1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Suveranitatea, împreună cu teritorialitatea, stă la baza naturii sistemului internațional, acceptat ca un set de reguli bine dezvoltat, nelipsit de controverse și accidente între protagoniști, actori și agenți internaționali. Regulile individualizate de state, guverne, comunități locale sau de cutume au dus la anarhia din  sistemul internațional, considerată ca fiind rezultatul lipsei unor norme pe baza cărora să acționeze o autoritate cu legitimitate și recunoaștere universală. Nu la fel stau lucrurile în interiorul unor entități statale unde forța guvernantă — democrație sau dictatură — elaborează, aplică și susține un sistem de legi. În termenii relațiilor internaționale, statul națiune nu are concurent în aplicarea și respectarea regulilor pe care le impune, în timp ce entitățile care intră într-o concurență a intereselor nu mai dispun de monopolul autorității.

            Ceea ce nu înseamnă că anarhia degenerează frecvent sau obligatoriu în haos. Anarhia întârzie reacția și capacitatea de prevenire din timp a conflictelor și eliminarea cauzelor ce le provoacă. Haosul provoacă o risipire a intereselor , apariția unor entități sau grupuri cu o ordine de zi vindicativă, anti-socială și distructivă.

            Suveranitatea este acea calitate pe care și-o asumă un regim de guvernare pentru normarea și exercitarea funcțiilor principale ale statului atât la nivel intern, național, cât și în relațiile dintre state. Dacă în acest domeniu regulile sunt mult mai generale, dată fiind necesitatea respectării dreptului suveran de organizare a vieții interne, statele națiune se sprijină reciproc, se asociază, colaborează pentru a-și optimiza interesele și pentru a-și asigura sprijinul politic, diplomatic, militar sau economic, în cazul unei amenințări pe care nu o poate depăși individual.

            Ceea ce este dificil de determinat în condițiile comunicării internaționale intense și ale globalizării este stabilirea a ceea ce înseamnă suveranitate internă, bazată pe principiul neamestecului extern în probleme de ordin intern și suveranitatea externă care dă, cel puțin teoretic, aceeași autoritate și conferă aceleași drepturi de bază fiecărui protagonist statal, mac sau mare, democratic sau totalitar, puternic sau slab.

            Preocupările privind respectarea drepturilor omului sau a valorilor democratice au un caracter profund umanitarist. Acțiunea unor organizații non/guvernamentale în favoarea acestor drepturi, condiționarea respectării lor de către un partener extern pentru acordarea de asistență sau pentru încheierea unor acorduri înseamnă, implicit, cunoașterea și tendința de influențarea comportamentelor mediului intern.

            Cu atât mai categorică este tendința neexprimată de orientare a politici interne a unui stat națiune prin impunerea de sancțiuni economice de către comunitatea internațională unei autorități guvernamentale, suspectată că acționează împotriva intereselor propriei națiuni și în favoarea unei elite conducătoare. Pe lângă faptul că asemena măsuri punitive -girate de Națiunile Unite sau de organisme regionale- nu-și dovedesc totdeauna utilitatea, ele lovesc indirect tocmai populația civilă, lipsită de mijloace de subzistență. (Operațiunea Petrol-contra-hrană, Irak 18995-2003).

            Suveranitatea efectivă devine operațională în măsura în care este recunoscută, împreună cu teritorialitatea , de către cât mai multe entități asemănătoare. Formal, această recunoaștere se materializează prin relațiile unui stat cu alte state, prin acorduri și înțelegeri bi- și multilaterale, prin participarea cu drepturi egale la elaborarea , adoptarea și aplicarea deciziilor din Organizația Națiunilor Unite sau a altor organisme și asociații universale sau regionale. 

            Apartenența și manifestarea în sistemul internațional ca partener exclusiv în nmele unui stat națiune nu înseamnă totdeauna adeziunea cetățenilor la acestea sau legitimarea autorității ca fiind reprezentativă și inclusivă. Controlul teritoriului de către regimul guvernamentale nu atrage automat sprijinul popular, dar regimul respectiv își păstrează caracterul identitar , reprezintă statul națiune în relațiile externe. Când contradicțiile dintre realitatea internă și acțiunile externe ale unui protagonist devin flagrante partenerii externi pot să condiționeze relațiilor, acordurile și programele existente cu alinierea politicii interne a protagonistului abuziv la normele și convențiile internaționale. În acest demers intervine principiul angajamentelor asumate. În cazul unor fracturi politice interne (schimbări violente de regim) noile autorități se grăbesc să anunțe că vor respecta angajamentele precedente, pentru ca să obțină legitimarea atât de necesară din partea unor agenți externi influenți.

            Există și situații în care protagoniștii statali ies unilateral din sistemul unor aranjamente și angajamente internaționale în numele exercitării suveranității interne și al dreptului la autodeterminare (Coreea de nord, Iran). „Suveranitatea este, mai presus de orice, o chestiune de legitimitate care presupune recunoașterea reciprocă. Ea este un schimb ipotetic în care două părți potențial conflictuale, respectând relațiile de putere existente, se recunosc reciproc într/o strategie de investiție minimă[1]”.

 

[1]               Immanuel Wallerstein, World-System Analysis:An Introduction, Duke University Press, Durham

                    NC, 2004, p.44.

Loading...