1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Regimul politic pornește de la modul în care caracteristicile vieții politice într-un stat marchează prezența acestuia în viața internațională.

Regimul politic poate fi privit ca o expresie a reprezentării funcționale a diverselor interese dintr-o societate între care Philippe Schmitter, citat și comentat de profesorul și diplomatul Liviu-Petru Zăpârţan, plasează puterea militară “pentru că ea face legătura dintre ansamblul intereselor interne și problematica internațională, are o autonomie care face să scape în mare măsură de controlul vieții economice și sociale. De aici câteva probleme pe care le are de soluționat democrația față de organismul militar:

- limitarea armatelor profesionale care sunt un corp separat de instituțiile controlului democratic;

- favorizarea descentralizării militare (după exemplul Elveției unde armata este plasată sub controlul guvernelor regionale);

- reafirmarea autorității guvernamentale asupra armatei (prin numirea înalților comandanți militari);

- împiedicarea constituirii blocului militar-industrial (denunțat de D. Eisenhower şi M. Gorbaciov);

- refuzul compromisului exprimat de formula ‘fiecare se ocupă de afacerile lui’, dezvoltând controlul puterii civile asupra armatei pentru a împiedica apetitul ei pentru putere;

- democratizarea armatei”[1].

Insistența autorului citat față de componenta militară are o relevanță deosebită în relația cu regimul politic pentru că, în funcție de acesta, deciziile elitei conducătoare urmează o cale cooperantă sau o cale conflictuală. Un regim despotic, bazat pe forța de intimidare aparatului militar represiv reacționează adesea dur și inflexibil în situații de confruntare, pe baza supraestimării forțelor proprii şi a subevaluării posibilului oponent. În egală măsură, regimul politic deschis, care funcționează pe baza votului popular, care trebuie să răspundă în fața electoratului pentru măsurile și atitudinile pe care le adoptă se comportă mult mai responsabil și se plasează pe poziții flexibile în cazul unor confruntări de interese cu actori externi.

Democrația reprezintă legătura dintre o comunitate umană, structurile social-politice care o încadrează, regulile de funcționare a acestor raporturi. “În lumea contemporană, democrația nu este nici pe departe universală, și acolo unde este proclamată nu este neapărat definită în termeni comensurabili”[2]. Teoreticienii contemporani au constatat că democrația de tip occidental s-a dezvoltat în societăți omogene din punct de vedere cultural, cu o istorie lungă și bogată, iar societatea și chiar națiunea au precedat într-un fel statul fără să fie create de acesta. Într-un asemenea cadru, partidele politice reprezintă variațiuni ale unui consens fundamental: minoritatea de azi poate să devină majoritatea de mâine. “Democrațiile în stil occidental presupun un consens asupra valorilor, care impune limitele partizanatului”[3]. ”Interacțiunea  dintre lideri şi publicul lor într-o democrație este totdeauna complexă. Cel care se bazează doar pe inexperiența poporului său în vremuri tulburi își câștigă o popularitate vremelnică cu prețul condamnării sale de către posteritatea ale cărei drepturi le-a neglijat. Conducătorul care ajunge prea departe înaintea timpului său, va deveni nerelevant. Un mare conducător trebuie să fie un dascăl, care reduce prăpastia dintre propria sa viziune și lucrurile cunoscute și familiare. Are, însă nevoie să pornească singur la drum și să-i dea societății sale posibilitatea să urmeze calea pe care el a ales-o”[4].

Democraţia, este legată frecvent de ideea de republică – formă statală în care deciziile sunt luate de către un organism cetăţenesc în care membrii săi au drepturi egale. Caracteristicile de bază sunt capacitatea de contestare publică a deciziilor care privesc comunitatea şi posibilitatea tragerii la răspundere a conducătorilor pentru acţiunile lor. În republică, şi în democraţie cetăţenii legitimează sau contestă prin votul lor grupul de guvernământ, se bucură de libertatea de exprimare, de asocire, de toleranţă politică şi de domnia legii. Nu toate republicile sunt, însă, democratice.

