1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Confruntarea pornește de la poziții de interese divergente care apar în relațiile dintre protagoniștii statali şi actori non statali. Tendințele de manifestare pornesc de la aspectul unei dispute, depășite prin dialog şi negocieri și pot ajunge la manifestări acute ce degenerează în conflicte armate și în război deschis.

Confruntările sunt stări de manifestare a disensiunilor atât în interiorul unui stat în cadrul jocului politic, pentru cucerirea și menținerea puterii de guvernare cât și în raporturile mondiale provocate de supraevaluarea șanselor unor agenți internaționali de a-și maximiza interesele, subevaluând intențiile, capacitățile și proeicţiile altora.

Confruntarea internațională poate fi depășită prin voința părților antagonice care recurg la negociere sau la medierea unor entități autorizate și recunoscute ca atare pe plan global.

Ceea ce poate să provoace confruntarea internațională este:

- nerespectarea suveranității sau a integrității teritoriale;

- nerecunoașterea unui regim atipic într-un anumit mediu politic: dictatura într-un mediu democratic (Coreea de Nord), sau guvernarea pluralistă, inclusivă şi interactivă într-un mediu oligarhic (Israelul în Orientul Mijlociu);

-ignorarea deliberată a intereselor și a demersurilor unui agent internațional dornic să se afirme și să participe la aranjamentele comune de securitate și stabilitate;

- adoptarea unei politici agresive de către un protagonist statal în relațiile cu vecinii și cu partenerii dintr-un organism regional (Zimbabwe și SAADC);

- nerespectarea de către un agent internațional a documentelor încheiate cu parteneri externi statali şi non statali;

- încălcarea normelor de drept internațional și a principiilor din Carta Organizației Națiunilor Unite;

- agresiunea și amenințarea cu agresiunea;

- comportamentul internațional violent, susținerea sau tolerarea terorismului.

Practica internațională a impus în ultimele decenii noul concept de Confruntare constructivă. Inițiatorii lui[1] au pornit de la premisa că numeroasele confruntări intense pe termen lung pe teme importante și dificile sunt inevitabile. Ceea ce nu este inevitabil este gradul de distrugere asociată, de obicei, cu asemenea fenomene. Nu de puține ori, negocierea creează şi produce o aversiune sporită și o cronicizare a confruntării. Conflictele locale prelungite (Angola, aproape 30 de ani) au ajuns într-un impas aparent definitiv care s-au transformat în adevărate găuri negre în care au dispărut oameni, fonduri şi resurse.

 Abordarea confruntării constructive pornește de la procesele patologice care afectează indivizi, organizații și comunități întregi. Uneori, ele pot fi eliminate complet, dar alteori nu sunt decât limitate simptomele și efectele unor astfel de manifestări. Ceea ce urmărește confruntarea constructivă este controlul dinamicii distructive a conflictelor prin:

 - diagnoză: identificarea cauzelor, a modului de manifestare a părților implicate;

- identificarea şi implementarea unor etape preventive care să blocheze degenerarea confruntării în conflict;

- asistența pentru identificarea unor soluții de depășire a confruntării prin relansarea dialogului între părți, medierea transformațională (transformtive mediation);

- alegerea unei variante de ieșire din confruntare fie printr-o victorie pe termen scurt a părții celei mai îndreptățite, fie printr-un aranjament pe termen lung care să evite repercursiuni neprevăzute[2].

            Drumul spre depășirea conflictului este blocat de:

  1. Încadrarea problemelor, un proces complex în care resentimentele și frustrările se transformă în cruciade aprige în sprijinul pozițiilor adoptate de părți. Încadrarea corectă duce la identificarea diferențelor fundamentale şi descoperă opțiuni clare, raționale cu valoare strategică.[3]
  2. Confuzia de termeni provocată de deficiențe de comunicare poate duce la decizii sprijinite pe false argumente și la agravarea proceselor distructive, la escaladarea și la polarizarea conflictelor[4].
  3. Probleme procedurale ce provin din sindromul „lipsa acționarului” (the missing stakeholder, engl.), tradus prin eșecul de identificare a tuturor protagoniștilor sau de absența mecanismului prin care părțile dintr-un conflict să-și poată formula preocupările, interesele și temerile[5].
  4. Identificarea problemelor contradictorii sau controversate include lupta pentru poziția de lider într-un conflict, poziție care permite maximizarea intereselor proprii ale uneia din părți în condițiile în care pretextul apărării securității colective poate crea un ascendent[6].
  5. Escaladarea este stadiul cel mai dinamic şi cel mai distructiv într-o confruntare. Este un ciclu exploziv de provocări şi contra-provocări care duc la înlocuirea dezbaterilor consistente cu ciocniri directe, violente orientate mai mult spre atacarea adversarului decât spre avansarea unor interese proprii. Escaladarea duce la polarizare – procesul provoacă, la rândul ei, extinderea motivelor confruntării și la obligația de a susține și de a se alinia uneia sau alteia dintre părți pentru constituirea unei coaliții puternice[7].

 

 

[1]               Guy Burgess & Heidi Burgess, Constructive Confrontation. A  Theoretical Framework,

                     http://www.colorado.edu/conflict/peace/example/burg7467.htm, accesat 5 martie 2013.

[2]               Ibidem,

[3]               John Paul Lederach, The Dynamics and Progression of Conflict,

                     http://www.colorado.edu/conflict/peace/exaple/lede7148.htm, accesat 5 martie 2013.

[4]               Guy Burges & Heidi Burgess, op.cit.

[5]               Ibidem.

[6]               Ibidem.

[7]               Ibidem.

Loading...