1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Raporturile dintre agenţii cu rol important în relaţiile internaţionale au de multe ori la baza parteneriatul, conceput ca un contract nominal între două sau mai multe entităţi, care convin să întreprindă anumite acţiuni la care contribuie cu proprietăţi, cunoştinţe, operaţiuni în vederea împărţirii unor beneficii pe baza unui act sau declaraţii de  parteneriat  accesibile ca documente publice.

Naţiunile Unite au creat un Birou pentru Parteneriate care slujeşte drept dispecreat al operaţiunilor de asociere şi promovează noi fome de colaborare pentru susţinerea obiectivelor Mileniului Dezvoltării. Biroul furnizează sprijin pentru iniţiativele Secretarului General şi servicii de asistenţă şi de administrare a Fondului ONU pentru Parteneriate, creat în 1998[1].

Acordul este documentul de bază al unei înţelegeri între părţi ca rezultat al negocierilor generale (negocieri cadru care reprezintă voinţa politică) şi specifice (negocieri aplicate la condiţiile practice şi tehnice de respectare). “Potrivit Convenţiei de la Viena din 1969, acordul este forma cea mai înaltă de înţelegere şi se asimilează tratatului, dar este şi o formă nescrisă la care ajung mandatarii negocierilor. În sens restrâns, acordul se referă la instrumente, tehnici de înţelegere între părţi, subiecte ale dreptului internaţional”[2]. Acordul are valoare în dreptul internaţional dacă este înregistrat ca atare la Naţiunile Unite.

Aranjamentul conţine procesele, infrastructura şi bunurile reunite de părţi ca să-şi protejeze interesele şi cetăţenii în cazul unor ameninţări externe. El poate fi consolidat prin acte cu valoare juridică sau prin consultări ordinare şi extraordinare. Aranjamentul reglementează poziţiile părţilor în legătură cu o anumită situaţie sau provocare. Aranjamentele pot să decurgă dintr-un acord sau tratat şi stabilesc metodologia şi aplicarea acestora în termeni practici sau tehnici, e.g. integrarea foştilor combatanţi în armata regulată, dezarmarea părţilor aflate în conflict, demobilizarea şi aplicarea măsurilor post-conflict. “Aranjamentele, în special cele de securitate, pot avea o relevanţă specifică pentru industrie şi unităţi de producţie în zone instabile din punct de vedere politic şi social cum sunt zonele de exploatarea mineralelor, câmpurile agricole sau coloniile de muncitori ale unor mari corporaţii”[3].

Pactul consemnează “o înţelegere între subiecte de drept internaţional, cu efecte juridice pe plan intern. Faţă de tratat, i se adaugă componenta militară defensivă sau ofensivă. Alteori vizează obiective politice generale, cum a fost Pactul de stabilitate şi creştere în Europa”[4]. Pactul elitelor este o înţelegere între grupuri politice care atenuează violenţa şi elimină rezultanta ‘învingătorul ia tot’ la sfârşitul unui conflict. Asemenea înţelegeri sunt convenite ca să faciliteze trecerea unei societăţi de la un regim autocratic la unul pluralistic prin reforme democratice[5]. Ele facilitează condiţiile de încheiere a unui conflict sau previn izbucnirea acestuia[6].

Tratatul este un document cu valoare internaţională, încheiat între două sau mai multe state sau între unul sau mai multe state şi o entiate regională sau internaţională. În situaţiile în care include cadrul şi metodologia de aplicare, el se numeşte “Tratat de Bază” şi cuprinde acorduri-cadru. Se întemeiază pe suveranitatea statului, care-şi asumă obligaţii şi răspunderi faţă de cosemnatari. Tratatul este un contract care stabileşte inclusiv măsurile punitive în baza dreptului internaţional pentru cazurile de încălcare sau nerespectare a prevederilor sale.

De la începutul secolului al XIX-lea, tratatul a fost consacrat de o formulă generală accepată:

- preambulul descrie partenerii, obiectivul comun şi rezumă conjunctura în care funcţionează tratatul;

- articolele conţin termenii contractului;

- finalul exprimă voinţa părţilor şi conţine reperele formale: data şi locul semnării, limba sau limbile în care a  fost redactat şi semnăturile împuterniciţilor părţilor. 

 

[1]               http://www.un.org/partnership, accesat 2 martie 2013.

[2]               Liviu-Petru Zăpârţan, Negocierile în viaţa social-politică, Eikon, Cluj-Napoca, 2007, p. 343.

[3]               , accesat 2 martie 2013.

[4]               Liviu-Petru Zăpârţan, op. cit., p. 349.

[5]               John Higley, Michael Burton, Government and Opposition, Blackwell Publishing, Hoboken NJ.

                    1998, p98.

[6]               http://www.unicef.org/csr/219.htm,  accesat 4 martie 2013.

Loading...