1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Aceste asocieri de elemente antisociale, sunt de obicei expresia opoziţiei sau a nemulţumirii faţă de ordinea naţională sau internaţională existentă şi reprezintă incapacitatea membrilor lor de a dialoga, de a paricipa la demersul democratic prin comunicare şi negociere. De-a lungul timpului numărul lor a cunoscut creşteri şi descreşteri, în funcţie de capacitatea şi voinţa protagoniştilor de a le elimina sau de a le diminua influenţa. În prezent Statele Unite au înregistrat 23 de asemenea grupări, cele mai cunoscute fiind KuKlux Clan-ul şi Panterele Negre, în versiunea separatistă Noile Pantere Negre. Motivaţiile majorităţii unor asemenea grupări americane sunt de ordin rasial sau religios. Marea Britanie are înregistrate oficial 17 formaţiuni extremiste între care cele mai influente sunt Partidul Naţionalist, grupările separatiste din Cronwall, Wales (Ţara Galilor), Irlanda de Nord, dar şi din fostul imperiu (Kashmir). În Germania, dintre cele 26 de grupări extremiste unele sunt de orientare neonazistă, dar şi comunist-radicale sau paramilitare. Franţa cunoaşte grupuri separatiste cum sunt cele corsicane sau bretone, dar şi unele cu orientare rasială.

În Africa, din 12 grupări extremiste existente în Somalia, stat eşuat, victimă a violenţei sociale şi etnice, majoritatea sunt de orientare islamistă, cele mai violnete fiind Al Itihad al Islamia şi Al Shabaab, aceasta din urmă cu legături cu Al Qaeda. Apartheidul a lăsat urme adânci în extremisul sud african, din cele trei grupări cunoscute una este o nostalgie a supremaţiei albe, Mişcarea de rezistenţă afrikaner, şi două sunt resturi ale formaţiunilor violente din perioada luptei anti-apartheid.

            Extremisul apare mai ales în societăţile autocratice, în cele democratice fiind combătut şi eliminat ori de câte ori fenomenul ameninţă stabilitatea şi siguranţa publică. In dictaturi şi societăţi oligarhice el se traduce prin dorinţa sau acţiunea unui grup de a înlocui regimul dictatorial cu unul democratic. Recurgerea la violenţă face greu de calificat actele acestora ca iniţiative patriotice sau ca acţiuni teroriste.

            În societăţile democratice activităţile extremiste urmăresc revenirea sau impunerea regimurilor autoritare, ca opus al moderaţiei şi al toleranţei, cu scopul de favorizare a unor grupuri restrânse de interese sau a unor elite exclusiviste.

Formele de manifestare sunt:

- fanatismul;

- separatismul;

- segregaţionismul;

- discriminarea, alta decât cea rasială;

- fundamentalismul;

- conservatorismul agresiv.

            Un act extremist poate părea dintr-un anumit punct de vedere just şi moral, cum ar fi lupta armată pentru independenţă şi libertate, sau ca antisocial, în funcţie de valorile, politica şi natura relaţiilor cu autorii actului respectiv. Ţările comuniste au apreciat că mişcările naţionaliste erau expresia voinţei de autodeterminare a popoarelor coloniale. Metropolele au combătut grupările respective, considerate gherile anti-naţionale şi teroriste.

Contextul actual şi cel istoric al actului extremist dau perspectiva din care poate fi analizat un act violent cu consecinţe sociale şi politice într-o percepere mai îndepărtată. Nelson Mandela a fost conducătorul aripii armate a Congresului Naţional African şi a susţinut lupta cu arma în mână împotiva minorităţii albe. După 28 de ani de închisoare a fost aplaudat de lumea întreagă şi laureat cu premiul Nobel pentru Pace.

În funcţie de deţinătorii puterii, acelaşi act poate fi acceptat ca legitim şi moral sau tiranic şi condamnabil de minoritatea sau majortatea victimă a acestei puteri. Grupul minoritar recurge mai repede la atacul armat decât fromaţiunea dominantă, mai ales când acţiunile sale corespund unor grupuri de interese politice, militare sau economice din exterior.

Extremismul şi intoleranţa au dus cel mai adesea la confruntare şi, ulterior, la conflict.

Terorismul înseamnă folosirea sistematică a actelor violente, ca modalitate de coerciţie, cu scopul de a crea panică, dezorientare şi descurajare.

Are scop religios, mai ales în condiţiile dominării sau tendinţelor de asimilare a unei confesiuni minoritare de către una majoritară.

