1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Termenul de putere în analiza relațiilor internaționale s-a dovedit foarte general, incert ca semnificație și cuprindere și foarte greu de definit deși este folosit intens în contexte diferite. Dacă puterea militară sau cea economică pot fi definite cu oarecare acuratețe prin evaluări cantitative, restul formelor de exercitare a puterii a rămas suspendat într-un sistem incert de tratare.

            Soft power, sau puterea programatică, bazată pe mijloace total diferite de cele ale forței fizice, nu este sinonimul direct al oricărei forme de putere, alta decât cea militară. Ea este un complex de mijloace politice, diplomatice, sociale și culturale de modificare a comportamentului unui protagonist în direcția dorită de utilizatorul metodelor induse. Din cauza termenilor relativi de definire unii sceptici au respins conceptul, calificându-l drept „încă una din acele idei academice minunate care nu au trecut nici unul dintre testele de politică externă”[1]. Pornind de la definirea puterii în termeni comportamentali, ea se transpune și se manifestă ca un sistem de relații, iar puterea programatică/soft, depinde mai mult de rolul țintei în această relație, decât în cazul puterii sistemice/hard. În egală măsură, modalitățile și gradul de exercitare a puterii programatice nu se limitează la statele națiune și la sistemul relațiilor dintre ele. Manifestări ale ei se întâlnesc în marketingul politic, mai ales în campaniile electorale, în ritualul public al guvernării, în activitatea organismelor și organizațiilor care solicită credibilitate și legitimitate pentru a se menține în atenția generală. Asociațiile non-profit, umanitare, de ajutorare socială pentru dezvoltare folosesc dar și dispun de această putere programatică prin însuși modul de acțiune, prin operațiunile de asistență acolo și atunci când numai intervenția administrațiilor autorizate nu este suficientă sau nu este binevenită, cum este cazul zonelor de conflict sau post-conflict.

            Pin natura și esența sa, puterea programatică este mai greu de inclus într/o strategie guvernamentală pentru că succesul în funcție de rezultate depinde mai mult de percepția contribuabilului decât de alternativa puterii de sistem care conține mijloace militare și de constrângere. Rezultatele nu apar imediat și perioadele necesare sesizării calităților productive ale puterii programatice sunt mai îndelungate decât în mandat guvernamentale sau prezidențial și se întâmplă ca inițiatorul să nu mai beneficieze de roadele proiectelor sale. (Australia: proiecte guvernamentale de patru ani). Dincolo de bariera temporală, guvernul nu deține monopolul puterii programatice/soft și intră de multe ori în concurență cu organisme mai flexibile și mai libere care promovează și utilizează credibilitatea asigurată de această variantă a puterii[2]. Pentru că ea se bazează pe credibilitate și eficiență. Autoritatea exclusivă care tratează publicul plătitor de taxe ca o masă ignorantă, străină de regulile jocului elitist al puterii politice își pierde credibilitatea pe măsură ce este privită tot mai mult ca un mecanism de propagandă și nu de transmitere a informațiilor de interes general[3]. Guvernarea inclusivă, în care publicul este partener și nu supus al elitei conducătoare, guvernarea interactivă care hotărăște în funcție de cerințele electoratului pe baza dialogului cu acesta poate să exercite eficient valențele puterii programatice.

            Hard power, puterea sistemică, puterea dură poate fi înțeleasă ca o formă a puterii care include forța militară sau condiționările financiare și stabilirea priorităților politice și economice pe care acestea le generează. Puterea programatică/soft se bazează pe capacitatea de a/i afecta pe alții prin mijloacele co-optative în stabilirea priorităților, prin acțiuni pozitive, în timp ce puterea sistemică include comportamente practice cum sunt forța și banii. „Dacă ne amintim diferențele dintre resursele puterii și comportamentul puterii ajungem la concluzia că resursele asociate adesea cu comportamentul puterii sistemice produce comportamentul puterii programatice în funcție de context și de modul de utilizare. Puterea de comandă poate furniza resurse care, la rândul lor, pot crea puterea programatică într/o etapă ulterioară. În mod similar, comportamentul co-optativ poate fi aplicat ca să genereze resursele puterii sistemice sub forma alianțelor militare sau economice”[4].

            Atât puterea programatică cât și puterea sistemică au descris parțial jocul puterii din relațiile internaționale, pornind de la cerința identificării valorilor pe care se sprijină fiecare dintre ele.

            Puterea inteligentă/smart power, nu numai că a asimilat zonele de suprapunere a celor două variante inițiale, ci a extins semnificația termenului de putere ca să incorporeze cât mai mult din aspectele conversiunii puterii și să contribuie la elaborarea unor strategii eficiente.  Emanație a școlii americane de studiu al relațiilor internaționale, strategia puterii inteligente ar urma cinci etape de construcție:

  1. Claritatea obiectivelor și combinarea politicii externe bazată pe valori cu o politică externă bazată pe interese[5].
  2. Inventarierea exactă a resurselor disponibile și proiectarea modului în care se va modifica acest inventar odată cu modificarea contextului. Statele Unite sunt forța de neegalat, domină marea internațională, spațiul aerian și au o mobilitate maximă pentru deplasarea rapidă a efectivelor în orice zonă a globului. Într/un conflict neconvențional, cu adversari necunoscuți și evazivi -extremiștii- tancurile , portavioanele și rachetele balistice nu ajută în lupta urbană[6].
  3. Evaluarea resurselor și a preferințelor celor vizați pentru influențare. 25 la sută dintre europeni (față de 71 l sută dintre americani) consideră că în condiții extreme războiul este necesar pentru înfăptuirea dreptății[7].
  4. Alegerea între puterea de comandă și puterea co-optativă în funcție de situația dată și ajustarea tacticilor pentru consolidarea lor reciprocă și pentru evitarea disfuncțiilor[8].
  5. Evaluarea riguroasă a șanselor de succes în realizarea obiectivelor atât la nivelul marii strategii cât și la nivelul tacticilor de influențare, în limitele analizei atente a realităților internaționale[9].

            Numită programatică, sistemică sau inteligentă, puterea a fost și rămâne condiționată de mediul politic, uman în contextul relațiilor transnaționale marcat de schimbări climaterice., trafic ilegal de droguri, arme și persoane, de pandemii și terorism, este difuză și repartizată haotic.

             Puterea inteligentă trebuie să privească evoluția pe termen lung a ordinii mondiale, să țină cont de forța protagoniștilor prioritari, dar și de interesele celorlalți pentru menținerea unui echilibru între valori și interese.

 

[1]               Vezi Joseph Nye Jr., The Powers to Lead, Oxford University Press, Oxford, UK, 2008, chap. 5.

[2]               Ibidem.

[3]               John S. Dryzek, Deliberative Global Politics: Discourse and Democracy in a Divided World, Polity Press, Cambridge UK, 2006,  p.82.

[4]               Joseph Nye Jr., op.cit., p. 21.

[5]               Ibidem.

[6]               Ibidem, p. 222

[7]               Zaki Laidi, “Europe as a Risk Averse Power: A hypothesis”, Garnet Policy Brief 11, Paris, 2010, p. XI.

[8]               Joseph Nye Jr., op.cit. p. 225.

[9]               Ibidem, p. 229.

Loading...