1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Actorii non-statali sunt entități care dețin suficientă putere ca să influențeze sau să modifice atitudinea și poziția statului în domenii ce reprezintă un interes pentru ele. Deși studiul relațiilor internaționale s-a concentrat, în special, asupra comportamentului și a acțiunilor statului, actorii non-politici de tipul corporațiilor transnationale, organizațiile umanitariste și non-guvernamentale, grupările extremiste, companiile private de securitate, au influențat tot mai mult mersul evenimentelor internaționale.

             Termenul de actori non-statali este folosit restrictiv mai ales în contextul cooperării economice, în special în Acordul de la Cotonou[1]. Documentul înscrie sub acest termen o gamă largă de participanți neguvernamentali la dezvoltare. Potrivit articolului VI, actorii non-statali sunt:

             - societatea civilă în toată diversitatea ei, în funcție de caracteristicile naționale;

             - partenerii economici şi sociali, inclusiv organizațiile sindicale;

             - sectorul privat[2].

             Este o accepțiune limitată, condiționată de scopul asocierii, care nu vizează și ansamblul relațiilor politice internaționale.

             Cu excepția grupărilor extremiste și a grupurilor de interese sau de presiune, sub-statale, actorii non-statali pot contribui la formarea sau consolidarea unor abordări consecvente și unitare a problemelor internaționale. Fără să aibă capacitatea de a interveni sau influența direct și oficial poziția statului națiune în negocieri bilaterale sau multilaterale, actorii non-statali pot participa la aplicarea unor decizii și la monitorizarea modului în care statul își respectă angajamentele internaționale. Organizațiile de asistență umanitară și non-guvernamentale și-au dovedit utilitatea în zonele post-conflict precum și în țările ieșite de sub dictaturi aflate în tranziție, contribuind la consolidarea societății civile și la adoptarea principiilor și valorilor democratice.

Actorul cu cea mai largă reprezentare este Organizația Națiunilor Unite, care are și cea mai bogată experiență în diplomația multilaterală, clasificându-se astfel și pentru titlul de cea mai întinsă asociere geopolitică suprastatală, în sensul compoziției, dar nu și al sistemului decizional, majoritatea rezoluțiilor sale având caracter consultativ. Înființată prin semnarea Cartei la San Francisco pe 24 octombrie 1945 de către reprezentanții a 51 de state, ONU și-a propus să garanteze și să vegheze la pacea şi securitatea internațională[3]. Organizația Națiunilor Unite s-a sprijinit  pe:

- suveranitatea națională, înțeleasă ca una din trăsăturile puterii de stat de a fi supremă în raport cu oricare altă putere socială internă şi independentă faţă de puterea oricărui alt stat sau organism internaţional. Deşi este o noţiune unitară în esenţa ei, suveranitatea implică două elemente componente:

  1. a) Suveranitatea externă semnifică independenţa absolută a statului şi a fost exprimată ca principiu pentru prima oară de Jean Bodin în 1576 in lucrarea “Despre Republică” (“la puissance absolue et perpetuelle d'une Republique”). Potrivit acestei conceptii, statul este eliberat de orice subordonare faţă de o putere exterioară lui. Bodin arăta că suveranitatea este absolută, perpetuă şi individuală.
  2. b) Suveranitatea internă semnifică dreptul statului de a-şi organiza puterea publică şi anume: dreptul de a legifera, de a infăptui justiţia si poliţia. Cu alte cuvinte, este vorba de supremaţia de stat care se concretizează în dreptul statului de a adopta norme juridice, reguli obligatorii pentru toţi cetaţenii şi de a asigura aplicarea lor. Constituind una din trăsăturile de stat, suveranitatea a apărut odată cu statul, şi în decursul istoriei a evoluat, modificându-şi conţinutul în raport cu dezvoltarea socială, economică şi politică. Suveranitatea, ca termen general, face joncţiunea între dreptul constituţional şi dreptul internaţional[4];

- încrederea în dreptul şi justiţia internaţională;

- securitatea colectivă, una dintre cele mai promiţătoare abordări ale păcii şi o modalitate valoroasă de administrare a puterii la scară internaţională. Conceptul poate fi înţeles ca un aranjament de securitate în care toate statele cooperează în comun ca să furnizeze securitate pentru toţi prin acţiunea tuturor împotriva statelor sau a    grupurilor care ar putea să conteste ordinea existentă prin folosirea forţei. Naţiunile suverane interesate să menţină status quo, cooperează de bunăvoie, acceptând un anumit grad de vulnerabilitate şi, în cazul naţiunilor mici, chiar aderând la interesele naţiunilor puternice furnizoare şi organizatoare ale securităţii colective, sub auspiciile dreptului internaţional, ceea ce generează o formă de guvernanţă colectivă internaţională, uneori limitată ca scop şi eficienţă[5];

- drepturile omului şi bunăstarea socială.

