Rolul fundamental al serviciului diplomatic este nu numai de a reprezenta statele, dar totodată de a contribui la crearea unui sistem de informare eficient capabil să ajute guvernele naționale în selectarea strategiilor ce urmează a fi implementate atât pe plan intern, cât și pe plan extern. În acest sens, misiunilor diplomatice le revine rolul de „avanposturi privilegiate și protejate” de observare a evoluțiilor soci- al-politice și economice dintr-o anumită țară sau regiune. Această misiune de informare privind evoluțiile din țara de reședință sau din cadrul organizațiilor internaționale reprezintă un domeniu important al activității oricărei instituții diplomatice, constituind totodată un criteriu de evaluare a eficacității și funcționalității misiunii. Regula lui Napoleon Bonaparte de evaluare a eficacității ambasadorilor săi în baza „capacității acestora de a-l avertiza chiar din birourile adversarilor săi” exprimă pe deplin importanța sarcinii de informare în activitatea unei misiuni diplomatice. Apărută inițial în condițiile în care știrile circulau deosebit de greu, avându-se în vedere epocile în care nu exista presă scrisă, sarcina de informare a misiunilor diplomatice rămâne și în prezent deosebit de actuală, în special în condițiile în care autoritățile unor state recurg la cenzurarea sau supravegherea excesivă a informațiilor și căilor de comunicare în masă. Chiar și în societățile democratice această misiune a instituțiilor diplomatice rămâne importantă din cauza existenței unui supravolum de informație, ambasadele având rolul de sistematizare și autentificare a acesteia, acordându-i veridicitate. Constituind un factor important al funcționării misiunilor diplomatice, informația în cadrul serviciului diplomatic se caracterizează prin circulația acesteia divers direcționată, atât de la centrală spre misiune, cât și în direcție inversă.
Totuși, orice informație își pierde din importanță dacă nu este posibilă transmiterea și ulterior aplicarea ei în practică. În aceste condiții, o problemă aparte a oricărei misiuni diplomatice constă în transmiterea informațiilor colectate, dar totodată și primirea unui șir de informații din partea guvernului, care are ca obiectiv ghidarea activității misiunii. Astfel, activitatea misiunii diplomatice poate fi reprezentată ca un flux continuu de informație între misiunea diplomatică și guvernul național, dar și un șir de fluxuri informaționale în interiorul însăși a misiunii diplomatice. Protejarea informației în atare condiții constituie un domeniu distinct al activității misiunii și reprezintă la rândul său una dintre măsurile ce urmează a fi întreprinse, aceasta în vederea garantării funcționalității și eficienței serviciului diplomatic. Securitatea informațională a serviciului diplomatic se impune astfel ca o parte inseparabilă a oricărei strategii de garantare a securității sale, fiind posibil a evidenția măsuri întreprinse la nivel internațional, dar și un șir de măsuri întreprinse de către statele naționale unilateral.
După cum am menționat anterior, orice informație își pierde din valoarea sa dacă nu este transmisă la momentul oportun și dacă nu este posibilă transmiterea acesteia în siguranță. Calea cea mai veche de transmitere a informațiilor este transmiterea ei prin mesageri sau curierii diplomatici. În prezent e vorba de funcționari ai ministerelor afacerilor externe care sunt titulari ai unor pașapoarte speciale, fiind posibilă și recurgerea la alte persoane cărora li se încredințează un plic special și care sunt deținătorii unui document unde este menționată calitatea lor de curieri diplomatici. Astfel, pentru eficientizarea activității misiunii, dar și pentru garantarea securității informaționale, această persoană beneficiază de protecție diplomatică și dispune de dreptul la libera circulație atât în statele de destinație a mesajului, cât și pe teritoriul statelor care urmează a fi tranzitate. În conformitate cu Convenția de la Viena din 1961, aceste persoane nu pot fi supuse arestului, urmăriți de către agenții unor state străine, indiferent dacă e vorba de vamă, organele de poliție, agențiile din domeniul sănătății sau imigrare, sau oricare altele.
Cea mai frecventă practică utilizată pentru garantarea securității informațiilor și căilor de transmitere este așa-numita valiză diplomatică. Termenul de valiză diplomatică se poate referi la saci poștali, pachete, mici lăzi închise cu lacăte sau chiar întregi vehicule, principalul fiind ca pe acestea să fie aplicată o marcă vizibilă din exterior care ar certifica acordarea unui asemenea statut obie c- tului pe care a fost aplicată. Valiza diplomatică este un privilegiu care se acordă mutual de către guverne, pentru a simplifica schimburile și comunicarea dintre misiunile diplomatice și guvernele lor naționale. Acest privilegiu urmărește nu numai facilitarea comun i- cării dintre cele două entități, dar, totodată, au ca obiectiv crearea condițiilor necesare pentru ca și comunicarea dintre ele să fie sigură, pasibilă să evite oricare perturbări venite din exterior și scurgeri de informații. Un asemenea statut pe care îl presupune această cale de comunicare include în sine angajamentul că autoritățile statului de reședință sau cele ale statelor de tranzit nu vor intercepta în nici un caz valiza diplomatică.
