1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Dispariția sistemului bipolar de repartizare a puterii în lume nu a însemnat și dispariția convulsiilor politice, militare și economice. Odată retrase cel două mari armate, amenințările globale s-au fărâmițat, dar nu au părăsit mediul internațional. Un nou spectru sumbru a luat locul primejdiei nucleare − terorismul fundamentalist.

Un prim atac la World Trade Center din New York  în 1993, atentatele cu bombă de la ambasadele americane din Dar es Salam și Nairobi, în 1998, atacul distrugătorului Cole în 2000 în portul yemenit Sanaa au adus în scenă un adversar nevăzut, imprevizibil, greu de localizat și încă și mai greu de combătut cu mijloace clasice.          11 septembrie 2001 a schimbat paradigma de putere universală. Unipolarismul dominat de Statele Unite timp de zece ani s-a dovedit  vulnerabil și a generat noi parteneriate, dar și campanii multinaționale lungiși costisitoare în Irak și în Afganistan. Sferele de influență s-au păstrat și s-au diversificat: Rusia a menținut în siajul economic, mai ales prin manevrarea resurselor energetice, dar și a unor legături mai vechi, republicile asiatice și a lansat o operațiune de revenire în Africa pe coordonate de cooperare, inclusiv prin proiecte ample de telecomunicații. Statele Unite au căpătat noi aliați prin extinderea NATO în 1997 și în 2004, dar au pierdut o parte din influență în Bolivia și Venezuela, după ce în aceste țări puterea a fost preluată de regimuri socialiste de inspirație sau cu simpatii castriste.

            Asia a rămas teatrul celor mai spectaculoase răsturnări de situație. Celor trei puteri nucleare consacrate, China, Pakistan și India (cu industria militară nucleară în conservare), li s-au alăturat pretendenți zgomotoși și vindicativi, Iran și Coreea de nord, contestați de unele puteri nucleare consacrate. Apariția lor a dat o nouă capacitate de negociere în echilibrul mondial de forțe Chinei și Rusiei, ambele furnizoare de material militar și strategic regimurilor de la Teheran și Phenian.

            Amenințarea comunistă în Europa, intransigența lui Stalin, au determinat două tendințe după cel de-al doilea Război Mondial:

            − orientarea fostelor puteri ale Axei, Italia, Japonia și o parte a Germaniei, cea federală, spre fostul adversar, Statele Unite și consolidarea unui parteneriat stabil. Germania federală și Italia au aderat la Organizația Tratatului Nord-Atlantic, iar Japonia a încheiat un tratat mutual de securitate și cooperare, care prevedea și menținerea bazelor din Okinawa;

            − ascendența partidelor comuniste cu sprijin din partea Moscovei, pe scena politică din Italia și Franța, prin atragerea unor personalități cu vederi de stânga în rândul membrilor de marcă și participarea intensă la viața politică.

            Războiul Rece s-a încheiat după 45 de ani prin dispariția comunismului european și a principalului său reprezentant, Uniunea Sovietică. Acest din urmă proces a avut două motive:

  1. a) succesul politicii americane de îngrădire (policy of containment) acre a limitat expansionismul dictatorial al lui Stalin. Ideea fundamentală inspirată de doctrina Truman depășea sferele de influență și plasa două viziuni auspra lumii pe poziții total opuse. Pe 12 mai 1947 președintele american trăgea o linie severă de demarcație între politica și viziunea americană și strategia externă a dictaturii comuniste: „un mod de viață se bazează pe voința majorității și se remarcă prin instituții libere, prin guvern reprezentativ, alegeri libere, garantarea libertăților individuale, libertatea cuvântului și a religiei, libertatea față de oprimarea politică. Al doilea mod de viață se bazează pe voința unei minorități impuse majorității prin forță. El se sprijină pe teroare și opresiune, pe controlul presei și al radioului, pe alegeri falsificate și pe suprimarea libertății personale”[1]. În iulie 1947 revista Foreign Affairs a publicat un articol semnat „X”, scris de șeful personalului de planificare din departamentul de Stat, George F. Kennan, care analiza sursele comportamentului sovietic și explica modul în care ostilitatea Kremlinului față de democrațiile occidentale făcea parte din structura internă a Uniunii Sovietice, o structură total antagonică față de politicile țărilor din afara zonei sale de influență. Pentru înfrângerea strategiei sovietice era nevoie de o „politică de îngrădire hotărâtă, concepută să-i pună pe ruși în fața unei contra-puteri consecvente în fiecare situație în care ei ar da semne de atentare la interesele unei lumi pașnice și stabile”[2].