Naţiunile Unite le-au recomandat statelor să respecte legile şi principiile internaţionale, au încercat să limiteze suveranitatea naţională mai mult pentru beneficiul individului decât al statului, au eşauat în prevenirea conflictelor (aproximativ 300 de războaie de la înfiinţare), dar au avut succes în operaţiunile de menţinere a păcii[6].

Principalele organisme de lucru ale ONU sunt:

Adunarea Generală, (cu 192 de membri la ora formulării acestei prezentări) în care fiecare stat membru are un vot, egal cu celelalte, indiferent de mărime, putere economică sau militară. România a devenit membră ONU în 1955, susținută de Uniune Sovietică. Regimul de la Moscova urmărea extinderea mașinii de vot comuniste ca să-și consolideze poziția de forță în Războiul Rece. În anul respectiv, membrii au votat principiul acceptării în bloc a adeziunilor, singurul mijloc de depășire a diferențelor ideologice. Adunarea Generală se întrunește în plen o dată pe an toamna în a treia săptămână din septembrie, dar poate fi convocată de Consiliul de Securitate sau prin decizia majorității.

     Secretariatul, este condus de Secretarul General[7] cu un mandat de cinci ani, și posibilitatea de reînnoire. El deține cel mai înalt rang între funcționarii internaționali, ales de membrii ONU la recomandarea Consiliului de Securitate şi cu consensul membrilor permanenți ai acestuia. Candidaturile sunt avansate de către grupurile regionale continentale prin rotație.

   Consiliul Economic și Social, ECOSOC are 54 de membri aleși pe o perioadă de trei ani și se ocupă de problemele dezvoltării economice și sociale, face recomandări statelor membre şi Adunării Generale. Are două sesiuni de lucru anuale de câte patru săptămâni, una la sediul din New York în luna iulie și una în aprilie la sediul din Geneva la care participă miniștrii de finanțe din țările membre şi conducători ai unor comitete strategice din Fondul Monetar Internațional și din Banca Mondială. Pentru dinamizarea activității în conformitate cu agenda de lucru au fost create patru comisii regionale continentale care au descentralizat studiile și tematica[8].

   Consiliul de Tutelă a fost creat inițial pentru administrarea teritoriilor lipsite de independentă, în interesul localnicilor și al securității internaționale. De-a lungul anilor, majoritatea teritoriilor foste sub mandat al Ligii Națiunilor sau teritorii luate de la statele învinse în cel de-al doilea Război Mondial au obținut auto-guvernarea sau independența. Ultimul teritoriu din acestă categorie a fost Palau, inițial Teritoriul Insulelor din Pacific, care a fost admis ca membru cu drepturi depline al Națiunilor Unite în decembrie 1994. În prezent, Consiliul este inactiv temporar, iar în 2005 Secretarul General a propus chiar desființarea lui, ceea ce presupunea rescrierea Cartei ONU. Odată cu convenirea planului de reformare a Consiliului de Securitate ONU şi de actualizare a multor prevederi ale Cartei, care nu mai corespund realității internaționale, este posibil ca şi Consiliul de Tutelă să-și găsească un nou obiectiv de activitate[9].

Consiliul de Securitate adoptă decizii cu caracter obligatoriu pentru toate statele în cazul unei amenințări majore la adresa păcii și stabilității mondiale. Este principalul for de decizie politică, compus din 15 membri: cinci membri permanenți (China, Federația Rusă, Franța, Marea Britanie, Statele Unite) cu drept de veto, fără al căror consens (abținerile nu sunt considerate voturi contra) nu poate fi adoptată o rezoluție. Potrivit articolului VII din Carta ONU[10] (capitolele 35-51) Consiliul poate să hotărască:

- întreruperea parțială sau totală a relațiilor economice (cazul Africii de Sud în perioada apartheid-ului);

- să ia măsuri împotriva agresorului (cazul Irakului după invadarea Kuweitului în august 1990);

- încetare a focului pentru a evita extinderea conflictelor şi protejarea civililor prin dizlocarea de forțe internaționale sub mandat ONU (Cazul Republicii Populare Democrate Congo)[11].

