politice, a gradelor de dezvoltare și de promovare a valorilor democratice, sferele de influență, bi polarismul şi uni  multi polarismul, apărut după prăbușirea comunismului european, au produs o nuanțare a calibrului fiecărei țări în parte, în funcție de forța politică, economică, diplomatică, și militară, în funcție de alianțele încheiate şi de raporturile cu amici şi inamici, de o potrivă.

În plus, ascendența actorilor non statali, mari corporații, organizații umanitare, grupări infracționale transfrontaliere, formațiuni extremiste, sau organizații nonguvernamentale au lansat o provocare majoră statelor națiune și conceptului potrivit căruia acestea dețineau monopolul reprezentativității și al legitimității în contextul mondial.

În condițiile actuale, suveranitatea de stat este „prinsă” într-un blocaj internațional în care intervin numeroși actori, ea devine, mai degrabă, expresia unei responsabilități a tuturor acestora, inclusiv a statelor, fiind tot mai puțin o valoare absolută, şi tot mai mult un principiu al coordonării acțiunii tuturor actorilor scenei internaționale.

Tipurile de relații externe ale unui stat:

  1. Unilateralism: puterea este unică şi unitară în toate domeniile.
  2. Alianțe de suveranități.
  3. Securitatea reciprocă: se identifică interese comune şi se dezvoltă tehnici și metode ale unei încrederi naturale.
  4. Guvernarea mondială: o structură cooperatistă, federală sau imperiu mondial sub un guvern unic[2].

Statul deține un rol important în societate, este cea mai puternică şi răspândită organizare socială, incomparabilă cu o alta;

             - este instrument al identificării, organizării şi conducerii unei societăți  umane. Ca entitate teritorială, este controlat de o formă de administrare, cel mai adesea de un guvern. Acesta poate să rezulte în urma unui scrutin, poate fi produsul unui război intern sau al unei lovituri de stat sau militară sau poate fi impus prin forță din exterior sau de către o putere externă.

                 - ca actor principal în relațiile internaționale, participă la acțiuni regionale și internaționale ca entitate identitară și acționează în numele și în interesul locuitorilor/cetățenilor săi. Această participare are la bază suveranitatea de stat care se traduce prin controlul asupra teritoriului, prin elaborarea de legi, prin producerea și circularea monedei naționale, prin asigurarea finanțării și funcționării instituțiilor de apărare națională, prin  elaborarea și promovarea politicii externe  etc.

                 - statul minimal este reticent la amestecul în viața societății, se menține la o distanță care îi permite să vegheze la respectarea legii și la corectarea prevederilor caduce sau improprii;

         - statul maximal practică imixtiunea în toate domeniile vieții sociale a cetățenilor săi;

                 - statul unește indivizii cu grupuri și organizații, stabilește un echilibru și reconcilierea dintre indivizi și grupuri, furnizând securitate pentru cetățeni și le apără, teoretic, drepturile individuale și colective.          

            “Instrumentul identificării, organizării și conducerii unei comunități umane a fost și este statul, instituția politică esențiala pentru viața entităților sociale. Realitatea internațională este modelată de existența statelor, iar statul rămâne actorul principal al relațiilor internaționale; chiar dacă alături de el au apărut și alții, ei nu sunt în măsură să-l concureze. Statul rămâne structura de bază a societății internaționale iar lumea este etatizată și divizată în unități etatice. Statul nu mai este singurul actor al relațiilor internaționale, dar rămâne actorul privilegiat, chiar dacă este concurat uneori şi amenințat adesea în exercitarea acestui rol”[3].

            Ca mod de conducere efectivă, statul are un centru administrativ care poate fi un oraș tradițional, cu valoare economică, politică, socială şi culturală, așa cum sunt în general capitalele europene, sau poate fi doar o localitate strict administrativă cu valoare simbolică în care sunt plasate instituțiile centrale, ministerele şi agențiile guvernamentale, cum este cazul entităților componente ale federației americane. Statele Unite ale Americii au avut opt capitale[4], până la 1800 când acest statut i-a fost conferit Washington-ului și ca o formă de încheiere a concurenței dintre Philadelphia, orașul independenței, și New York, sediul primului congres. În Chile, după lovitura militară condusă de generalul Augusto Pinochet în 1973, sediul guvernului şi al președintelui au rămas la Santiago, dar parlamentul a funcționat la peste o sută de kilometri distanță la Valparaiso, ca simbol al sistemului în care exponenții populației erau ținuți la distanță de mecanismul deciziilor politice şi economice strategice.