            Politica de îngrădire a condus Statele Unite spre construirea unor poziții de forță în domeniile economic și militar în urma lecțiilor învățate din:

            − noua înțelegere (new deal) care a generat convingerea că amenințările la adresa stabilității politice își au originea, în primul rând, în prăpastia dintre așteptările economice și sociale și realitate, având ca rezultat planul Marshall, conceput ca să contribuie la refacerea Europei;

            − cel de-al doilea Război Mondial, care a dovedit că cea mai bună protecție împotriva agresiunii este construirea unei puteri militare copleșitoare și voința de a o folosi, având ca rezultat NATO, organizația mandatată să apere securitatea Europei necomuniste[3].

            Obiectivele Statelor Unite în condițiile Războiului Rece, odată consacrată supremația forței latente, s-au orientat spre valori și perspective: „trebuie să ne consolidăm forța, atât prin modul în care ne afirmăm valorile în organizarea vieții la nivelul națiunii, cât și prin dezvoltarea forței noastre politice și economice”[4].

            Politica de îngrădire s-a confruntat cu trei obiecții principale. Walter Lippmann s-a temut că ea putea să conducă la o supra-extindere a capacităților și la o epuizare a resurselor Americii. Winston Churchill a obiectat față de amânarea negocierilor pe durata constituirii pozițiilor de forță. Henry Wallace a negat dreptul moral al Statelor Unite de a recurge la îngrădirea Rusiei sovietice, a cărei sferă de influență în Europa era legitimă.

  1. b) Costurile insuportabile ale cursei înarmărilor, în primul rând a celei nucleare. Economia planificată, de stat a Uniunii Sovietice nu avea nici capacitatea și nici productivitatea celei americane. Menținerea și dezvoltarea complexului industrial militar presupunea eforturi copleșitoare și Rusia sovietică era considerată un uriaș cu picioare de lut. Dictatura, birocrația și constrângerile ideologice au încărcat nota de plată mult peste capacitățile reale. Orientarea a aproape jumătate din produsul intern brut pentru construirea armamentului și întreținerea trupelor a dus în final la implozia economiei sovietice. Întreținerea bazelor din R.D.G. Timp de 40 de ani, invazia Afganistanului în 1979, urmată de războiului cu mujahedinii timp de aproape 10 ani au însemnat un efort financiar mult peste veniturile produse de economia planificată.

            Înarmarea și modernizarea forțelor Pentagonului cu un preț total de patru mii de miliarde de dolari, susținerea Europei occidentale ca parte a NATO cu încă 700 de miliarde[5] au obligat Kremlinul să mențină un echilibru, fără să dispună de resurse asemănătoare.

            În anii '70, Statele Unite alocau între 5 și 7 procente din PIB apărării[6], în timp ce Uniunea sovietică cheltuia în aceeași perioadă 15  până la 17 la sută, urmând să scadă la 11 la sută în deceniul următor[7]. La începutul anilor '70, Secretarul General, Leonid Brejnev, a fost avertizat de consilierii săi că economia riscă să intre în stagnare dacă armata continuă să consume o parte disproporționată a resurselor materiale și financiare. Natura birocratică a sistemului sovietic de alocare a resurselor în structura centralizată a provocat și a accentuat un dezechilibru economic cronic, dar Brejnev a ignorat orice avertisment de dragul asocierii ideologice cu mareșalii și elita complexului militar industrial[8].

Venirea la putere a lui Gorbaciov în 1985 a adus o modificare a politicii de apărare. La o lună după instalarea sa la Kremlin el a dispus stoparea unilaterală a amplasării rachetelor cu rază medie de acțiune SS 20; în 1987 tot el a anunțat reducerea bugetului militar la 3 la sută din PIB, echivalentul a 128 de miliarde de dolari pe an. Aceste măsuri au venit prea târziu, după decenii de cheltuieli aventuroase, care au provocat dezechilibre economice și sociale ce nu mai puteau fi acoperite de ideologia partidului unic.

 

[1]               Public Papers of the President of the United States, Harry Truman, 1951, vol. U.S. Government

                    Printing Office, Washington D.C., 1965, pp. 226-227.

[2]               “X”, George Kennan, “The Sources of Soviet Conduct”, Foreign Affairs, vol. 25, no.4 (July) 1947,

  1. 581.

[3]               Henry Kissinger, op. cit.,p. 456.

[4]               NSC-68, “United States' Objectives and Programs for National Security”, April 14, 1950, în

                     Foreign relations, United States 1950, vol. 1, p. 240. 

[5]               Ralph Vartabedian, “Nuclear Arms Buildup Cost U.S. 4 Trillion”, Los Angeles Times,

                    July 12, 1995.

[6]               John Galbraith, Economics of the Arms Race, http://bostonreview.net/BRO7.4/galbraith/html,

                    accesat 2 aprilie 2013.

[7]               http://www.mongabay.com/history/soviet_union/soviet_union_defence_spending,

                    accesat 2 aprilie 2013.

[8]               “The Many Burdens of Defense in the Soviet Union”, 2 july 1996,

                    http://www.cia.gov/library/center-for-the-study-of-intelligence/kent-csi/v, accesat 2 aprilie 2013.

Loading...