Curtea Internaționala de Justiție, cu sediul la Haga, Olanda, este formată din cincisprezece judecători aleși pe o perioadă de nouă ani de Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate. Principalele sale funcții sunt:

-  Rezolvarea disputelor legale prezentate de către statele membre;

- Furnizarea de evaluări consultative asupra unor chestiuni de drept internaţional autorizate de organisme, agenţii ale Organizaţiei şi de Adunarea Generală. Poate să intervină în delimitarea apelor teritoriale pentru aplicarea reglementărilor din dreptul mării. Curtea este instrumentul esenţial al supremaţiei legii în conflictele internaţionale. Necesitatea de judecare a crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii din ultimele decenii a detreminat crearea unor organisme specializate cum este Curtea Penală Internaţională, cu sediul tot la Haga.

O asociere cu un rol important mai ales în perioada Războiului Rece a fost Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare in Europa, CSCE care a devenit locul de lansare şi de dezbatere a unui concept menit să atenueze asperităţile confuntării ideologice dintre este şi vest, şi acest concept a fost ‘destinderea’, o sublimare a doctrinei coexistenţei paşnice între lumea liberă şi blocul comunist.

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (iniţial Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa) este o asociere regională transcontinentală (membri din Europa şi America de nord: SUA şi Canada). Mandatul său include controlul armamentelor, promovarea drepturilor omului, libertatea presei şi alegeri libere şi corecte. Are ca obiective prevenirea conflictelor, administrarea crizelor şi reabilitarea post-conflict.

Orientarea politică a Organizaţiei este dată de şefii de stat şi de guvern în timpul reuniunilor la nivel înalt, care nu au un calendar fix, ci sunt convocate ori de câte ori este nevoie. Organismul pentru deciziile la cel mai înalt nivel este Consiliul Ministerial, care se reuneşte la sfârşitul fiecărui an. România a deţinut preşedinţia Oragnizaţiei în 2001 şi a găzduit la Bucureşti reuniunea anuală ordinară, finalizată cu Planul de Acţiune pentru combaterea terorismului, prin crearea unei unităţi strategice pe probleme de poliţie şi a postului de consileir superior pe acest profil în secretariatul organizaţiei. La nivelul ambasadorilor, Consiliul Permanent se reuneşte săptămânal la sediul organizaţiei din Vinea şi funcţionează ca un cadru regulat de negocieri şi de decizie. Conducătorul Consiliului este ambasadorul în Austria al ţării care deţine preşedinţia Organizaţiei, în baza sistemului de rotaţie. Problemele cooperării militare şi modalităţile de inspecţie internaţională a instalaţiilor de apărare ale unei ţări fac obiectul Forumului pentru Securitate şi Cooperare[12].

Adunarea Parlamentară adoptă rezoluţii pe probleme politice şi de securitate, teme economice şi ecologice, drepturile omului şi democraţie. Ca reprezentant al unei voci unitare a parlamentarilor din ţările membre, recomandările elaborate au rolul să asigure ca toate statele din Organizaţie să răspundă prin comportamentul lor intern şi internaţional angajamentelor pe care şi le-au asumat prin semnarea Actului Final de la Helsinki. Parlamentul OSCE se angajază în diplomaţia parlamentară universală şi participă la programul de observare extensivă a alegerilor pentru forul legislativ din ţările membre şi din alte zone[13].

Biroul reprezentantului pentru libertatea presei din OSCE a fost înfiinţat în 1997 şi acţionează ca monitor pentru sesizarea încălcărilor libertăţii de expresie din cele 56 de ţări membre[14].

Ideea unei conferinţe continentale pentru detensionarea şi destinderea relaţiilor dintre Est şi Vest pe timpul Războiului Rece a apărut încă din anii ’50 ai secolului trecut. Uniunea  Sovietică a înclinat să accepte o asemena idee la începutul anilor ’60. NATO şi-a anunţat în 1969 intenţia de a participa la o reuniune pan-europeană cu câteva condiţii, inclusiv reprezentarea Statelor Unite şi a Canadei, reconfirmarea statutului legal al Berlinului, abordarea dezarmării convenţionale în Europa şi includrea drepturilor omului pe ordinea de zi.

