1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Într-o lume cu inter relaționări economice, politice, diplomatice, militare și culturale puține sunt situațiile în care o singură entitate poate să facă față provocărilor momentului. Chiar și Statele Unite - hiper-puterea începutului acestui mileniu- creează parteneriate noi și consolidează alianțele tradiționale în combaterea terorismului internațional. 

            Gruparea sau coalizarea protagoniștilor statali și a actorilor non statali este procesul predominant al actualei paradigme universale. Coalizarea este o formă de asociere a unor națiuni pentru obținerea unor scopuri comune. Ea presupune legături istorice între parteneri ci mai curând obiective sau motivații conjuncturale. Constituirea și menținerea unei coaliții depind de:

            - Formularea de către membri a unei probleme care îi unește;

            - Încrederea reciprocă și o angajare credibilă;

            - Existența unui mecanism de aplanare a diferențelor;

            - Stimulentul comun de participare[1].

În definirea peisajului politico-militar balanța de putere sau echilibrul de forțe au reprezentat o modalitate contrastivă de prezentare a capacităților unei entități statale în contrapondere cu cele însumate ale unui grup de state. „Teoria balanței de putere susține ca o contrabalansare [a capacităților de putere între state] are looc regulat și menține stabilitatea sistemului internațional. Sistemul este stabil prin faptul că regulile și principiile rămân aceleași: suveranitatea statală nu se prăbușește într/un imperiu universal. Această stabilitate nu implică, totuși, pacea, este mai degrabă o stabilitate menținută prin războaie recurente care ajustează relațiile de putere”[2].

            Prin echilibrul de forțe, națiunile caută să mențină o balanță aproximativă de care dispun pentru a împiedica ascendentul unei față de celelalte. Ca un concept din relațiile internaționale, a fost aplicat și practicat de politicienii britanici în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea și a caracterizat politica europeană de la sfârșitul războaielor napoleoniene până la pacea de la Versailles și lansarea ideii de securitate colectivă de către președintele Statelor Unite.

            În acest joc febril și fragil de stabilire a unei parități în competiția pentru putere, alianțele sporesc capacitățile individuale ale unor protagoniști prin coalizare în atingerea unor scopuri comune. Gruparea teritorială în jurul unui adversar conduce la îngrădire. Echilibrarea puterii presupune asocierea unor protagoniști mai slabi – așa/numitele state client- cu unul puternic (band-wagoning, orig. engl.), ceea ce duce la aliniere ca proces opus balansării.

            În relația ambivalentă a puterii forța unui protagonist statal este echilibrată de unul sau mai multe state și distribuția puterii este ceea ce poate caracteriza un sistem internațional. Polaritatea este cea adoptată de existența unuia sau mai multor agenți globali[3]. Puțini sunt protagoniștii individuali dominatori. Prezența lor este echilibrată de alianțele pe care le generează sau le organizează cu scopul de a se asigura  că forța lor este descurajantă și nu poate fi pusă la îndoială de entități minore. Tocmai acesta este scopul alianțelor care urmăresc amplificarea capacităților membrilor lor prin unirea resurselor disponibile, astfel încât să exercite o influență sporită în negocierile cu parteneri din exteriorul propriilor coaliții. Alianțele apar:

            - Ca răspuns la o amenințare posibilă sau iminentă;

            - Ca o componentă a balanței de putere;

            - Pe baza unor documente cu validitate internațională;

            - Ca să consolideze forța unui grup de state.

„Alianțele tradiționale au fost îndreptate întotdeauna împotriva unor amenințări specifice şi au definit obligații precise pentru anumite grupuri de țări unite prin interese naționale comune sau prin preocupări asemănătoare de securitate. Securitatea colectivă nu definește o anumită amenințare, nu oferă garanții nici unei națiuni şi nu face deosebire între ele. Teoretic, ea este concepută să opună rezistență oricărei amenințări la adresa păcii şi oricărui agent care ar putea să reprezinte un pericol, indiferent de cine ar fi victima acestuia. Alianțele presupun întotdeauna că există un anumit adversar specific. Securitatea colectivă apără în mod abstract prevederile dreptului internațional, pe care-l susține în acelaşi mod în care un sistem juridic apără codul penal intern.... Scopul alianței este să producă o obligație mai previzibilă şi mai precisă decât o analiza a intereselor naționale. Securitatea colectivă acționează într-o direcție total opusă. Ea lasă aplicarea principiilor sale de interpretare a unor circumstanțe speciale pentru momentul în care ele apar, și adaugă o valoare neintenționată stării de  spirit a  momentului respectiv şi voinței naționale.”[4].

 

[1]               Sideny Tarrow, Strangers at the Gates: Movements and States in Contentious Politics, Cambridge

                    University Press, Cambridge, New York, 2012, pp. 200-249.

[2]               Goldstein and Pevehouse, op. cit., p.120.

[3]               John Vasquez, “The Realist Paradigm and Degenerative versus Progressive Research Programs:

                    An Appraisal of Neotraditional Research of What's Balancing Proposition”,  American Science

                    Review 91, (4) 1997, pp. 899-912.

[4]               Henry Kissinger , op.cit., p. 247

Loading...