Poate avea scop politic, cu intenţia de impunere a unei doctrine sau a unui regim împotriva comunităţii sau suprimarea libertăţilor civile când se transformă în terorism de stat cum este cazul în Myanmar sau cum au fost dictaturile militare din America Latină.

Scopul ideologic al terorismului este aplicarea şi răspândirea forţată a unor doctrine nepopulare care duc la eliminarea libertăţilor individuale şi colective.

Terorismul[1] foloseşte forţa:

- împotriva indivizilor civili, necombatanţi, vulnerabili sau fără capacitatea de apărare;

- împotriva unor instituţii sau organizaţii civile (biroul ONU de la Baghdad)

- împotriva unor structuri sociale şi economice pentru provocarea unor tensiuni politice;

- împotriva unor regimuri anocratice cu scopul secesiunii sau al autodeterminării locale;

- împotriva statului pentru o repartizare diferită a resurselor de dezvoltare (Delta Nigerului);

- pentru protejarea unor reţele de crimă organizată (trafic de droguri, persoane, materii prime valoroase – aur, uraniu).

Tipurile[2] de manifestare sunt:

- dezordinea civică, tulburarea păcii, securităţii şi a funcţionării normale a unei comunităţi;

- terorism politic: un comportament violent infracţional menit să provoace panică în comunităţi pentru deturnarea unor convingeri sau practici politice;

- terorism non-politic, căruia îi lipseşte suportul ideologic, dar care apelează la aceleaşi mijloace de a crea şi de a menţine un grad avansat de teamă cu scop coercitiv;

- cvasi-terorismul comite acte violente similare cu cele ale grupărilor teroriste, dar care nu urmăreşte provocarea groazei de masă în imediata vecinătate. Reacţiile şi consecinţele acestora sunt similiare cu cele ale actelor concepute în direcţia provocării terorii[3];

- terorismul politic limitat este caracterizat printr-o abordare revoluţionară care se referă la “acte de terorism comise din motive politice sau ideologice, dar nu se încadrează într-o campanie de cotrolare a statului”[4];

- terorismul oficial de stat este practicat de naţiuni al căror regim se bazează pe teamă generală, pe oprimare, care se confundă prin manifestări şi proporţii cu terorismul de grupare. Mai este denumit şi terorism structural ce constă din acte şi acţiuni comandate şi coordonate de un guvern pentru îndeplinirea unor scopuri politice[5].

Terorismul este o formă asimetrică a luptei armate şi a apărut mai ales în zone unde războiul tradiţional nu a rezolvat o stare conflictuală. Istoria a înregistrat:

- secesiunea unui teritoriou faţă de o entitate statală nou formată;

- dominarea unui teritoriu sau a unor resurse de către anumite grupări;

- impunerea unei anumite forme de guvernământ;

- provocarea unor dificultăţi economice pentru populaţie;

- opoziţie faţă de un guvern sau de o armată de ocupaţie;

- fanatism religios.

Mijloace de combatere:

-elaborarea unor proceduri de anchetare, judecare şi deportare;

- consolidarea măsurilor de păstrare a ordinii publice;

- măsuri militare preventive şi punitive;

- adoptarea unor politici şi proceduri speciale de urmărire, anchetare şi deţinere a suspecţilor. 

 

 

[1]                „Acte criminale concepute sau calculate să provoace o stare generală de groază în rândul publicului,

                      a unui grup sau a unei categorii de persoane din motive politice, acte inadmisibile în orice condiții,

                      indiferent de considerentele politice, filosofice, ideologice, rasiale, etnice, religioase sau de orice

                      altă natură invocate drept justificare”. 1994 United Nations Declaration on Measures to Eliminate

                      International Terrorism, Annex to UN General Assembly resolution 49/60 of Dec. 9 1994,

                      UN Doc. A/Res/60/49.  

[2]        H.H.A. Cooper, Director of Task Force, Disorders and Terrorism,

      http://www.ncjrs.gov/App/publications/Abstract.aspx?id=39469, accesat 20 februarie 2013.

[3]                  „13 Beagles Stolen from Researchers”, The New York Times, February 2, 1988

[4]                 Vezi Rex Hudson, „Who Becomes a Terrorist and Why?” 1999 Government Report of Profiling

                     Terrorists, The Federal Research Division, The Lions Press, Guilford, Connecticut 2002.

[5]                 Christopher Dobson and Ronald Payne, Counterattack. The West’s Battle Against the Terrorists,

                     Facts on File, Inc, New York, 1982, p. 5.

Loading...