In 1972 au început discuţiile prospective la Dipoli şi la Helsinki. Estul comunist urmărea destinderea relaţiilor economice şi accesul la tehnologiile occidentale. Vestul a tratat Conferinţa ca pe un instrument politic de reducere a tensiunilor ideologice, de promovare a valorilor democratice şi drepturile omului în ţările comuniste. Pe 3 iulie 1973, 35 de state europene şi cele două nord americane au lansat procesul de destinere în Europa pe baza “Cărţii albastre”, elaborată în negocierile pregătitioare, care conţinea recomandările finale ale consultărilor şi stabilea în detaliu aranjamentele practice pentru cele trei stadii ale conferinţei, ordinea de zi, participanţii, data, locul, regulile de procedură şi aranjamentele financiare. În timpul discuţiilor, România a propus două principii, adoptate de plenul delegaţiilor: principiul consensului (toate deciziile urmau să fie luate prin unanimitate) şi principiul rotaţiei la conducerea lucrărilor şi, ulterior, a organizaţiei[15].

Conferinţa, deschisă la Helsinki a parcurs trei faze:

- prima, (Helsinki, 3 – 8 iulie 1973) cu o durată de numai cinci zile, i-a reunit pe miniştrii de externe ca să adopte regulile de procedură şi ordinea de zi şi să prezinte viziunea propriilor guverne asupra problemelor legate de securitatea şi cooperarea în Europa;

- a doua (Geneva 18 septembrie 1973- iulie 1975) a inclus lucrul pe comisii la nivelul convenit de participanţi. Acestea au elaborat proiectele de declaraţii, recomandări, rezoluţii şi alte documente finale;

            - a treia, (Sala Finlandia, Helsinki, 30 iulie -1 august 1975) ultima, a fost o sesiune oficială la nivelul şefilor de stat şi de guvern care au semnat documentele elaborate în primele două faze[16].

Un aspect particular al CSCE l-a constituit statutul consultativ al tuturor prevederilor sale. În locul unui tratat obligatoriu, Actul Final reprezintă un angajament politic al semnatarilor de a construi securitatea şi cooperarea în Europa pe bază de recomandări. Această caracteristică a generat flexibilitatea cooperării şi evită disputele sau sancţiunile pe care le-ar fi declanşat eventuala lor încălcare.

Prin acceptarea şi respectarea angajamentelor luate, semnatarii au recunoscut pentru prima dată că tratamentul aplicat în interiorul statelor lor reprezintă o temă de preocupare internaţională. Procesul CSCE a fost apreciat frecvent ca un instrument care a contribuit la construirea democraţiei în Uniunea Sovietică şi Europa Răsăriteană, conducând, astfel la încheierea Războiului Rece. Dezintegrarea URSS a atras şi o modificare a rolului CSCE. Carta de la Paris pentru o nouă Europă, semnată pe 21 noiembrie 1990 a marcat începutul acestei modificări exprimată, simbolic, prin translarea numelui din Conferinţă în Organizaţie la 1 ianuarie 1995. În decembrie 1996, “Declaraţia de la Lisabona privind un model cuprinzător şi comun pentru Europa secolului XXI” a afirmat natura universală şi indivizibilă a securităţii pe continentul european[17].

 Una dintre cele mai ambiţioase organizaţii non-statale din viaţa politică internaţională a fost Mişcarea de nealiniere, şi ea cu un caracter relativ suprastatal, care cuprinde în prezent 120 de state membre şi 17 state cu statut de observator. Conceput ca un grup în afara celor două sfere de influenţă, americană şi sovietică, organizaţia a fost fondată în 1961 la Belgrad din iniţiativa preşedintelui iugoslav Iosip Broz Tito, căruia i s-au asociat primul preşedinte al Indoneziei, Sukarno, al doilea preşedinte al Egiptului, Gamal Abdel Nasser, primul preşedinte al Ghanei, Kwame Nkrumah şi primul ministru indian Jawaharlal Nehru. Ea a fost emanaţia conferinţei de la Bandung, Indonezia din aprilie 1955 şi a celei de la Brioni, Iugoslavia din iulie 1956, şi a avut o audienţă şi aderenţă sporită în rândul ţărilor în curs de dezvoltare al căror progres economic, social şi politic l-a susţinut, cel puţin declarativ.

Distanţa pe care şi-au asumat-o ţările membre faţă de cele două mari super-puteri mondiale nu le-a scutit de un partizanat evident în favoarea uneia sau alteia dintre ele. Cazul cel mai evident l-a constituit Cuba, care era subvenţionată cu două milioane de ruble pe zi de către Uniunea Sovietică[18] cu scopul de a compensa efectele embargoului impus de Stale Unite din 1961. Mişcarea s-a confruntat cu o fracturare internă severă după invadarea Afganistanului de către Uniunea Sovietică (27 decembrie 1979 – 15 februarie 1989) şi în timpul răboiului dintre Iran şi Irak (septembrie 1980 - august 1988).

