1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Diversitatea formelor de colaborare şi înmulţirea agenţilor internaţionali au lărgit sensul şi semnificiaţiile acestora. Documentele de colaborare, intenţia şi prevederile lor au căpătat o importanţă tot mai mare prin cunoaşterea lor în cercuri de parteneri dar şi de adversari. Un acord regional referitor la distribuirea resurselor a căptat valoare internaţională prin consecinţele pe care le poate avea aplicarea prevederilor documentului pentru piaţa mondială şi pentru industriile care depind de aceasta.

Majoritatea contractelor cu valoare juridică internaţională, înregistrate la ONU, îşi pierd caracterul secret şi păstrează doar calificativul “confidenţial”, ceea ce presupune că prevederile lor pot fi cercetate de entităţi autorizate, în cazul unor medieri sau al introducerii unor amendamente.

Desecretizarea aranjamentelor bilaterale şi multilaterale, precum şi accesul media la asemenea documente a amplificat caracterul lor de interes general.

Apariţia şi impunerea multinaţionalelor din ţările emergente şi ritmul în care acestea achiziţionează facilităţi şi bunuri industriale în afara graniţelor ţării de origine au deschis posibilităţi fără precedent pentru comunicatori. Aceştia, la rândul lor, dispun de reţele vaste, facilitate de tehnica digitală, transmisiunile prin satelit şi diversificarea platformelor personale de recepţie: telefonul inteligent, iPod-ul, tableta şi lap top-ul. Comunicarea, în sine, cuprinde noi culturi şi forme tradiţionale. Până la sfârşitul secolului XX standardele impuse de cultura occidentală de comunicare au generat câteva reguli de bază la nivel internaţional, susținute de eficienţă, concizie şi imparţialitate.

Asocierea unor economii puternice – China, India, pe palierul asiatic, Brazilia din zona latino-americană, Africa de sud, ea însăşi o combinaţie a culturii europene anglo-bură şi a tradiţiilor Africii negre – a impus o mai mare flexibilitate, dar şi o atenţie sporită pentru menajarea unor sensibilităţi locale. Tranformările radicale pe care le înregistrează comunicatorii sunt exemple ale modificărilor din paradigma internaţională. Publicul mondial nu mai este tentat sau atras de dominaţia marilor trusturi media care au încercat să-i impună ce să mănânce, cum să se îmbrace şi ce să înveţe şi preferă perspective noi asupra evenimentelor şi o tratatre amplă a celor locale.

Comunicarea internaţională se află sub presiunea a două tendinţe paralele, care nu se exclud:

- interesul pentru fenomenele ample cu manifestare globală, tratate însă în conformitate cu percepţiile particulare ale unei comunităţi sau ale unei anumite zone. Acesta este rezultatul fluxului continuu de informaţii difuzate neîntrerupt într-un limbaj nivelator, conceput să comunice acelaşi mesaj cu aceleaşi instrumente universale de tratare;

- interesul pentru naraţiuni locale, transmise de comunicatori locali, mult mai familiarizaţi cu un perimetru limitat şi cu o cunoaştere mai profundă decât a unor corespondenţi internaţionali plantaţi pe un eveniment pentru o scurtă perioadă de timp. Aceştia din urmă, oricât de bine documentaţi ar fi, au nevoie de surse interne de informaţii, nu totdeauna accesibile sau relevante pentru tipul de date pe care le deţin.

Comunicarea internaţională se manifestă prin:

- documente, comunicate şi raportări emise de protagonişti statali sau actori nonstatali cu intenţia de a-şi confirma legitimitatea şi de a obţine sprijinul propriului public pentru măsuri şi prevederi înscrise în contractele pe care le încheie în numele unei naţiuni sau comunităţi;

- programe, proiecte şi campanii de promovare a unor iniţiative cu caracter politic, economic, social şi cultural de a căror transpunere şi aplicare depind siguranţa, stabilitatea şi progresul populaţiei, sistemul de apărare şi destinderea;

- ediţii de publicaţii subvenţionate de entitatea emitentă, difuzate în zone de interes din teritoriul partenerilor pentru combaterea unor susceptibilităţi sau adversităţi;

- apariţia unor demnitari în publicaţii şi staţii de radio şi televiziune presitgioase cu audienţă internaţională, pentru explicarea şi sublimarea unor realităţi care să modifice percepţia autorităţii respective de către publicul şi administraţia altor ţări;

- misiuni ale unor reprezentanţi ai lumii academice sau ai societăţii civile, participanţi la întâlniri regionale sau internaţionale în cadrul cărora prezintă propriile puncte de vedere, combat mistificările şi reprezentările false;

- programe din “forţa inteligentă” care foloseşte mijloace diplomatice, cluturale, economice şi sociale pentru cultivarea încrederii şi cunoaşterea reală şi aprofundată a partenerilor şi a intereselor lor într-un proiect mutinaţional.

