1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Diplomația clasică, diplomația de cancelarie, își are propriile legi și obiective și acționează pentru dezvoltarea legăturilor oficiale dintre state și guverne în domenii de competența acestora. Acest tip de diplomație este practicat de un personal calificat, într-un sistem de norme, iar obiectivele majore țin de interesul național, de securitatea și stabilitatea unui stat, de întreținerea alianțelor existente, de creare a unora noi și de intrarea în parteneriate ce respectă suveranitatea și obiectivele de politică externă a țării respective.

            Diplomația publică facilitează legătura dintre persoane și comunități din țări diferite în afara dar și cu sprijinul diplomației profesioniste. Lansat de ziarul britanic The Times în 1856 termenul a câștigat mult înțelesuri după 1965, pe măsură ce a circulat în accepțiunea actuală. Misiunea diplomației publice în Statele Unite este să susțină îndeplinirea scopurilor politicii externe americane, să promoveze interesele naționale și să contribuie la sporirea gradului de securitate a federației prin informarea și prin influențarea publicului din alte țări și prin consolidarea relațiilor dintre populația și guvernul Statelor Unite și cetățenii din restul lumii[1]. Această platformă de comunicare este susținută de subsecretarul de stat pentru diplomație publică și relații publice. Ea cuprinde dimensiuni ale relațiilor internaționale dincolo de diplomația tradițională prin:

            - Acțiunile dintr-o țară de a ajunge la publicul larg dintr-o altă țară;

            - Prin interacțiunea dintre indivizi și grupuri private din diferite țări;

            - Prin legături profesionale dintre comunicatori;

            - Prin schimburi culturale, academice, de vizite ale membrilor societății civile.

„Diplomația publică acționează pentru influențarea atitudinilor publice asupra formării și exercitării politicii externe. Ea  urmărește interacțiunea dintre țări și cetățenii lor, schimbul de opinii și dezvoltarea multiculturalismului”[2]. (Edward Murrow)

            În 1922 Elihu Root, secretar la departamentul de război și secretar de stat în administrația lui Theodor Roosevelt, a discutat despre „diplomația populară” care putea să acționeze dincolo de cadrul oficial între națiunile hotărâte să/și controleze propriile destine, și care refuzau să fie conduse fără știința lor spre situații în care nu aveau de ales. El propunea lansarea ideii ca opinia publică să nu fie doar un judecător din afara jocului politic, ci o forță imediată și activă în negocieri.

            Pe măsură ce diplomația publică a preluat o parte a acestui concept, ocupând un loc tot mai important în elaborarea și aplicarea politicii externe americane și a altor țări cu guvernare democratică importanța exercițiului participării publicului în procesul decizional conferă locul cuvenit comunicării și informării, precum și selectării din masa informațională a elementelor reale de cunoaștere[3].

 

[1]               U.S. Department of State, Diplomacy in Action, www.state.gov/r/, accesat 18 martie 2013.

[2]               fletcher.tufts.edu/Murrow/Diplomacy, accesat 18 martie 2013.

[3]               Philip Seib, “Public Diplomacy and Popular Diplomacy”, www.huffingtonpost.com/philip_seib/public-diplomacy-and_b_2843788.html, accesat 18 martie 2013. j

Loading...