          Nealinierea a adoptat ca principii de bază:

- păstrarea independenţei faţă de cele două superputeri;

- neaderarea la nici un pact militar;

- respingerea instalării de baze militare străine pe teritoriul lor;

- susţinerea dreptului popoarelor la autodeterminare şi independenţă;

- dezarmarea completă şi generală[19].

Preşedinţia organizaţiei are un mandat de trei ani şi se schimbă prin rotaţie. În 2004, Malta şi Ciprul au ieşit din Mişcare şi au intrat în Uniunea Europeană. Belarus este singura ţară europeană care mai aparţine acestui grup. Cererea de adereare a Bosniei-Herţegovina şi a republicii Costa Rica au fost respinse în 1995 şi 1998.

            După Războiul Rece şi încheierea oficială a decolonizării, Mişcarea de Nealiniere a fost nevoită să-şi redefinească obiectivele şi ideologia fondatoare, bazată pe independenţa naţională, integritatea teritorială şi lupta împotriva colonialismului şi a imperialismului. Accentul s-a mutat pe principiile multilateralismului, ale egalităţii între state în tentativa membrilor de a constitui o voce importantă la nivel internaţional şi de a consolida poziţia de partener major în negocierile cu ţările bogate şi dezvoltate. In eforturile de promovare a intereselor Sudului, mişcarea a accentuat importanţa cooperării şi unităţii mebrilor săi, dar, ca şi în trecut, coeziunea interioară s-a lovit de conflictul de interese naţionale şi regionale[20]. În reorientarea sa spre provocările lumii actuale, Mişcarea a fost unul dintre susţinătorii cei mai activi ai dezvoltării durabile (sustainable developemnt, engl.orig.) şi de realizare a obiectivelor Mileniului Dezvoltării[21]. Membrii organizaţiei au criticat susţinut întârzierea reformei ONU şi au acuzat statele dezvoltate că s-au folosit de organizaţia mondială într-un mod care încalcă principiile fundamentale ale Mişcării. În utlimele două decenii, Mişcarea de Nealiniere a colaborat cu alte organizaţii din lumea în curs de dezvoltare - în special cu Grupul celor 77 [22]– şi a format mai multe comitete mixte pentru încurajarea şi materializarea dialogului Sud-Sud.

            Uniunea Europeană face legătura între actorii non-statali politici şi cei economici, pentru că ea a debutat ca o asociere cu scopuri economice, dar pe măsura extinderii sale, a căpătat tot mai multe prerogative politice şi legislative, ceea ce i-a adus numeroase critici pentru stilul elitist şi birocratic în care se decide soarta a peste 500 de milioane de oameni.

            Uniunea Europeană operează printr-un sistem de instituţii supranaţionale independente şi prin decizii interguvernamentale negociate de către statele membre. Uniunea îşi are originile în asociarea a şase state occidentale[23]  reunite în Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (1951) şi Comunitatea Economică Europeană (1958). Ulterior, orgaizaţia şi succesorii ei au crescut ca dimensiune prin admiterea de noi membri şi ca influenţă prin adăugarea componentei politice la obiectivele de bază.

             Trataul de Maastricht (1993) a consacrat denumirea actuală de Uniune Europeană, iar Tratatul de la Lisabona (2003) a consfinţit cele mai recente amendamente aduse bazei constituţionale[24]. Uniunea Europeană a dezvoltat o piaţă unică printr-un sistem standardizat de legi care se aplică tuturor statelor membre. Cu o populaţie de peste o jumătate de miliard de oameni, adică 7,3% din omenire, în 2011, Uniunea a generat cel mai mare produs intern brut, de 17 mii de miliarde de dolari SUA, ceea ce reprezintă 20% din produsul intern brut al lumii, măsurat în termenii parităţii puterii de cumpărare[25]. În 1996 a fost adoptată moneda unică, euro, pusă în circulaţie în 2002 în douăsprezece dintre statele membre.