Termenul  “democraţie” a apărut prima dată în gândirea politică şi filosofică în statul cetate Atena. Îndrumaţi de Cleistenes, atenienii au fondat ceea ce este considerată prima democraţie din istorie în 508-507 î.d.H, iar inspiratorul ei a fost numit ‘părintele’ democraţiei ateniene. Ea acţiona prin selectarea arbitrară a unor cetăţeni de rând în posturi administrative şi judecătoreşti şi printr-o adunare legislativă la care participau toţi locuitorii, mai puţin sclavii şi femeile[5].

Răspândirea valorilor democratice în secolul XX a cunoscut etape succesive generate de războaie, revoluţii, decolonizare, mutaţii economice şi religioase semnificative. Primul Război Mondial s-a încheiat cu dezmembrarea imperiilor otoman şi austro-ungar şi lansarea conceptului de securitate colectivă, opus echilibrului de forţe, concept productiv în condiţiile apariţiei unor noi state suverane. Marea depresiune economică de la sfârşitul anilor 1920 a blocat dezvoltarea democraţiilor din ţările Europei, Americii Latine şi ale Asiei, o parte dintre acestea  trecând sub conducerea unor regimuri autoritare sau dictaturi cum a fost cazul în Germania, Italia, Spania, Portugalia, în ţările din Balcani, între care şi România, în Brazilia, Cuba, China şi Japonia. După al doilea Război Mondial, Europa occidentală a cultivat consecvent democraţia, inclusiv în ţări ieşite de sub dictatură: Germania, Italia, şi după 1974, Spania şi Portugalia, în timp ce blocul sovietic a adoptat ‘dictatura proletariatului’ şi regimul totalitar comunist. Regimurile militare din America de Sud au lăsat treptat locul conducerilor civile: Argentina, 1983, Bolivia şi Uruguay, 1984, Brazilia, 1985, Chile, 1990. Anul 1989 a marcat dizolvarea reţelei satelitare a Moscovei, ieşirea fostelor ţări vasale din sfera comunismului şi a regimului partidului stat şi intrarea într-o fază de tranziţie spre democraţie şi economia de piaţă. Africa a cunoscut un proces amplu de abolire a regimurilor dictatoriale şi adoptarea unor orientări democratice, în principal în Africa de Sud. Sub presiunea unor influenţe externe şi interne, ţările Africii negre au ieşit din clubul dictatorilor cu preţul unor sacrificii umane şi materiale uriaşe provocate de conflicte inter-etnice şi războaie interne în Congo, Liberia, Sierra Leone, Madagascar, Kenya, Etiopia, Coasta de Fildeş, Nigeria, Angola. Exemple de liberalizare a vieţii politice au fost oferite de Indonezia în 1998, de revoluţia trandafirilor în Georgia (2003), de revoluţia protocalie în Ucraina (2004), de revoluţia cedrilor în Liban (începută în 1976), de revoluţia lalelelor în Kârgâzstan (2005), de revoluţia iasomiei în Tunisia (2010) focarul a ceea ce a fost numit ‘primăvara arabă’.

Indexul democraţiilor a înscris 25 de ţări în grupul democraţiilor depline şi 53, între care şi România, printre democraţiile fragile sau incomplete[6]. Analiza formelor fundamentale ale democraţiei a identificat cîteva variante de bază.

Democraţia directă este un sistem în care cetăţenii participă personal la luarea deciziilor şi nu prin reprezentanţă. Electoratul are puterea:

  1. Să modifice legile constituţionale.
  2. Să propună iniţiative, referendumuri şi proiecte legislative.
  3. Să emită ordine obligatorii pentru oficialii aleşi, să-i revoce înainte de termen sau să-i cheme în instanţă pentru nerespectarea mandatului.

Elemente ale democraţiei directe se regăsesc la nivel local şi coexistă cu sistemele reprezentative[7].

Democraţia reprezentativă presupune selectarea oficialilor guvernamentali de către cei pe care îi reprezintă. Dacă şeful statului este ales prin vot popular, el conduce o republică democratică. Acest tip de democraţie include şi referendumul, provenit din sistemul democraţiei directe.

