1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Conflictul de interese ale protagoniștilor statali și ai altor agenți internaționali a provocat manevre de manipularea informațiilor, executate cu tot mai multă abilitate de trusturile media și de companiile de relații publice.

            Participarea acestora la partizanatul politic destinat să sublimeze și să supra-evalueze calitățile și proiecțiile unora în detrimentul altora a provocat disparități importante de imagine și marginalizarea unor comunicatori; cei dezavantajați, cu mai puține mijloace de contraatac și cu vizibilitate internațională redusă au sesizat pericolele dominației unui club al celor puternici și au cerut o reașezare a relațiilor dintre comunicatori. În rezoluția finală a celei de-a 21-a Conferință generală UNESCO[1] participanții au considerat că:

  1. a) o nouă ordine a informației și a comunicării ar trebui să se bazeze printre alte considerente pe:
  2. i) eliminarea dezechilibrelor și inegalităților acre caracterizează situația actuală;
  3. ii) eliminarea efectelor negative ale anumitor monopoluri publice sau private și ale unor concentrări excesive;

                        iii) înlăturarea obstacolelor interne și externe din calea circulației libere și diseminarea mai largă și mai echilibrată a informațiilor și ideilor;

  1. iv) pluralitatea surselor și a canalelor de informare;
  2. v) libertatea presei și a informațiilor;
  3. vi) libertatea jurnaliștilor și a tuturor profesioniștilor din domeniul comunicațiilor, libertate inseparabilă de responsabilitate;

                        vii) posibilitatea țărilor în curs de dezvoltare de îmbunătățire a propriilor capacități, în special prin asigurarea propriului echipament și prin pregătirea personalului specializat local.

  1. b) noua ordine a informației și a comunicării ar trebui să se bazeze pe principiile fundamentale ale dreptului internațional, așa cum sunt ele înscrise în carta Națiunilor Unite;
  2. c) sunt necesare soluții diverse pentru problemele de informare și comunicare din cauză că problemele sociale, politice[2], culturale și economice diferă de la o țară la alta și de la un grup la altul în interiorul unei țări date.

            Deși au trecut mai mult de trei decenii de la adoptarea documentului, starea comunicării internaționale nu a ajuns la o stare de echilibru care să asigure o participare armonioasă a unor agenți cu posibilități reduse, pe lângă cei puternici. Dominația marilor trusturi media de genul corporației International News a lui Rupert Murdoch sau Time-Warner s-a consolidat odată cu perfecționarea tehnologiei pentru că:

           — acestea au avut forța financiară ca să investească în echipament, în angajarea celor mai buni specialiști și în modernizarea tehnologiei de transmitere a mesajelor;

           

            — dispun de capacitatea de asociere la interesele strategice ale marilor protagoniști statali;

            — au capacitatea să-și apere interesele și să și le promoveze în zone izolate sau pe piețe incipiente, în detrimentul unor concurenți locali, lipsiți de mijloace pentru o luptă asimetrică;

            — au acces la finanțări, creditări și facilități fiscale;

            — au conexiuni în cercurile conducătoare și susținere neoficială, ca parte a  puterii inteligente și a diplomației publice.

            Războiul informațional implică participanți care:

  1. a) mizează pe credibilitate pentru ascendentul în fața concurenței;
  2. b) folosesc mesaje directe, indirecte, implicite și subliminale pentru promovarea propriilor valori și interese;
  3. c) urmăresc păstrarea unui monopol prin cultivarea mesajelor interactive și inclusive;
  4. d) controlează piața media și piața publicitară furnizoare de venituri importante pentru alte afaceri ale trusturilor respective.

            În cadrul conflictelor de interese reflectate și de conflictele informaționale, termenul de hibriditate, apărut în secolul al XVIII-lea în contextul inter-rasial dezvoltat de colonizarea europeană, a căpătat înțelesuri noi și profunde. „Caracterul eterogen al culturii reprezintă unul dintre modurile care explică forțele colaterale: acestea se întâlnesc și combină instituțiile liberale cu obiceiurile autoritare, cu mișcările sociale democratice, cu regimurile paternaliste și tranzacțiile unora cu alții”[3].

            Deși hibriditatea reprezintă realitatea întâlnirii culturilor și a schimbării permanente a polarității între centru și periferie, fenomenul ca atare nu este lipsit de critici. În condițiile  acceptării și folosirii termenului în moduri și cu înțelesuri diferite, acesta este perceput uneori ca subversiv și pătrunzător, excepțional și obișnuit, marginal și central în același timp. „fascinația actuală provocată de hibriditatea culturală maschează un paradox care ne scapă. Hibriditatea este salutată ca fiind puternic discontinuă, dar este conceptualizată ca loc comun cu mare putere de pătrundere”[4].

            O altă limitare criticată a termenului este cuprinderea incertă a unor realități complexe, limitare a conceptului în sine. „Tocmai din cauza flexibilității și a naturii sale deschise, modelul hibrid poate fi însușit de oricine cu înțelesul de orice. Dat fiind că limitele înțelesului său oscilează, acestea pot fi repoziționate în mod convenabil ca să includă sau să excludă anumite populații sau comunități”[5].

            Hibriditatea a fost percepută ca o dimensiune firească a marketingului strategic global, pornit să ocupe piețele de nișă. Acceptată sau respinsă, ea a reprezentat pentru unii o forță progresistă care a dus la lărgirea orizontului agenților internaționali, combinată cu o retragere a statului de pe scena comunicațională și cu o identificare a capitalismului cu democrația[6].

            În virtutea unei asemenea semnificații, mass-media devin unii dintre principalii purtători ai hibridității. Atât presa tipărită, cât și cea video-audio, audio sau noile platforme implicate, dacă nu utilizate în războiul vorbelor, pot participa la dezamorsarea unor conflicte, în primul rând de interese, prin:

  1. a) Identificarea elementelor reformatoare și prin echiparea lor cu mijloace de comunicare pentru schimbul de informații și opinii.
  2. b) Recunoașterea comunicatorilor alternativi și asistarea lor prin mijloace economice și diplomatice.
  3. c) Încurajarea dialogului între societatea civilă și elita conducătoare prin respectarea libertății de opinie.
  4. d) Eliminarea mijloacelor de constrângere a comunicatorilor alternativi.
  5. e) Încurajarea și facilitarea receptării mesajelor comunicatorilor internaționali.
  6. f) Dezvoltarea unor mijloace de comunicare în masă cu deschidere spre mediul internațional, care aduc și valorile culturii locale tradiționale.
  7. g) Identificarea unor actori din mediul privat de comunicare, capabili să comunice în medii izolate sau marginalizate de curentul principal al fluxului de informații[7].

 

[1]               21 septembrie-20 octombrie 1980, rezoluția 4/19, Belgrad, Iugoslavia.

[2]               Apud Daya Kishan Thussu, op. cit., pp. 471-472.

[3]               Calcini N. Garcia, Hybrid cultures: strategies for entering and leaving modernity, University of

                    Minnesota Press, Minneapolis, 1995, p. 206.

[4]               F. Webster, The Information Society Reader, Routledge, London, 2004, p. 1.

[5]               Guillermo Gómez-Peña, The New World Border Prophecies, Poems and Loqueras for the End of

                    the World, City Lights, San Francisco CA, 1996, pp.12-13.

[6]               Marvin M. Kraidy,  “Hibridity in cultural globalization”, în Daya Kishan Thussu, op. cit. p. 443.

[7]               Monroe Price, “Toward a foreign policy of information space”, în Daya Kishan Thussu,

  1. cit., p. 362.
Loading...