Privilegiul valizei diplomatice, de regulă, se răsfrânge exclusiv asupra obiectelor și documentelor cu caracter oficial, strict sub controlul și responsabilitatea autorităților statului care beneficiază de acestea. Valiza poate, de asemenea, să fie utilizată pentru aprovizionarea cu unele produse farmaceutice deficitare. Totuși, practica diplomatică cunoaște diverse cazuri când în baza unui asemenea priv i- legiu are loc traficul de armament, mărfuri interzise etc. Din aceste considerente, uneori se cere a fi cunoscut conținutul general al valizei, recurgându-se la radiografierea ei, dar asemenea acțiuni sunt mai degrabă excepții decât reguli aplicate în practica diplomatică.
Dezvoltarea informațională a societăților și implementarea tehnologiilor informaționale în cadrul practicii diplomatice a condus la constituirea unui sector distinct în activitatea statelor cu scopul garantării securității informaționale a serviciului diplomatic. Astfel, criptografia practic este utilizată de către toate statele lumii și are ca obiectiv ascunderea sensului real al textului ce urmează a fi transmis, în vederea împiedicării înțelegerii acestuia de către persoanele neinițiate. Recurgerea la procedeele de deformare a sensului informației este foarte veche în materie comercială și diplomatică, pentru că ea permite a disimula conținutul corespondenței în ochii concurentului sau adversarului. Criptografia facilitează transmiterea informațiilor, aprecierilor, prognozelor care vizează evoluția externă a statului de reședință. Astfel, în diplomația franceză corespondențele crip- tate apar în sec XV-XVI, codificarea lor fiind manuală și rezervată agenți- lor diplomatici de grad superior, uneori chiar șefului misiunii diplomatice sau secretarului de stat. Totuși, trebuie menționat că criptografia ca esență a apărut în așa-numita școală diplomatică italiană încă în perioada renascentistă. Recunoașterea importanței acestui domeniu distinct de garantare a securității informaționale a condus la crearea unor servicii specializate care sunt însărcinate cu protejarea prin intermediul criptării a depeșelor diplomatice, elaborarea și aplicarea codurilor de criptare a informației, dar și distrugerea lor. Procedura de criptare a evoluat continuu, odată cu tehnologiile utilizate în practica diplomatică. Implementarea noilor tehnologii a deschis întotdeauna noi oportunități pentru dezvoltarea criptografiei diplomatice, contribuind, totodată, și la sporirea rapidității transmiterii informațiilor. Insă, costurile excesive de aplicare a acestora moderează uneori aplicarea lor.
Pentru garantarea securității informaționale, dar și pentru dezvăluirea secretului diplomatic, uneori se recurge la formarea serviciilor specializate în criptarea și decriptarea informației diplomatice sau chiar abilitate cu interceptarea mesajelor misiunilor diplomatice. In acest sens, procedeele utilizate în unele țări pentru dezvăluirea activității misiunii sunt foarte diverse, utilizându-se tehnologii performante de inter- ceptare/ascultare a mesajelor, coruperea funcționarilor misiunii etc. Intr-un astfel de context, statelor le revine un șir de măsuri individuale ce urmează a fi întreprinse pentru a evita atare situații. Aceste măsuri pot varia de la amenajarea specifică a localului misiunii până la impunerea unor condiții speciale în recrutarea personalului misiunii diplomatice. Deși supravegherea/urmărirea funcționarilor misiunii diplomatice a constituit mai degrabă o manifestare a diplomației tradiționale și a diplomației în perioada războiului rece, oricum, supravegherea de către serviciile de securitate a misiunilor diplomatice și spionarea acestora se manifestă în continuare. Cazuri de conflicte diplomatice între statul de reședință și statul reprezentat de către misiune pentru motive de spionare a funcționarilor misiunii pot fi urmărite și în prezent.
În condițiile societății informaționale, pirateria informațională constituie un alt factor care ar putea afecta securitatea serviciului diplomatic. Accesarea ilegală a unor baze de date ce conțin informații relevante în domeniul diplomației ar putea da peste cap rezultatele muncii asidue de ani de zile a întregului serviciul diplomatic. În atare condiții, implementarea noilor tehnologii în practica diplomatică este permanent supusă precauției statelor, metodele tradiționale de transmitere a informației verificate pe parcursul timpului, fiind de regulă și cele mai sigure.