Democraţia parlamentară este o formă a celei reprezentative în care guvernul  este desemnat de către reprezentanţi, spre deosebire de ‘conducerea prizdenţială’ în care preşedintele este şeful statului şi al guvernului votat de alegători. În democraţia parlamentară, guvernarea este exercitată prin delegarea unei funcţiuni executive supusă controlului şi supravegherii de către parlamentul format din membri aleşi. Parlamentul poate să-l destituie pe primul ministru prin vot de neîncredere[8].

Democraţia prezindenţială este sistemul prin care alegerile libere şi corecte îl desemnează pe preşedinte. Acesta/aceasta este şeful statului şi al guvernului şi deţine controlul asupra majorităţii puterilor executive. Mandatul său are o durată fixă şi este greu ca parlamentul să-l destituie. Sistemul semi-prezidenţial se caracterizează prin coexistenţa preşedintelui şi a primului ministru, importanţa şi rolul decizional major revenindu-i unuia sau altuia, în funcţie de ţara supusă analizei.

Democraţia constituţională este reprezentativă iar capacitatea reprezentanţilor aleşi de a-şi exercita puterea în luarea deciziilor se supune domniei legii şi este, în general, moderată de constituţia care susţine apărarea drepturilor şi libertăţilor individuale. Deciziile importante sunt inspirate de propuneri individuale, avansate de cetăţeni în mod liber.

Oligarhia (orig. gr.: oligos - puţini, archo - a conduce, a comanda) este caracterizată prin conducerea de către un grup de elită care domină majoritatea populaţiei. Walter Lippmann  vorbea de elita conducătoare care domina turma năucă[9] (bewildered herd, orig.engl.). Spencer Weart consideră că un regim este oligarhic atunci când mai puţin de o treime din bărbaţii adulţi deţin toate drepturile politice. Oligarhia este o formă de structură a puterii deţinută de un număr restrâns de indivizi care se disting prin rang nobiliar, avere, relaţii de familie, educaţie, apartenenţa la o corporaţie sau care fac parte din structurile de comandă ale armatei. In timp, oligarhiile au fost tiranice. Diverse categorii au dominat societatea oligarhică: aristocraţia, meritocraţia (merite bazate pe competenţă), junta (guvern sau dictatură militară), plutocraţia (clubul bogaţilor), statocraţia (conducerea militară), tehnocraţia, timocraţia (numai proprietarii participă la guvernare/goana după onoruri)[10].

Autocraţia este un sistem de guvernare în care puterea politică supremă de a conduce toate activităţile statului este concentrată în mâinile unei singure persoane ale cărei decizii nu se supun unor constrângeri legale externe şi nici nu sunt regularizate de mecanismele controlului popular (poate doar cu excepţia unei ameninţări directe de lovitură militară sau a unei insurecţii populare masive[11]). În majoritatea cazurilor, omul-stat s-a înconjurat cu comandanţii armatei, ai serviciilor secrete şi ai poliţiei politice care au contribuit la instaurarea regimurilor discreţionare, furnizoare ale averilor elitei politice şi militare, rezultat al sărăcirii majorităţii populaţiei. Formele consacrate de manifestare au fost dictaturile militare şi conducerile dictatoriale.

Dar acestea sunt adesea identificate cu autocraţia deşi nu trebuie, în mod expres, să fie autocraţii. Totalitarsimul este un sistem în care statul face eforturi ca să controleze fiecare aspect al vieţii şi al societăţii civile. Regimul poate fi condus de un dictator, anturat de o conducere colectivă, soviet, birou politic, troică, etc. În mod asemănător, dictaturile militare au luat forma unor “conduceri colective” cu participarea unui număr restrâns de conducători ai armatei, egali în drepturi la luarea deciziilor, cum a fost regimul generalilor din Argentina anilor ‘80[12].