În cazul statelor federale, fiecare subdiviziune are structura unui stat în sine, cu legislativ, executiv şi sistem juridic propriu, care participă la viața comunitară în termenii politicii fiscale, de apărare și ai politicii externe, administrarea curentă fiind de competența guvernării locale.

Guvernul statului, ca structură ce îndeplinește funcția executivă, este coordonatorul de fapt al politicii interne și externe. Reprezentativ și cu cel mai înalt statut, deasupra partidelor politice și a jocului de putere se află șeful statului: președinte, rege, împărat (în cazul Africii Centrale[5] și al Japoniei) sau administrator al legii marțiale (cazul Turciei pe perioada lui Kenana Evren). Președintele american este șef al statului (republică prezidențială) și comandant suprem, dar și conducător al echipei ministeriale. Ca șef al guvernului, echivalentul european al primului ministru, el elaborează proiecte de legi pe care le înaintează Congresului. După dezbaterea și eventuala amendare în cele doua camere, proiectul se întoarce la Casa Albă, este promulgat de președinte, de data aceasta în calitatea de șef al federației, și devine lege federală (law of the land, orig. engl.). Marea Britanie are ca șef al statului regele sau regina, primul ministru este conducătorul echipei guvernamentale alcătuită în urma succesului în alegerile parlamentare, dar nu președintele partidului învingător este premier ci liderul acestuia, o funcție tipic britanică. În Germania, funcția de șef al statului este deținută de președinte, dar este strict protocolară şi de reprezentare, guvernarea efectivă fiind exercitată de către cancelarul federal.

 În contemporaneitate, majoritatea protagoniștilor din arena internațională sunt statele națiune, al căror număr a crescut semnificativ după 1956, anul începerii decolonizării, şi după 1991, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, independența unor foste republici şi după spargerea Iugoslaviei. Pentru intrarea în concertul internațional şi participarea la adoptarea unor decizii regionale şi internaționale protagoniștii statali depind de recunoașterea statutului lor identitar. Taiwan-ul, după războiul komintang-iştilor lui Tshan Kai Shek cu comuniștii lui Mao, a ocupat locul Chinei din ONU până la reconcilierea dintre China comunistă și Statele Unite și preluarea acestui loc în forumul mondial și în Consiliul de Securitate ONU de către reprezentanții guvernului de la Beijing. Mai recent, provincia Kosovo și-a declarat independența, (2008), dar peste douăzeci de țări, cum sunt Grecia, Spania sau  România, nu au recunoscut-o. Recunoașterea independenței și a suveranității este baza integrării entităților statale în mecanismele de colaborare internațională. După declararea unilaterală a independenței, Rhodesia a fost izolată pe plan internațional (mai puțin de Africa de Sud, și ea sancționată din cauza politicii segregaționiste de apartheid) și supusă embargoului strict inspirat de fosta metropolă, Marea Britanie, care nu a acceptat gestul rebel al lui Ian Smith din 1965 și a tratat teritoriul respectiv drept colonie până la independența acceptată de comunitatea internațională în 1980. Deși decolonizarea a conferit statutul de țară independentă teritoriilor ieșite de sub dominația marilor colonizatori, încă mai există posesiuni formale care depind de metropole: Bermuda, Gibraltar (Marea Britanie), Guyana Franceză şi Martinica (Franța), Antilele Olandeze (Olanda), Insulele Falkland (Marea Britanie), Guam (Statele Unite ale Americii).

 

[1]                  Liviu-Petru Zăpârţan, op. cit., p. 11. 

[2]               F.S. Peterson, J.M. Rochester, International Relations, fourth edition, McGraw-Hill, New York,

                   1998, p.16. 

[3]               Liviu-Petru Zăpârţan, op.cit.,  pp. 30-31

[4]               Philadelphia, Baltimore, Lancaster, York, Princeton, Annapolis, Trenton şi New York. Apud Robert

                   Fortenbaugh, The Nine Capitals of the United States, Maple Press, York, PA., 1948.

[5]               Jean Bedel Bokassa s-a încoronat împărat şi a elaborat o Consituţie imperială la 4 decembrie 1977. A

                   fost „detronat” de preşedintele David Ducko cu ajutorul armatei franceze la 20 septembrie 1979.

                   Bernard Nantet, Dicţionar de istorie şi civilizaţii africane, traducere de Maria Cazanacli, Şerban

                   Velescu, Henri Zalis, Univers enciclopedic, Bucureşti 2006, p. 64.

Loading...