1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Înmulțirea numărului statelor a complicat și mai mult procesul adoptării rezoluțiilor în Organizația Națiunilor Unite și în alte organisme și agenții internaționale, mai ales în cele în care este nevoie de consens. Unul dintre prerogativele membrilor asocierilor multilaterale este faptul că fiecare participant dispune de un singur vot, indiferent de mărimea teritorială, puterea economică și militară sau de numărul locuitorilor. China, cel mai populat stat al lumii, (peste un miliard de locuitori) are aceeași autoritate la vot ca și Vanuatu, un mic stat arhipelagic, (fostele Hebride, din Pacificul de sud), cu ceva mai mult de două sute de mii de locuitori. Acest fapt generează un sistem complex de negocieri și de asocieri temporare în funcție de interesele directe ale fiecărui participant. “Statul modern este un concept al cărui conținut a suferit o expansiune remarcabilă. Statele cele mai avansate au amalgamat guvernământul și societatea, în decursul acestui proces, devenind constructe mai profund, mai complex și mai ferm întemeiate fie decât predecesorii lor, fie decât statele  contemporane “slabe”. Ele s-au extins nu numai pentru a încorpora, ci și pentru a reprezenta un cerc de interese și participanți în permanentă expansiune. Funcțiile și capacitățile lor s-au extins odată cu propriul electorat, până când statul s-a implicat în toate sectoarele de activitate și a devenit sensibil față de toate domeniile societății. Naționalismul și democrația au transformat felul în care relaționează unul cu altul, creând noi motive deopotrivă pentru cooperare și conflict”[1].

Aceste coordonate, precum și prezența prioritară a statului în relațiile internaționale sunt, pe de-o parte, produsul unei experiențe îndelungate a statului, cu diverse orânduiri, conferită de trecerea prin mai multe perioade istorice și, pe de altă parte, de galeria nesfârșită de politicieni, filosofi și practicieni ai guvernării care au contribuit la dezvoltarea sistemelor politice și a tezaurului universal de cunoștințe și proceduri menite să corecteze și să îmbunătățească modul de funcționare a statului în relația cu contribuabilii proprii și cu partenerii sau adversarii din exterior. 

În perioada modernă statul este privit ca o entitate solidară cu propria populație, ceea ce a dus la termenul de stat națiune. El semnifică un stat care se auto-definește ca derivându-și legitimitatea politică prin funcția de organizare suverană pentru o națiune ca o unitate teritorială suverană. Conceptul presupune ca două componente, cea politică-geopolitică și cea culturală-etnică să coincidă geografic. Statul națiune a apărut în diferite perioade în diferite zone ale lumii și a devenit treptat forma dominantă de organizare statală. Actualitatea noțiunii poate fi comparată și pusă în contrast cu statul multinațional, cu statul-cetate, imperiul, confederația. Deosebirea esențială față de acestea este identificarea unui popor cu o anumită politică, un anumit spațiu și o anumită tradiție culturală și lingvistică[2].

În funcție de gradul de dezvoltare și de progresul social, statele contemporane au fost împărțite statistic în:

- state dezvoltate. Categoria cuprinde 35 de state între care SUA, Marea Britanie, Australia, Israel, Japonia. Au un produs intern brut mare (valoarea sa nu a fost standardizată), sunt puternic industrializate, au un index ridicat de dezvoltare umană (Human Development Index, HID, orig. engl.), și durata medie de viață lungă. Națiunile Unite nu au elaborat un etalon în interiorul grupului de asemenea state. Totuși, fostul secretar general ONU, Kofi Annan a definit astfel statul dezvoltat: “țara care le permite cetățenilor săi să se bucure de o viață liberă și sănătoasă într-un mediu sigur”[3];

- statele în tranziție, foste comuniste care trec de la economia centralizată la economia de piață și modifică sistemul politic de la partidul-stat la structuri parlamentare democratice, alegeri libere și domnia legii;

- statele în curs de dezvoltare (110) au un nivel de trai scăzut, o bază industrială subdezvoltată și un index de dezvoltare umană inferior țărilor din prima categorie[4].

- state în curs de eșuare (failing states, org. engl.). 19 țări între care se află Myanmar, Coreea de nord, Eritrea, Siria, Liberia etc. Adăpostesc grupări teroriste sau membri ai acestora, provoacă instabilitate regională și conflicte, subminează eforturile de instaurare a democrației, bunei guvernări și a progresului economic[5];       

- state eșuate. 20 de țări, între care se află Somalia, Sudan, Ciad, Zimbabwe, Afganistan[6]. Caracterizate, între altele, prin presiuni și persecuții asupra unor grupări demografice, dizlocare masivă a populației și a refugiaților, ceea ce provoacă crize umanitare, acțiuni criminale ale grupărilor rebele, lupte interne violente, declin economic grav, pierderea legitimității statului, suspendarea arbitrară a legii, abuzuri grave față de drepturile omului, pierderea parțială sau totală a controlului administrativ asupra teritoriului naţional[7].

„[Statul] este actorul principal al scenei internaționale, pentru că presiunea vieții economice îl solicită să o sprijine cu mijloacele de care numai el dispune:

juridice pentru a participa la îmbogățirea dreptului internațional și la stimularea creșterii interne;

politice, pentru ca să mobilizeze participarea cetățenilor săi la dezvoltarea economico-socială;

informaționale, ca să-și propage proiectele și să mobilizeze spiritele;

militare, ca să susțină, la nevoie, propria identitate și promovarea ei pe scena internațională”[8].

 

[1]               Barry Buzan, Richard Little, op.cit., p. 269.

[2]               Alfred Michael Boll, Multiple nationality and international law, Martinus Nijhoff

                   Publishers, Leiden and Boston, 2007, p. 67.

[3]               http://www.unescap.org/unis/press/G 05 00.html, accesat 3 noiembrie 2012

[4]               Paul Collier, The Bottom Billion, Oxford University Press, 2008, p.XI

[5]               Liana Sun Wyler, Evolving Security Threats and US Policy, CRS Report for US Congress,

                   Washington D.C., August 2008, p. 1.

[6]               Vezi şi Noam Chomsky, State eşuate. Un abuz al puterii şi un atac asupra democraţiei, traducerea

                   Henrieta Anişoara Şerban, editura Antet, 2007.

[7]               http://www.foreignpolicy.com/failed_states_index_2012_interactive, accesat 3 noiembrie 2012.

[8]               Liviu-Petru Zăpârţan, Geopolitica în actualitate, Eikon, Cluj-Napoca 2009, p. 85

Loading...