1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Diplomația internațională este, în egală măsură, un sistem amplu care organizează relațiile dintre mai mulți parteneri. Componenții sistemului se află într-o rețea compusă, în fond, din legături bilaterale. Acest tip de diplomație, practicată din cele mai vechi timpuri, reglementează legăturile politice, militare sau comerciale între două entități statale. Chiar și în situații conflictuale diplomația bilaterală menține un canal de comunicare direct, deschis sau prin mediatori ce-și asumă rolul de transmitere a unor informații foarte importante.

            Ca instrument de maximă semnificație pentru relațiile dintre state, mai ales în perioade de tensiune, neînțelegeri și chiar de conflict diplomația a reprezentat calea spre dialog, singura modalitate de depășire a unor momente de criză fără recurgerea la soluții extreme de folosire a forței dacă:

            - Există voința politică și disponibilitatea pentru dialog;

            - Obiectivul de perspectivă depășește semnificația și valoarea elementelor care au provocat starea de tensiune;

            - Părțile recunosc, respectă și aplică normele dreptului internațional;

            - Părților le este asigurat sprijinul internațional în negocieri și li se retrag mijloacele politice, diplomatice, militare și economice de escaladare a conflictului.

            Creșterea importanței diplomației multilaterale față de cea bilaterală a fost alimentată de:

  1. a) Diversificarea și extinderea tipurilor de raporturi interstatale în condițiile globalizării și ale dinamizării comunicării internaționale.
  2. b) Crearea unor mecanisme regionale și universale cu norme și principii adoptate și însușite de marea majoritate a statelor națiune.
  3. c) Dezvoltarea unor mecanisme de mediere, coerciție și sancționare a protagoniștilor care ignoră sau încalcă angajamentelor internaționale asumate.

            Diplomația multilaterală presupune inițierea, menținerea și dezvoltarea unor raporturi între membrii aceluiași club de interese în care fiecare partener este centrul și membrul unei rețele prin care circulă informații confidențiale, secrete sau strict secrete. Diplomația multilaterală are o fațetă publică, prin care se prezintă ca o instituție de apărare și promovare a intereselor naționale în lume și o fațetă discretă populată de specialiști și tehnicieni ai negocierilor, tratatelor și documentelor oficiale și ai relațiilor publice. Ea reprezintă, de fapt, mecanismul de perfectare a unor înțelegeri în curs și prezentarea ei deschisă poate fi contraproductivă și poate aduce atingere scopurilor propuse prin faptul că, odată făcut public în fazele de pregătire și negociere, conținutul acestor înțelegeri poate deveni un impediment folosit, alimentat și amplificat de jocul adversarilor.

            Diplomația în sine și diplomația multilaterală are firesc numeroase secrete nescrise care țin de „știința comunicării și a apropierii umane, de dezvoltarea capacității de surprinde în analize esențialul și de a-l converti într-un discurs relevant sau proiect realizabil, de atenția ce trebuie acordată cultivării relațiilor cu ceilalți diplomați, pornind de la respect și încredere reciprocă”[1].

            Aceste demersuri subtile, elegante de menținere a legăturilor dintre membrii unui sistem anarhic și, uneori contradictoriu, au un ritm propriu, sunt alimentate prin mici inițiative care se înscriu între registrul protocolar și cel al relațiilor inter-personale. Scopul lor este fundamentarea și păstrarea unor repere stabile ale comunicării chiar și în situații tensionate sau adverse pentru menținerea unui sistem internațional cât mai puțin expus unor răsturnări bruște în repartizarea sau polarizarea puterii. „Toate sistemele internaționale par să aibă o simetrie inevitabilă. Odată stabilite, e greu de imaginat modul în care ar fi evoluat istoria în condițiile în care ar fi fost luate alte decizii, sau dacă ar fi fost posibile alternative. Când o anumită ordine internațională se instaurează pentru prima dată, ea are la dispoziție o mulțime de opțiuni, dar cu fiecare decizie aplicată se reduce universul celor rămase disponibile. Din cauză că o anumită complexitate inhibă flexibilitatea primele decizii sunt cruciale”[2].

            Instituțional, diplomația bi- și multilaterală este promovată și aplicată de o ramură a executivului, minister, departament sau oficiu, cu reprezentanțele sale în străinătate și de o ramură a legislativului, formată din comisii și comitete parlamentare de relații externe, relații pe care le administrează de la sediul central național și pe care le materializează prin schimburi de vizite, informații și documente[3]. Cea ce face din diplomația multilaterală o practică mai solicitantă și mai dificilă decât cea bilaterală este faptul că:

            - numărul mare de membri duce inevitabil la un proces îndelungat și greoi de luare a deciziilor, mai ales când este aplicat principiul consensului și nu cel al majorității simple sau absolute;

            - membrii asociați dialogului multilateral provin din regimuri politice și ideologii diferite. Din cauza diferențelor fundamentale de percepere și înțelegere a realităților planetare, un organism cu vocație universală, cum este ONU, a rămas în sfera deciziilor consultative și a recomandărilor generale în perioada Războiului Rece care a opus lumea liberă intransigenței comunismului minoritar. „Comuniștii considerau că aveau superioritatea în demersul diplomatic pentru că au crezut că-și înțeleg interlocutorii mai bine decât s-ar fi înțeles pe ei înșiși. În mintea comuniștilor, concesiile puteau fi făcute în cel mai rău caz în fața 'realității obiective' și niciodată ca o cedare în fața puterii de convingere a diplomaților cu care negociau”[4].

                Convențiile de la Viena din 1961, 1963 și 1969 au reglementat activitatea diplomatică, sistemul de imunități, statutul, ierarhia și protocolul din practica diplomatică. Dincolo de aceste normative necesare unui proces modern și dinamic s-a modificat o parte din rolul și funcțiile diplomatice. Multe dintre problemele majore sunt abordate și rezolvate direct la nivelul șefilor   de stat sau de guvern, care dispun, în majoritatea cazurilor, de experți consultanți și consilieri pe diferite domenii ale problematicii internaționale. Frecvența întâlnirilor multilaterale la cel mai înalt nivel, facilitățile de deplasare rapidă și sigură a demnitarilor precum și actualizarea și modernizarea mecanismelor de negocieri îi lasă diplomației multilaterale spațiul de inițiere și de discutarea unor proiecte sau situații ce devin teme majore de abordare ale decidenților politici, militari sau economici.

 

[1]               Alexandru Niculescu, Diplomație și destin, Editura Semne, București, 2005, p.25.

[2]               Henry Kissinger,  op.cit., p. 27.

[3]               Jean-Paul Pancracio, Dictionaire de la diplomatie, Microbuss, Paris, 1998, pp. 110-114.

[4]               Henry Kissinger,  op.cit., p. 334.

Loading...