Cercetătorii geopoliticii remarcă faptul că este greu să facă o diferențiere netă între autocrație și oligarhie în practica socială. Membrii celei mai reduse clici ar putea să practice ceva asemănător cu egalitatea republicană și toleranța în interiorul propriei elite, cum a fost cazul Biroului politic sovietic. Ne-am aștepta ca asemenea regimuri să fie în egală măsură reținute în provocarea războaielor cu state de aceeași factură. Juntele militare, des întâlnite în istoria recentă a Americii Latine sau a Africii, au purtat surprinzător de puține războaie împotriva unor regimuri asemănătoare. America de sud între 1883 și 1932 și din 1942 încoace precum și Africa după 1957 [anul declanșării decolonizării], au fost regiuni surprinzător de pașnice, chiar dacă în interior au avut loc nenumărate lovituri de stat și militare, conflicte și chiar războaie civile. Este posibil ca în rândul corpului de ofițeri superiori sau cluburi civile de guvernare, ca și în elita oligarhică să fi existat o repulsie față de războiul cu alte state și să fi fost folosite mijloace nonviolente pentru stingerea unor certuri. Dar acestea sunt doar presupuneri pentru că, în general, junta acționează în secret şi se cunoaște foarte puțin despre relațiile din interiorul ei[13].

 

Anocraţia desemnează tipul de regim în care puterea nu este învestită în instituţii publice (aşa cum se practică în democraţiile funcţionale) ci este împărţită între grupuri de elită care se luptă permanent între ele ca să monopolizeze puterea. Anocraţiile din Africa includ baronii conflictelor din ţări ca Somalia sau guvernele divizate din Kenya sau Zimbabwe. Anocraţiile se plasează între autocraţii şi democraţii, iar trecerea de la o categorie la alta s-a făcut în unele cazuri cu susţinerea unor forţe democratice internaţionale[14]. In anocraţii comunitatea este divizată şi în interiorul societăţii supravieţuiesc grupuri care nu sunt supuse în mod strict unor abuzuri de nici o autoritate centrală. În aceste situaţii anocraţia devine similară cu lipsa unei organizări de stat, statul fiind înţeles ca un organism politic care are un ascendent asupra unor gurpuri minoritare numeric în obţinerea sprijinului populaţiei şi în folosirea legitimă a forţei pe cuprinsul unui anumit teritoriu[15]. Publicaţia International Alert definea în 2010 anocraţia ca un regim din unele ţări care nu este nici democratic nici autocratic, ceea ce face şi mai incertă trecerea spre democraţie: publicaţia constata că a crescut numărul acestor caricaturi ale democraţiei în care instituţiile statului, societatea civilă, ordinea publică, sunt mimate ca într-o operetă. Ea pare promisiunea dar nu şi implementarea unei economii politice eficiente şi inclusive şi-i ameninţă până şi pe membrii elitei conducătoare prin caracterul imprevizibil şi discreţionar. In final rămâne un sistem foarte vulnerabil în faţa tulburărilor sociale şi a revoltei armate[16]. Un exemplu recent este oferit de Liban, ţară în care clanurile conduse de patriarhi locali controlează politica chiar şi în timpul unor perioade de relativă stabilitate, cum s-a întâmplat în anii 1960. Un baron local, care domina categoric regiunea limitrofă locului de baştină, a fost jignit  când un  poliţist a încercat să aplice legea şi să-l pedepsească pentru că încălcase reglementările pentru alegeri libere. Guvernul central a devenit prea slab ca să mai acţioneze împotriva individului. La scurt timp acesta a ajuns să fie ales speaker-ul Parlamentului[17].

Aceste tipuri de regim politic sunt într-o permanentă transformare, provocată de multe ori de presiunea internaţională asupra unuia sau altuia şi de gradul de angajare a fiecăruia în politica internaţională. Dar politica de angajare, aprecia John J. Mearsheimer[18], este condamnată la eşec. El ia ca exemplu China şi susţine că dacă ultimul mare stat comunist de pe glob va deveni locomotiva economică a lumii, puterea sa economică se va transforma în putere militară şi va încerca să domine nord-estul asiatic.