Cu 751 de mebri aleşi prin vot popular direct pentru cinci ani în baza reprezentării proporţionale, Parlamentul European[26], asemănător cu camera inferioară dintr-un legislativ naţional, îşi ţine sesiunile la Stasbourg. Secretariatul general funcţionează la Luxembourg, dar ţine şedinţe şi la Bruxelles. Parlamentul acţionează împreună cu Consiliul Uniunii Europene, ca legiuitor şi împarte cu acesta puterile bugetare. Este instanţă finală care decide asupra bugetului Uniunii. El exercită controlul democratic asupra instituţiilor UE, inclusiv asupra Comisiei Europene, şi îi numeşte pe membrii acesteia.

Consiliul European[27] se întruneşte cel puţin de patru ori pe an şi elaborarează liniile directoare prin contribuţia şefilor de guvern (sau de stat, în cazul democraţiilor prezindenţiale) sub conduerea Preşedintelui (Herman Van Rompuy). Descris şi ca ‘autoritatea politică supremă’, stabileşte măsurile necesare pentru dezvoltare şi defineşte obiectivele generale şi priorităţile, participă activ la negocierea modificărilor din Tratat, şi defineşte ordinea de zi politică şi strategia Uniunii. Nu are putere legislativă.

Consiliul Uiunii Europene[28] este parte a corpului legislativ, asemănător cu camera superioară dintr-un parlament naţional. Împreună cu Parlamentul, acţionează ca legiuitor şi exercită, alături de el, puteri bugetare. Asigură coordonarea în mare a politicii economice şi sociale şi stabileşte liniile directoare pentru politica comunitară externă şi de securitate, încheie acorduri.

Comisia Europeană[29] are rol executiv şi acţionează, practic, ca un guvern. Înaintează propuneri legislative Parlamentului şi Consiliului Uniunii. Aplică politica UE şi administrează bugetul propus de Consiliul European, adoptat de Parlament şi de Consiliul Uniunii Europene. Supraveghează respectarea legislaţiei Uniunii Europene şi negociază tratate internaţionale. Este considerat motorul integrării europene şi acţionează ca un guvern cu 27 de comisari, câte unul de fiecare ţară membră, specializaţi pe domenii. Preşedintele Comisiei este numit de Consiliul European, secondat de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate, ales, la rândul lui/ei, de Consiliul European. Ceilalţi 25 de comisari sunt numiţi de Consiliul Uniunii Europene, de comun acord cu Preşedintele numit al Comisiei.

Statele membre îşi păstrează toate puterile care nu sunt transferate explicit Uniunii Europene.

Uniunea deţine competenţe exclusive pentru elaborarea directivelor şi pentru încheierea acordurilor internaţionale de competenţa şi în conformitate cu actele legislative ale Uniunii.

- uniunea vamală;

- stabilirea regulilor concurenţei, necesare pentru funcţionarea pieţelor interne;

- politica monetară a statelor membre care au adoptat euro ca monedă naţională;

- conservarea resurselor biologice marine în baza politicii comune privind pescuitul;

- politica comercială comună;

- încheierea anumitor acorduri internaţionale.

Competenţe comune. Statele membre nu-şi pot exercita competenţele în zonele ce-i revin Uniunii:

- piaţa internă;

- politica socială, în aspectele definite de Tratat;

- coeziunea economică, socială şi teritorială;

- agricultura şi pescuitul, exclusiv conservarea resurselor biologice marine;

- mediul natural;

- protecţia consumatorului;

- transporturi;

- reţele trans-europene;

- energia,

- libertatea, securitatea şi justiţia;

- preocupările pentru securitatea comună în problemele de sănătate pe teme definite de Tratat.

“Uniunea exercită competenţe care nu rezultă în împiedicarea unui stat membru să şi le exercite pe cele proprii în”:

- cercetare, dezvoltare tehnologică şi spaţiu,

- cooperare în domeniul dezvoltării, asistenţa umanitară[30].

“Uniunea coordonează politicile statelor membre sau le implementează pe cele suplimentare politicilor lor comune care nu sunt prevăzute în altă parte”:

- coordonarea politicilor economice, de angajare a forţei de muncă şi sociale;

- politicile comune de securitate şi de apărare. Uniunea Europeană are la bază o serie de tratate care au folosit iniţial ca fundament al Comunităţii Europene şi al Uniunii Europene, cărora li s-au adus amendamente[31].

Acestea sunt tratate de împuternicire care slujesc unor scopuri politice ample şi desemnează puterile instituţiilor necesare aplicării acestor scopuri. Intre aceste puteri se înscriu abilitatea elaborării legislaţiei care priveşte în mod direct toate statele membre şi pe locuitorii lor: Uniunea Europeană are personalitate juridică şi dreptul de a semna acorduri şi tratate internaţionale.

