1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Globalizarea este un proces universal de integrare bazat pe schimbul extensiv pe teritorii vaste, peste culturi și tradiții diverse a produselor, serviciilor și a ideilor. Ceea ce a grăbit acest proces, începând cu sfârșitul anilor 1980 a fost apariția și răspândirea Internetului, perfecționarea comunicațiilor prin satelit și digitalizarea. 

            Globalizarea a creat o rețea a interdependențelor la nivelul indivizilor, al grupurilor, comunităților și națiunilor. Rezultatul interdependenței a fost o redistribuire a puterii, în special a celei economice, prioritarii majoritari confruntându/se cu concurența forțelor emergente  care au devenit lideri regionali (Brazilia, Africa de Sud, India), și au amplificat procesul invers de ridicare a importanței relațiilor locale.

            Fondul Monetar Internațional a plasat în anul 2000globalizarea pe patru piloni:

  1. Comerț și tranzacții comerciale;
  2. Mișcările de capital și de investiții.
  3. Migrația și deplasările oamenilor.
  4. Diseminarea cunoștințelor[1].

Aceste variabile plasează globalizarea în rândul protagoniștilor prioritari care dispun de:

            - Mijloacele și rețelele care facilitează schimbul rapid de bunuri prin containerizare și flote navale și aeriene cu capacități impresionante de deplasare;

            - Dispun de instituții financiar-bancare reprezentate în toată lumea, cu influențe majore asupra piețelor naționale de capital;

            - Modalități de controlare, mai ales a forței de muncă, de legislații și regularizări pentru protecția propriului teritoriu în fața traficului ilegal de bunuri și persoane;

            - Centre de cercetare academică, rețele internaționale de schimburi, publicații, reuniuni care facilitează transmiterea de cunoștințe și noutăți.

            La baza procesului s-a aflat mecanismul economic de extindere a piețelor locale și regionale la nivelul întregii planete, în beneficiul marilor corporații cu putere de penetrare asigurată atât de mecanismele pieței libere cât și de capacitatea de a umple rapid spațiile nou-cucerite. Dar marșul economic a atras după sine și extinderea intereselor politice. Ca să fie sigură că intră într-un mediu stabil, corporațiile au apelat la guverne și la mecanismele de relații internaționale în dorința de a căpăta certitudinea  că pătrunderea pe o piață globală nu va aduce beneficii  într/o secțiune stabilă a lumii cum ar fi Europa de est, și pierderi majore într-alta, fragilă cum este vestul Africii: Aici intervine raportul dintre parte și întreg ... „partea nu numai că nu poate fi analizată și tratată separat de întreg, de economia mondială și lumea de azi în ansamblul ei pentru că trăiește din ce în ce mai mult sub influența, sub presiunea întregului”[2].

            Componenta strict economică a fenomenului este însoțită de procese și demersuri politice care pot genera starea de stabilitate prin răspândirea și susținerea valorilor democratice și a guvernării inclusive și interactive. Investitorii demarează proiecte ample dar nu vor să fie implicați în țări care nu respectă drepturile omului, care folosesc munca minorilor și discriminează între forța de muncă a bărbaților și a femeilor. Reținerea unor asemenea investitori pornește de la răspunderea pe care o au în fața acționarilor, în fața propriului public. Globalizarea, animată de noile platforme digitale ale mass media internaționale face ca informația de interes public să traverseze rapid spațiile continentale și fusele orare. Un reportaj despre condiții de muncă de robie pe plantațiile arborilor de cauciuc din Sumatra aparținând unei companii americane de anvelope ajunge aproape instantaneu pe milioane de ecrane de televizor din întreaga lume, inclusiv în Statele Unite. Organizații pentru drepturile angajaților, sindicate, militante feministe, ecologiști, parlamentari  iau atitudine și compania respectivă este nevoită să cheltuiască sume importante ca să organizeze o campanie de administrare a crizei ca să-și mențină prestigiul și să evite boicotarea produselor ei.

            Globalizarea, ca o extindere fără precedent a interacțiunii în sistemul economic deschide granițele pentru tranzacții și schimburi, dar reevaluează rolul actorilor extra-economici, al organizațiilor umanitare, al forurilor democratice. Interesul acestora este stimulat de caracterul dezechilibrat al globalizării: cei puternici, cu mijloace generoase, pătrund în toate zonele planetei. Regiunile marginalizate devin piețe de desfacere cu șanse minime de a intra în caruselul furnizorilor de bunuri pentru piața mondială. Este unul dintre neajunsurile globalizării, sesizat de criticii fenomenului, care văd procesul în esență ca un atentat la suveranitatea națională și ca pe o ofensivă a proprietarilor de capital[3]. În relațiile internaționale actuale, confruntarea militară între mari puteri și armate pare să fi dispărut ca amenințare imediată. Dar confruntarea nu a dispărut pentru că protagoniștii principale concurează în domeniul economic și-și dispută piața globală, trebuie să facă față concurenței economiilor emergente și se confruntă cu persistența unor entități statale atemporale, departe de numitorul comun politic, diplomatic și militar al lumii de azi. Globalizarea este un flux deschis care permite pătrunderea în perimetre naționale sau regionale nu numai a bunurilor materiale ci și a concepțiilor, viziunilor sociale și culturale. Comerțul liber este însoțit de libertatea de expresie, libertăți individuale și colective, libertatea de gândire și de practicare a propriei credințe. Această circulație facilitată de noile rețele de comunicare, tot mai greu cenzurată de autocrații, modifică nu numai perceperea locală a guvernanței, ci însuși mersul societății și generează aspirații și proiecții asemănătoare în mai multe perimetre aproape simultan.

            Globalizarea politică durează mai mult pentru că ea implică statul națiune și suveranitatea acestuia. O nouă ordine mondială este în curs de consolidare, o lume multipolară cu protagoniști tradiționali -SUA, Rusia, UE, - dar și cu nou-veniți -Brazilia, Coreea de sud, India, Indonezia- în care niciunul dintre agenții internaționali nu-și poate asuma sau clama rolul de prim solist într/o lume cu noi oportunități, cu forme noi de cooperare și cu un mecanism flexibil de modelare a realităților internaționale[4].

 

[1]               International Monetary Fund, Globalization: Threats or Opportunity, www.studymode.com/subjects/globalization-threats-and-opportunity.html, accesat 18 martie 2013.

[2]               Paul Dobrescu, Geopolitica, comunicare.ro, București, 2003, p. 362.

[3]               Bruce Podobnik, “Resistence to globalization: cycles and evolution in the globalization protest movement”, 2004, irows.ucr.edu/papers/irows8/irows8.htm, accesat 18 martie 2013.

[4]               Guy Verhofstadt, Ieșirea din criză. Cum poate Europa salva lumea, traducere Lucian Pricop, comunicare.ro, București, 2012, pp. 104-105.

Loading...