Dacă China va fi o democraţie puternic implicată în economia mondială sau va rămâne o autocraţie sau un regim autarhic aceasta nu va infleunţa prea mult comportamentul ei din cauză că democraţiile sunt preocupate tot atât de mult ca şi non-democraţiile de problemele de securitate, iar hegemonia, pentru orice stat care o generează, este cea mai bună cale ca să-şi asigure supravieţuirea. “Evident, niciunul dintre vecini şi nici Statele Unite nu vor sta degeaba în timp ce China va acumula tot mai multe din prerogativele puterii, ci vor încerca să limiteze forţa Chinei probabil printr-o posibilă formă de coaliţie de echilibru. Rezultatul va fi o competiţie intensă pentru securitate între China şi rivalii săi, dominată de etern-prezentul pericol al războiului între marile puteri atârnând deasupra tuturor[19]”.

 

[1]               Liviu-Petru Zăpârţan, Relațiile internaționale, p.170.

[2]               Henry Kissinger, Diplomacy, Simon & Schuster, New York, London, Toronto, Sydney, Tokyo,

                   Singapore, 1994, p. 166

[3]               Henry Kissinger, op.cit., p. 811.

[4]               Ibidem, p.382.

[5]               R. Po-chia Hsia, Lynn Hunt, Thomas R. Martin, Barbara Rosenwein and Bonnie G. Smith,

                   The Making of the New Peoples and Cultures. A Concise History, vol. 1. Bedford/St. Martin’s

                   Boston and New York, 2007, p. 44.

[6]               The Economist Intelligence Unit, Democracy Index. Democracy under Stress. 2011.

                    http://country.eiu.com/AllCountries.aspx, accesat 17 februarie 2013.

[7]               Larry J. Diamond, Mark F. Platner, Electoral Systems and Democracy, Johns Hopkins University

                   Press, 2006, p. 168.

[8]               Apud Patrick O’Neil, Essentials of Comparative Politics, W.W. Norton & Comp. Third ed., 2009.

[9]               Walter Lippmann (1889-1974) formator de opinie, scriitor, jurnalist, comentator politic afirma în

                  1922 că turma de cetăţeni trebuie guvernată de o clasă specializată ale cărei interese depăşesc cu

                  mult limitele locale. Vezi Walter Lippmann, Public Opinion, prima ediţie 1922, ediţia Free Press

                  Paperbacks, New York 1997, pp. 150-160.

[10]             Spencer R. Weart, Never at War. Why Democracies Will Not Fight One Another, Yale University

                   Press, New Haven and London, 1998, p.12.

[11]             http://www.auburn.edu/~johnspm/gloss/autocracy, accesat 5 noiembrie 2012

[12]             Gordon Tullock, Autocracy, Springer Science * Business, 1987.

[13]             Arnold Hughes and Roy May, „Armies on Loan: Toward the Explanation of Trans-National Military

                   Intervention Among Black African States: 1960-1985” în Simon Baynham, (ed.) Military Power and

                   Politics in Black Africa, Croom Helm, London, 1986, pp. 177-202.

[14]             Monty G Marshall,  Benjamin R. Cole, Global Report 2011: Conflict,   Governance, and    State

                  Fragility, Center for Systemic Peace, Vienna, 1 December 2011.

                  http://www.systemicpeace.org/GlobalReport2011.pdf. accesat 5 noiembrie 2007.

[15]             Ted Robert Gurr, „Persistence and Change in Political Systems, 1800-1971”, în American Political

                   Science Review 68 (1974), pp. 1482-1504

[16]             Phil  Vernon, Deborrah Baksh, (September 2010). Working with the Grain to Change the Grain:     Moving Beyond the Millennium Development Goals, International Alert, London. p. 29.

[17]             Michael C. Hudson, The Precarious Republic: Political Modernization in Lebanon, Random House,

                   New York, 1968, p.133.

[18]             John J. Mearsheimer, The Tragedy of Great Power Politics, Norton New York 2001, p. XV.

[19]             Ibidem.

Loading...