Ramura juridică a Uniunii Europene, denumită oficial Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este formată din trei instanţe: Curtea de justiţie, Curtea Generală şi Tribunalul Serviciului Civil European[32].

 

[1]               Semnat în capitala Benin-ului de 79 de țări din Africa, Caraibe şi Pacific (ACP), pe de-o parte, şi de

                   cele cincisprezece țări care făceau parte din Uniunea Europeană în 2000, la încheierea Acordului.

                   Scopurile documentului revizuit în 2005 şi 2010 sunt: reducerea şi eliminarea sărăciei, contribuții la

                   dezvoltarea durabilă şi la integrarea țărilor din ACP în economia mondială, lupta împotriva

                  abuzurilor şi promovarea răspunderii civile şi penale. Acordul a înlocuit Convenția de la Lomé din

                  1975, consacrată cooperării dintre cele două grupări de state.

                   http://e.c.europa.eu/europeaid/where/acp/overview/cotonou-agreement/index_en.htm,

                    accesat 19 februarie 2013.

[2]               Ibidem.

[3]                  Preambul: “Noi, Popoarele Naţiunilor Unite, hotarâte să izbăvim generaţiile viitoare de flagelul războiului care, de două ori în cursul unei vieţi de om, a provocat omenirii suferinţe de nespus, să ne reafirmăm credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi a femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi mici, să creăm condiţiile necesare menţinerii justiţiei şi respectării obligaţiunilor decurgând din tratate şi alte izvoare ale dreptului internaţional, să promovăm progresul social şi condiţii mai bune de trai într-o mai mare libertate, Si în aceste scopuri să practicăm toleranţa şi să trăim în pace unul cu celălalt, ca buni vecini, să ne unim forţele pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, să acceptăm principii şi să instituim metode care să garanteze că forţa armată nu va fi folosită decât în interesul comun, să folosim instituţiile internaţionale pentru promovarea progresului economic şi social al tuturor popoarelor, Am hotarât sa ne unim eforturile pentru înfăptuirea acestor obiective”. http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/ accesat 22 octombrie 2012

[4]               http://suveranitate.wordpress.com/2012/02/24/suveranitatea-notiunea-de-suveranitate-evolutia-istorica-a-conceptului-de-suveranitate/, accesat 23 octombrie 2012

[5]               Inis L. Claude Jr., „Collective Security as an Approach to Peace„ în Donald M. Goldstein, Phil

                   Williams and Jay M. Shafritz, Classic Readings and Contemporary Debates in International

                   Relations, Thomson Wadworth Belmont, CA, 2006, pp.289-302

[6]               Vasile Puşcaş, Dacian Duna, „Evolution of the International Relations since the Westphalia Treaty:

                   A Diachronic Analysis” în Vasile Puşcaş (ed.) International Studies at the Beginning of the 21st.

                   Century, Spiru Haret University, editura România de mâine, Bucureşti 2002, p.24.

[7]               Secretari Generali ONU: 2 februarie 1945 – 10 noiembrie 1952: Trygve Lie, norvegian; 31 martie

                  1953 – 18 septembrie 1961: Dag Hammarskjöld, suedez; 3 noiembrie 1961 -31 decembrie 1971:

                  Sithu U Thant, birmanez; 1 ianuarie 1972 – 31 decembrie 1981, Kurt Waldheim austriac (China s-a

                  opus  unui al treilea mandat): Javier Peres de Cuellar, 31 decembrie 1981- 31 decembrie 1991,

                  peruan; 1 ianuarie 1992 – 31 decembrie 1996: Boutros Boutros Ghali, egiptean (Statele Unite s-au opus unui al doilea mandat); 1 ianuarie 1997 – 31 decembrie 2006: Kofi Annan, ghanez; 1 ianuarie 2007 - Ban Kyi  Moon, sud-coreean. http://www.un.org/sg/appointment.shtml, accesat 22 octombrie 2012.

[8]               http://www.un.org/en/development/desa/index.html, accesat 22 octombrie 2012.

[9]               http://www.un.org/en/mainbodies/trusteeship/, accesat 22 octombrie 2012

[10]             http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/ accesat 22 octombrie 2012

[11]             Apud Sydney Bailey, The Procedure of the UN Security Council, Clarendon Press, Oxford 1988.