Globalizarea a produs reţelele sociale, domenii vaste de comunicare în care oricine poate să comunice orice cu oricine. Jurnalismul cetăţenesc, născut de noile facilităţi, este ramura neoficială a comunicării internaţionale. Avantajul major este libertatea absolută de transmitere a noutăţilor, fără oprelişti, fără norme şi fără cenzură. Există, însă, două mari dezavantaje: pericolul circulării pe reţele a unor opinii cu titlul de informaţie, şi de circularea unor informaţii amalgamate fără verificarea acestora şi fără identificarea surselor.

Globalizarea a impus mai multă transparenţă în afacerile mondiale şi relatarea directă a unor evenimente pe parcursul desfăşurării lor. Cel mai evocator exemplu este ‘primăvara arabă’. Posibilitatea transmiterii directe din mijlocul tulburărilor a influenţat atât reacţia lumii, cât şi a cercurilor conducătoare. Nimeni nu a avut, însă, posibilitatea să verifice din surse independente relatările unor oameni obişnuiţi, exaltaţi de ineditul unor situaţii surprinzătoare şi foarte dramatice.

Comunicarea internaţională este condiţionată de patru aspecte esenţiale ale globalizării:

- comerţul şi tranzacţiile comerciale;

- mişcările de capital şi investiţii;

- migrarea şi transmutările de populaţie;

- diseminarea de cunoştinţe[1].

Comerţul şi tranzacţiile comerciale, ca şi mişcările de capital şi investiţii devin teme de comunicare atunci când părţi limitrofe geografic sau internaţional îşi văd atinse propriile interese de către noi aranjamente exclusive sau în situaţiile în care acordul acestora poate fi obţinut prin inducerea unor posibile interese în interiorul publicului. Acesta, la rândul lui, manifestă susţinerea care îi dă elitei guvernante autoritatea şi mandatul să acţioneze în sensul propus de public.

Chiar dacă lumea financiară şi comercială s-a deschis faţă de secolul trecut, atitudinea din jurul marilor tranzacţii a rămas criptică şi comunicările despre acestea sunt puţine şi fabricate de companii specializate în relaţii publice, marketing şi administrarea crizelor.

Mult mai transparente sunt comunicările în domeniul migraţiei, mai ales a forţei de muncă, devenită temă de campanii politice. Influxul sau refluxul de populaţie autohtonă  sau exterioară unui stat-naţiune alimentează programe guvernamentale de extindere a activităţilor privind forţa de muncă (Irlanda anilor ’80, când a încurajat repatrierea), sau de introducere a măsurilor de austeritate şi de protejare a pieţei interne de forţă de muncă (Marea Britanie-limitarea accesului lucrătorilor români).

Diseminarea cunoştinţelor a depăşit sensul unic de la centrele culturale tradiţionale către o periferie culturală. Înmulţirea instituţiilor de învăţământ, a centrelor universitare şi de cercetare, dezvoltarea programelor şi a schimburilor inter-culturale au modificat peisajul şi modalităţile de transformare a elementelor de cunoaştere ştiinţifică, industrială sau etnografică prin includerea de noi centre din zone cândva dominate de transmisiunile din exterior şi mai puţin de emanaţiile culturale proprii.

Cu toate meritele ei, globalizarea nu mai este privită ca miracolul lansat la sfârşitul secolului trecut. Criticii săi au arătat că globalizarea provoacă:

- transferul unor dezavantaje, în primul rând economice dar şi politice şi sociale, către ţările sărace şi zonele subdezvoltate. Comerţul modial încurajază participarea tuturor producătorilor, dar o parte dintre protagonişti nu dispun de forţa şi nici de mecanismele necesare ca să intre în concurenţă cu marii jucători, în timp ce aceştia îşi construiesc noi sisteme de protejare a propriilor resurse şi a pieţelor pe care deţin monopolul sau dominaţia[2];

-  externalizarea producţiei marilor corporaţii transnaţionale în zone cu mână de lucru ieftină. Acestea îi sugrumă pe micii producători locali (produsele textile chinezeşti pe piaţa africană)[3];

-  scăderea activităţilor sindicale în zonele cu mână scumpă de lucru. Sub ameninţarea externalizării, sindicatele au fost nevoite să adopte poziţii mai flexibile în negocierile cu marile patronate[4];

- folosirea excesivă şi ilegală a forţei juvenile de muncă în agricultură, extracţia minieră dar şi în a economia subterană pentru traficul ilegal, pornografie sau prostituţie[5].

 

[1]               George Bridges, „Grounding Globalization: The Prospects and Perils of Linking Economic

                     Processes of Globalization to Environmental Outcomes”, Economic Geography 78 (3) 2002,

  1. 361-386.

[2]               Charles Hurst, Social Inequality Forms, Causes and Consequences, 6th ed. Pearson Education, Inc,

                     Boston MA, 2007, p. 41.

[3]               Ranganathan Kuruvilla, „Economic developement strategies and macro- and micro-level human

                     resource policies. The case of India’s outsourcing industry”, Industrial and Labor Review 62 (1)

                     October 2008, p.39-72.

[4]               Graham F. Thompson and Paul Q. Hearst, „The Future of Gloablization”, Cooperation and Conflict

                     37(3) 2002, pp. 247-265.

[5]               Nina Pavcnik „Child Labor in Global Economy”, Jorunal of economic Perspectives 19 (1) 2005,

  1. 199-220.
Loading...