1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Securitatea colectivă reprezintă un tip de construcție a unei strategii de coalizare prin care un grup de națiuni convin să nu se atace reciproc și să se apere în comun de un atac exterior. Termenul de bază — securitate — și-a extins în lumea contemporană sensul și semnificația. El se referă nu numai la interesul protagoniștilor statali de apărare a propriului teritoriu, a propriilor populații și a propriilor interese în fața unor pericole majore – invazii, războaie, supunere politica și economică. Securitatea a generat o preocupare pentru degajarea unor soluții în favoarea problemelor pe care le poate provoca însuși contextul non-conflictual deschis provenind din domeniul alimentației, energiei sau al migrației forței de muncă.

            Elementul central al conceptului de securitate colectivă pornește de la obligația fundamentală a părților de a sprijini și apăra o anumită stare de fapt din realitatea internațională împotriva unei schimbări realizată prin forță din interiorul sau din afara sistemului[1]. Conform acestui concept, pacea comunității internaționale poate fi menținută prin acorduri obligatorii predeterminate de acțiune împotriva amenințărilor sau acțiunilor ilegale de folosirea forței de către un membru suveran al comunității internaționale împotriva altuia. Agresiunea, ca intenție sau aplicare efectivă, declanșează forțele combinate ale membrilor grupării de apărare reciprocă[2]. În mod fundamental, combinarea capacității de ripostă a protagoniștilor coalizați o depășește pe cea a autorului încălcării ordinii existente și îl determină să renunțe la acțiuni ostile prin factorul de descurajare, sau îl face să suporte consecințele unei înfrângeri definitive dacă acesta persistă în continuarea conflictului deschis. Inițiatorul conceptului de securitate colectivă, președintele american Woodrow Wilson, preciza că aceasta nu este o formă diferită a echilibrului de forțe, practică pe care a înlocuit-o treptat, ci o modalitate organizată a păcii comune[3].

            Securitatea colectivă este privită și ca un concept idealist care se bazează pe prevenirea conflictelor prin formarea unei forțe militare copleșitoare a unei grupări de state menită să descurajeze agresiunea, sau, în cazuri extreme, să organizeze și să declanșeze un atac cu capacitatea și rezultanta înfrângerii agresorului[4].

            Pentru ca sistemul securității colective să își dovedească eficiența el are nevoie de o forță suplimentară care nu numai să descurajeze sau să domine o putere exterioară, ci să se bazeze pe voința politică de impunere a unor sancțiuni și chiar de recurgere la forța armată atunci când aceasta este ultima opțiune (cazul Irakului)[5].

            Carta ONU arată în articolele 48 și 49 că „acțiunea pe care o impune îndeplinirea deciziilor Consiliului de Securitate pentru menținerea păcii și a securității internaționale vor fi luate de către toți membrii Națiunilor Unite sau de o parte a acestora în funcție de hotărârea Consiliului de Securitate; aceste decizii vor fi îndeplinite direct de către membrii Națiunilor Unite prin acțiunile lor adecvate în cadrul agențiilor internaționale din care fac parte”[6].

            Aplicarea în practică a principiilor, obligațiilor și drepturilor ce decurg din securitatea colectivă nu este lipsită de corective provocate de faptul că unele state au rețineri sau chiar refuză să-și respecte angajamentele dacă acțiunile propuse nu sunt în slujba propriilor interese, dacă le consideră prea riscante sau costisitoare. Asemenea protagoniști susțin că aranjamentele din sistemul securității colective prezintă pericolul transformării unor mici conflicte în lupte ample și împiedică aplicarea unor rezolvări non-violente a problemelor pentru că se bazează în principal pe soluții militare cu prețuri foarte ridicate[7].

            Controversele conceptuale, unele motivate de contextul relațiilor internaționale, nu au dizlocat semnificația și rolul securității colective care este agreată, în continuare, ca un mecanism instituționalizat pentru menținerea păcii, a securității internaționale și pentru reducerea tensiunilor dintre state. Securitatea colectivă a contribuit la crearea și menținerea unui cadru conceptual și practic de prevenire a confruntărilor ce ar fi putut degenera în conflicte majore și în amenințări grave la adresa păcii mondiale.

            Direcția de acțiune a sistemului ONU de securitate colectivă a fost întotdeauna dictată de marile puteri mondiale, în special de către cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate. Puterile secundare, locale, se simt marginalizate când intervin interesele celor cinci mari, mai ales ale Statelor Unite. Asemenea slăbiciuni nu diminuează și nici nu anulează menirea și funcționalitatea sistemului de securitate colectivă [8].

 

[1]               Lynn H. Miller, “The Idea and the Reality of Collective Security”, Global Governance, 5, 1999,

  1.   303. 

[2]               Ibidem.

[3]               Woodrow Wilson, “An Address Before the League to Enfrorce Peace, May 27, 1916”, in Arthur

  1. Link, The Papers of Woodrow Wilson, Princeton NJ, Princeton University Press, vol. 37, p.137.

[4]               Vezi Eke Onyemaechi, Poltics, oil wealth and the crisis of development, Willy Rose and Appleseeds

                    Publications, Coy, 2010.

[5]               Apud Norman Dunbar Palmer and Howard Cecil Perkins, International Relations, 3d. ed. CBS

                    Publishers and Distributors, New Delhi, 2001.

[6]               http://www.onu.info.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite, accesat 12 martie 2013.

[7]               Joseph C. Ebegbulem, The Failure of Collective Security in the Post World Wars I and II

                    International System, http://www2.hu-berlin.de/transcience/vol2_issue2_2011_23_29.pdf,

                    accesat 12 martie 2013.

[8]               Ibidem.

Loading...