Comunicarea internațională, al cincilea tip după comunicarea intra-personală, interpersonală, de grup și în masă, s-a extins și a devenit obiect d studiu odată cu dezvoltarea mijloacelor de transmitere și receptarea mesajelor. Este o practică dincolo de granițele fizice și geografice și cuprinde domeniile politic, social, diplomatic, militar, cultural, religios. Scopul comunicării internaționale este apropierea dintre oameni prin schimbul de date a căror cunoaștere ajută la evaluarea mediului universal și la adoptarea unor decizii la nivelul națiunilor și al organismelor regionale și globale. Acest tip de comunicare face parte din mecanismul amplu de desfășurare a politicii externe a entităților statale și de manifestare a actorilor non statali.
Fără să fie un sistem regularizat, comunicarea la mari distanțe, între regiuni cu regimuri diferite a creat o rețea globală mai primitivă în perioada soliilor și a navigației cu vele, sau extrem de rapidă cu difuzare multiplă și instantanee prin platformele digitale. Apariția publicațiilor tipărite și răspândirea lor în secolul al XIX-lea, intrarea radioului, a agențiilor de știri și a televiziunii în lumea informației a transformat comunicarea internațională într/o industrie prosperă și necesară.
Comunicarea nu reprezintă doar procesul simplu și direct de producere și transmitere a mesajelor ci și cunoașterea așteptărilor și a curiozităților celui/celor care le receptează pentru ca ele să fie modelate în funcție de acestea. Ceea ce presupune cunoașterea publicului țintă, a modului său de percepere a valorilor în relație cu lumea în care trăiește. În condițiile schimbărilor rapide din mediul internațional și în fiecare regiune mai mică sau mai mare, furnizorul mesajelor nu se mai poate aștepta ca oamenii din culturi și tradiții diferite să perceapă la fel un mesaj cu valoare universală. Comunicarea internațională a deschis o cale difuzării mesajelor înspre publicul țintă și a întoarcerii reacțiilor acestuia la mesajele primite. Acest retur este temelia pe care se construiește nu numai mesajele ulterioare, dar și însăși strategia comunicațională a fiecărui agent internațional statal sau non statal. „Globalizarea 3.0 este determinată din ce în ce mai mult nu numai de indivizi, ci de un grup de indivizi mult mai divers, mai depărtat de cultura occidentală”[1]. Pornind de la o asemenea definiție, apare necesitatea flexibilității și a dispoziției mentale a unui nou tip de acuitate a percepției, utilă nu doar în descifrarea mesajelor, dar și pentru ierarhizarea lor valorică, ceea ce conduce spre valoarea creativă a comunicării. Varianta sa internațională nu mai este apanajul exclusiv al statului. Înmulțirea transnaționalelor din economiile emergente, achiziționarea de către acestea a unor unități și sucursale în alte țări și pe alte continente deschis oportunități fără precedent pentru comunicatori. Interesul acestora este:
- Să-i identifice pe nou-veniți;
- Să le evalueze interesele favorabile sau nefavorabile pentru mediul internațional;
- Să le determine capacitatea de penetrare și forța de care dispun într/un joc concurențial foarte dinamic;
- Să colecteze și să amalgameze reacțiile actorilor existenți;
- Să deschidă căi de comunicare și interacțiune.
Pentru atingerea acestor scopuri, comunicatorii internaționali sunt nevoiți să adopte o viziune deschisă spre culturi și tradiții care au dominat doar perimetre restrânse și au avut un caracter local, ceea ce le dă particularități identitare ce intră în sistemul universal. Cea mai accesibilă cale spre globalizarea comunicării o oferă producția video-audio transmisă prin tele viziunile internaționale și de web. Dar și aici comunicatorii consacrați, canalele de știri non-stop, gen CNN, Euronews, precum și cele apărute mai recent, ca Al Jazeera sau France 24 au făcut din mers corecturi și adaptări la stilul de relatare, dublând demersul corespondenților universali cu reporteri locali. Aceștia urmează stilul și politica editorială, dar aduc conotații individualizate obținute prin cunoașterea mediului specific și din sursele locale, cultivate de-a lungul timpului. Noul tip de jurnalism, cu particularizări locale inserate în imaginea globalistă se adresează unui public divers care populează realități diferite și care canalizează lumea imediată și pe cea depărtată din perspective individualizate.
Aceste modificări solicită o abordare a realități pe bază de:
- Monitorizarea tendințelor. Detectarea cursului pe care acestea îl urmează în politică, economie, relații sociale, poate influența nu numai structura mesajului, dar și strategia de comunicare în rezonanță cu o tendință sau alta[2];
- Dezvoltarea capacității culturale, a interesului pentru înțelegerea modului în care membrii unei culturi judecă și percep valorile proprii și pe ale altora[3];
- Studierea stilurilor de comunicare pentru descifrarea formulelor și a structurilor specifice. Elementele de istorie, experiența particulară a unei comunități sunt repere care facilitează particularitățile unui anumit stil comunicațional[4];
- Lărgirea orizontului dincolo de stereotipuri și formule consacrate. Disponibilitatea față de nou și neobișnuit ajută la detectarea unor formule de comunicare noi și la proiectarea coordonatelor comunicaționale de dialog cu promotorii unor asemena formule[5].
[1] Thomas L. Friedman, The World Is Flat. A Brief History of the Twenty-First Century, Farrar, Straus
and Giroux, New York, 2005, p.11.
[2] Silvia Cambié & Yang-May Ooi, International Communications Strategy. Developments in cross-
cultural communication, PR and social media, Kogan Page, London and Philadelphia, 2009, p. 14.
[3] Geneviève Hilton, “Becoming Culturally Fluent”, Communication World, November-December,
2007, p.35.
[4] Silvia Cambié & Yang-May Ooi, op.cit., p.15.
[5] Ibidem.