1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În termenii puterii sistemice absolute, forța nucleară este cea mai hotărâtoare. În timp de războiau avut loc două explozii provocate de o bombă cu fisiune a uraniului (Little Boy) la 6 august 1945 deasupra orașului japonez Hiroshima, și încă una cu plutoniu (Fat Man) la Nagasaki pe 9 august 1945. de atunci au fost executate peste o mie de explozii dirijate cu caracter experimental. Prima putere nucleară mondială au fost Statele Unite, urmate de Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Franța, China comunistă, India, Pakistan și Coreea de Nord. Israelul se pare că a făcut cercetări dar nu a fost confirmată niciodată posesia armei nucleare. Incertă rămâne și soarta unor experimente ale Africii de Sud în perioada apartheidului. Actualele autorități au semnat Tratatul de Neproliferate și au acceptat inspecțiile internaționale. 

            În lume exista 17 mii de focoase din care 4300 sunt operaționale, gata oricând să fie folosite[1]. Prin capacitatea distructivă uriașă, armele nucleare au fost declarate arme de distrugere în masă. În 1969 a fost înaintat spre semnare Tratatul de Neproliferare Nucleară al cărui obiectiv principal este să împiedice răspândirea acestu tip de armament și a tehnologiei de producere a lui și să promoveze folosirea energiei nucleare în scopuri pașnice. Din 1970 a fost semnat de 189 de state. Nu l-au semnat India, Israel, Pakistan și Sudanul de Sud. Potrivit documentului, țara care avea arma nucleară în 1968 a devenit deținătoarea legală, iar oricare alta care ar fi dezvoltat/o ulterior se plasa în afara legii[2]. Creșterea rapidă a arsenalului nuclear mondial odată cu extinderea clubului exclusivist al posesorilor a transformat arma nucleară într/o amenințare a cărei funcție nu a fost folosirea ei ci transformarea într/un factor major de descurajare. Puterea nucleară a căpătat o formă pasivă, rămânând argumentul și chiar amenințarea ultimă în confruntarea ideologică din timpul Războiului Rece. „Era  nucleară a transformat strategia de descurajare și descurajarea însăși într-un exercițiu intelectuale ezoteric. Dat fiind că descurajarea poate fi doar negativă prin faptul că se referă la evenimente care nu au avut loc, și, pentru că nu e posibilă demonstrarea motivelor pentru care un eveniment nu s-a produs, a devenit tot mai dificil să se verifice dacă o politică existentă a luat forma cea mai bună sau doar pe cea mai eficientă. Este posibil ca descurajarea să nu fi fost nici măcar necesară pentru că era greu de demonstrat că adversarul ar fi plănuit un atac”[3].

            După criza rachetelor din 1962, puterile nucleare au investit în escaladarea cantitativă și calitativă a descurajării prin includerea în arsenalele lor a unor mijloace de transport la țintă: submarinele cu propulsie și cu rachete nucelare la bord și bombardierele strategice.

            Dispariția lumii bipolare în 1991 și extinderea clubului nuclear nu au înlăturat spectrul distrugerii radioactive a planetei. Echilibrul de forțe nu mai este cea fost după cel de-al doilea Război Mondial, Semnarea Tratatului de Neproliferare nu reprezintă garanția că armamentul nuclear rămâne depozitat în siguranță în silozuri. Statele Unite și moștenitoarea Uniunii Sovietice, Rusia au continuat negocierile de reducere reciprocă și controlabilă a stocurilor existente, dar a apărut o nouă amenințare mai înspăimântătoare decât spectrul confruntării între fotele superputeri: obținerea armei nucleare de către grupările teroriste. Este scenariul care a mobilizat atât Agenția Internațională pentru Energia Atomică, cât și pe toți posesorii sau moștenitorii teribilului armament. Conferința internațională pentru securitate nucleară de la Washington din 2010 și succesoara ei de la Seul din 2012 au încercat să mobilizeze o reacție universală față de proliferare și de pericolul obținerii armelor de distrugere în masă de către Al Qaeda și alte grupări cu scopuri criminale. Atâta timp cât persistă pericolul achiziționării ilegale a armelor nucleare de către entități extremiste, capacitatea de descurajare a acestui arsenal devastator se estompează, rămâne valabil doar la nivelul marilor puteri, angajate în negocieri temeinice de abandonare a acestor arme. Dar presiunea nu scade odată cu convenirea unor plafoane tot mai reduse, atâta timp cât teroriștii rămân numeroși și susțin tot mai deschis intenția de a pune mâna pe toate tipurile de arme de distrugere ăn masă, chimice, biologice și nucleare.

 

[1]               Federation of American Scientists, Status of World Nuclear Forces, www.fas.org/programs/ssp/nukes/nuclearweapons/nukestatus.html, accesat 17 martie 2013.

[2]               Fareed Zakaria, The Post-American World, Allen Lane, London, 2008, p. 158.

[3]               Henry Kissinger, op.cit., p. 608.

Loading...