1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Tendințele globale actuale indică faptul că instabilitatea ar putea să persiste în anumite zone ale globului din cauza unor conflicte în desfășurare sau din cauza unor divergențe latente care pot degenera în confruntări deschise. „Statisticile şi modelările globale arată că crizele economice sporesc riscul instabilității dacă depășesc o perioadă de nu an, un an și jumătate. Pe lângă o creștere a naționalismului economic , cea mai apropiată consecință politică se va răsfrânge și asupra aliaților și prietenilor care nu-și pot îndeplini obligațiile de apărare și umanitare”[1].

            Conflictele violente izbucnesc în situația în care procesele politice nonviolente eșuează și structurile autorității nu mai sunt considerate legitime de o parte sau de întreaga populație. Aranjamentele politice și negocierile caută să scurteze durata conflictului, să reducă efectele sale, dar motivele conflictului s-ar putea să nu dispară odată cu instaurarea stării post-conflict. Aceasta este o etapă extrem de sensibilă în care neîncrederea și suspiciunea părților pot să producă reluarea și mai înverșunată a conflictului. De aceea acțiunile în faza de reașezare a relațiilor trebuie evaluată în raport cu impactul ei asupra politicilor care au produs conflictul[2].

            Stingerea unui conflict vizează latura sa politică:

- imaginea, perceperea sa depind de modul în care populația apreciază șansele unei părți sau a alteia, identifică învingători și învinși, câștiguri și pierderi. Ca prim pas, este necesară o evaluare unitară și o înțelegere a regulilor jocului politic, social și economic[3];

- inițierea unui proces politic care să înceapă cu negocieri și să se încheie cu un acord şi cu un sistem de monitorizare a modului său de aplicare. Acest proces presupune analizarea realității:

  1. a) Relațiile dintre părți sunt adesea inegale;
  2. b) Susținerea celor care agreează procesul politic şi disocierea de cei care îl resping;
  3. c) Abordarea problemelor nerezolvate care stau la baza conflictului;
  4. d) Partizanatul unor entități externe;
  5. e) Neînțelegerile care pot submina aranjamentele finale și impunerea păcii: dezarmarea combatanților, demobilizarea, integrarea în noile structuri sau în viața civilă;
  6. f) Acordul privind scopurile cuantificabile ale fiecărei părți[4].

- atragerea tuturor părților și a grupurilor marginalizate pentru includerea drepturilor și a  cerințelor lor în angajamentele finale;

- comunicarea strategică eficientă prin transmiterea unor mesaje credibile privind obiectivele procesului de pace.

Un factor important al stării post-conflict și al impunerii păcii este legitimitatea părților incluse în negocieri. În mod general, legitimitatea este concepută în relația dintre cetățean și stat, chemat să garanteze securitatea individului dar şi să exercite anumite funcții economice, sociale și politice într-o manieră responsabilă. Legitimitatea îi cere statului să respecte dreptul internațional și pornește de la :

- autoritățile mandatate să participe la negocierea acordurilor de încetare a ostilităților, de dezangajare, de pace, care să cuprindă procesul de tranziție şi administrare în faza post-conflict;

- adaptarea resurselor la scopurile fazei post-conflict și distribuirea lor rapidă pentru consolidarea legitimității. Instalarea unui sistem operațional descurajează frauda, paternalismul şi haosul social și umanitar;

- Capacitatea de administrare pe două niveluri – la nivelul unei misiuni internaționale, frecvent autorizată de Națiunile Unite, și la nivelul părții locale majoritare, sau agreate de populație. Într-un proces durabil de pace succesul depinde de modul în care mandatarii pot orienta transformările conflictelor între părțile beligerante[5];

- Comunicarea și transparența ajută nu numai părțile aflate în conflict, ci şi atragerea ajutoarelor și a asistenței externe (Somalia 1993 – retragerea SUA și ONU), descurajează zvonurile, panica, propaganda ostilă. Comunicarea şi transparența presupun folosirea unor mijloace accesibile, includerea reperelor și a valorilor tradiționale;

           - Angajarea comunității internaționale. Simpla adoptare a unei rezoluții ONU sau a unui organism regional pentru inițierea procesului de pace nu este suficientă. Pe măsură ce operațiunile armate încetează şi forțele beligeranților sunt separate printr-o misiune de impunere şi menținere a păcii, societăți umanitare, ONG-uri asigură tranziția prin instituirea unor dispozitive de retocare a refugiaților, de distribuire a medicamentelor, alimentelor, de normalizare a vieții populației în vederea asigurării condițiilor pentru tranziția politică și pregătirea unor alegeri libere și corecte.

 

[1]               Dennis C. Blair, „Annual Threat Avertisment of the Intelligence Committee for the Senate Select

                    Committee on Intelligence”, Washington D.C., US Office of the Director of National Intelligence,

                    2009, p11.

[2]               Beth Cole (Project Director), Gurinding Principles for Stabilization and Reconstruction, United

                     States Institute for Peace Press, Washington D.C., 2009, 3.4.2.

[3]               Ibidem.

[4]               Apud John Darby, The Effects of Violence on Perace Processes, Institute of Peace Press,

                     Washington D.C., 2001.

[5]               Vezi Jack Corey, Michael Dziedzic and Leonard R. Howley (eds.), Teh Quaest for Viable Peace:

                     International Intervention and Strategies for Conflict Transformation, Institute of Peace Press,

                     Washington D.C., 2005.

Loading...