[12]             http://www.osce.org/pc/41441, accesat 23 ocotmbrie 2012

[13]             Ibidem

[14]             http://www.osce.org/fom/43206, accesat 23 octombrie 2012

[15]             Noiembrie 1990: Nicolae Melinescu, interviu cu ambasadorul Valentin Lipatti (26 martie 1923,

            Bucureşti - 25 martie 1999, Bucureşti), ambasador cu misiuni speciale: 1972-1975, şeful

                   delegaţiei române la Dipoli şi Helsinki. 

[16]             http://www.osce.org/who/timeline/1970s/01, accesat 23 octombrie 2012.

[17]             Vezi şi OSCE Magazine, issue number 4/decembrie 2009.

[18]             vezi Raymond Garthoff, Reflections on the Cuban Missiles Crisis, The Brookings Institution,

                    Washington D.C., 1989.

[19]             Pentru o istorie completă consultaţi Philippe Braillard, Mythe et réalité du non-alignement, Presses

                    Universitaires de France 1992.

[20]             Daria Acosta, “Putting Differences Aside”, CBC News, 16 septembrie 2006.

[21]                Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului (ODM) constituie componenta principală a Declaraţiei Mileniului, adoptată în septembrie 2000 (Rezoluţia Adunării Generale A/55/L.2) la Summit-ul Mileniului, de la New York de 191 ţări, printre care şi România. Declaraţia Mileniului este unica agendă globală de dezvoltare asupra căreia există un acord la cel mai înalt nivel între majoritatea statelor lumii. Obiectivul 1: Reducerea sărăciei severe; Obiectivul 2: Accesul universal la ciclul primar de învăţământ; Obiectivul 3: Promovarea egalităţii între sexe şi afirmarea femeilor; Obiectivul 4: Reducerea mortalităţii la copii; Obiectivul 5: Îmbunătăţirea sănătăţii materne; Obiectivul 6: Combaterea HIV/SIDA şi a tuberculozei; Obiectivul 7: Asigurarea durabilităţii mediului; Obiectivul 8: Crearea unui parteneriat global pentru dezvoltare.

[22]   Grupul celor 77 din interiorul Organizaţiei Naţiunilor Unite este o coaliţie de ţări în curs de dezvoltare conceput să promoveze interesele economice colective ale membrilor săi şi să creeze un mecanism colectiv mixt de negociere în interiorul ONU. Celor 77 de state fondatoare li s-au adăugat altele noi până la 132 de membri în prezent. Practic toţi membrii Naţiunilor Unite fac parte din Grup cu excepţia: membrilor Consiliului Europei, mai puţin Bosnia-Herţegovina, toate ţările din Organizaţia Pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare, OECD, mai puţin Chile, toate ţările membre ale Federaţiei Ruse, mai puţin Tadjikistanul şi trei micro-state, Kiribati, Palau şi Tuvalu. Grupul a luat fiinţă pe 15 iunie 1964 în baza Declaraţiei celor Şaptezeci şi Şapte de ţări, adoptată la New York cu ocazia Conferinţei ONU pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD). Prima reuniune semnificativă a avut loc la Alger în 1967 unde a fost doptată Carta de la Alger şi au fost puse bazele instituţiilor fundamentale. Adam Sneyd, Group of 77 McMaster University,   http://www.globalautonomy.ca/global1/glossary_entry.jsp?id=OR.0044, accesat 22 octombrie 2012.

[23]               Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda, Germania Federală.

[24]               Adrian Liviu Ivan, Statele Unite ale Europei, Institutul european, Iaşi, 2007, p. 75.

[25]              International Monetary Fund, World Economic Outlook Database, International Monetary Fund,

                    Washington D.C., 2012.

[26]               http://www.europarl.europa.eu/portal/en, accesat 19 februarie 2013.

[27]              http:/ec.europa.eu/competition/consumer/events/2009/agenda.pdf, accesat 19 februarie 2013

[28]              http://europa.eu/about-eu/instituions-bodies/council-eu/index_en.htm, accesat 19 februarie 2013.

[29]              http://www.ilea.com/eview?gctid=CJD5hYfMwrUCFQtY3godFWEAtg, accesat 19 februarie 2013.

[30]              European Commission, Sources of EU Law,                    http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/decisonmaking_process/14534_en.htm,

                    accesat 19 februarie 2013.

[31]              Ibidem.

[32]              http://curia.europa.eu/jcms/75_5230/#competence, accesat 19 februarie 2013. 

Loading...