Crizele și conflictele sunt părți componente ale peisajului internațional, indiferent de perioada istorică ori actorii implicați. Crizele și conflictele apar frecvent în interacțiunile internaționale, de asemenea, și în dezbaterile referitor la natura și caracteristicile unei posibile păci democratice.
Prin urmare, deși există viziuni variate cu privire la unele subiecte sau a unor interese particulare, divergențele sunt inerente civilizației umane și vor fi prezente întotdeauna în relațiile internaționale.
Crizele și conflictele sunt niște mecanisme de transformare a interacțiunilor internaționale. Aceste mecanisme și-au găsit reflectare în studiile istorice. Drept exemplu pot servi cele două războaie mondiale, care pot fi considerate drept referințe privind modalitățile de acțiune pe plan internațional.
Relațiile internaționale pot fi modificate permanent din cauza unor crize de mici proporții, cât și a unor conflicte armate de mare amploare. Drept exemplu servesc situațiile tensionate din Orientul Mijlociu și America Latină.
Concomitent, crizele și conflictele se răsfrâng direct asupra populației civile. De exemplu, în 1999 peste douăzeci de milioane de persoane au fost afectate de conflicte violente. Aceste conflicte au generat aproape cinci milioane de refugiați, inclusiv peste un milion proveneau din Angola, aproximativ 850.000 din Kosovo, 750.000 din Eri- treea și Etiopia, 555.000 din Timorul de Est și 200.000 din Cecenia. În 2005, numărul refugiaților la nivel global ajunsese la peste 12 milioane din care peste 4 milioane de palestinieni.
Acestea sunt argumente care denotă că este necesară gestionarea crizelor și a conflictelor ca una dintre cele mai importante preocupări în domeniul teoriei relațiilor internaționale. Studierea lor este semnificativă în contextul internațional actual, când amenințările, pericolul pentru societate au devenit mai complexe și mai evidente față de cele din secolul trecut. Au apărut noi tipuri de tensiuni, crize și conflicte de intensitate scăzută, implicând confruntări etnice, latente pentru o perioadă îndelungată.
Astfel, la începutul anilor ’90, majoritatea conflictelor erau considerate etnice. În prezent, noile conflicte au la bază interesele private, percepțiile, inegalitatea etc.
Atacurile teroriștilor de la 11 septembrie 2001 în SUA au constituit principala amenințare a securității internaționale contemporane. S-a constatat că proliferarea terorismului depinde și de alte probleme cum ar fi schimbarea climei, competiția pentru resurse, remilitarizarea la scară globală și aprofundarea diferențelor dintre regiunile bogate și sărace ale lumii.
Pentru a răspunde acestor provocări, sunt necesare noi abordări. Prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor contemporane necesită noi strategii și instrumente. Criza reprezintă una dintre etapele dezvoltării conflictelor, momentul în care începe escaladarea lor.
La etapa actuală, se acceptă ideea că în toate societățile umane există conflicte și ele sunt legate de schimbările sociale. Conflictele nu pot fi negative, nici pozitive. Important este modul de gestionare. Sunt necesare noi soluții la anumite probleme și de stimulare a activității umane. Prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor reprezintă o direcție de cercetare și a practicii care încearcă să identifice situațiile de criză, precum și conflictele curente ori potențiale în vederea diminuării efectelor lor negative. Reieșind din acest scop, sunt elaborate instrumente de analiză și acțiune pentru a preveni, a reglementa sau a transforma situațiile de criză ori conflictele. În știința privind relațiile internaționale, prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor este un domeniu interdisciplinar, care are drept scop prevenirea conflictelor violente pe arena internațională.
Managementul conflictelor se bazează pe teoria conflictelor și studiile de pace și include etape distincte în procesul de gestionare cum ar fi: prevenirea, aplanarea conflictelor, acțiuni privind menținerea păcii și dezvoltarea socială postconflict. Primul pas în soluționarea conflictelor este înțelegerea mecanismelor care condiționează declanșarea lor. Cele mai utilizate instrumente sunt cartografierea ca metodă de analiză și prognoză a conflictelor, cercetarea participativă, ca metodă de analiză și intervenție în conflicte, și dezvoltarea comunitară, ca metodă de intervenție pentru prevenirea situațiilor conflictuale.
Cartografierea conflictelor se efectuează prin analiza documentelor. Pentru a soluționa un conflict, este necesară înțelegerea istoricului, contextului și dinamicii de desfășurare, precum și cunoașterea actorilor implicați.
La etapa contemporană cel mai utilizat set de metode de prevenire a conflictelor și gestionare a crizelor sunt strategiile privind pacea. În 1992, Secretarul general al ONU, Boutros Boutros-Ghali a menționat sarcinile ONU în prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor și menținerea păcii internaționale. Ele prevedeau o serie de strategii cu privire la diplomația preventivă, precum și la înfăptuirea și consolidarea procesului de pace. Această perspectivă a fost recunoscută ca cea mai utilă pentru intervenția în conflictele internaționale.
Strategia principală se referea la acțiunile politice, economice sau militare întreprinse de părțile cointeresate pentru a evita transformarea unei crize într-un conflict violent de amploare. Astfel, intervențiile internaționale în gestionarea conflictelor la etapa incipientă aveau scopul de a stagna dezvoltarea elementelor de violență. Această idee și-a găsit reflectare încă în materialele Congresului de la Viena din 1815 și prezentat ca principiu major al Cartei N ațiunilor Unite, iar după încheierea Războiului Rece a devenit o pri oritate în relațiile internaționale.
În „Agenda pentru Pace” (1992) a ONU au fost identificate 5 instrumente pentru a pune în practică diplomația preventivă. Ele se reduc la următoarele: 1) măsuri pentru crearea unui climat de încredere; 2) crearea și dezvoltarea rețelelor de informare și prognoză; 3) înființarea de misiuni pentru stabilirea faptelor; 4) desfășurări preventive de trupe; 5) formarea zonelor demilitarizate. Până a decide ce acțiuni trebuie întreprinse, e necesar să fie bine conturat în ce context se desfășoară conflictul, iar rolul decisiv în aceste situații, adică, în prevenirea conflictelor, le revine mijloacelor diplomatice.
Principalii actori care desfășoară această strategie sunt reprezentanții diplomatici, precum și liderii politici, militari și spirituali implicați în activități oficiale și formale.
Acestea aparțin categoriei cunoscute în literatura de specialit a- te ca diplomație de tipul I, prezentată mai larg alături de celelalte tipuri II și III.
Pentru strategia de stabilizare a conflictului se înscriu o serie de caracteristici: misiuni de stabilire a faptelor, negociere, mediere etc., până la măsuri mai constrângătoare ca sancționarea și arbitrajul.
Strategia indicată este utilă pentru excluderea violențelor și pentru semnarea unui acord politic cu caracter permanent după încetarea ostilităților.
Concomitent, ea prezintă o viziune foarte restrânsă asupra conflictelor și implicit asupra păcii, care este conceptualizată în mod negativ, ca absență a tensiunilor violente.
O astfel de abordare a gestionării conflictelor nu este suficientă pentru reconcilierea și justiția socială. Un rol aparte îi revine soluționării conflictelor. Această abordare se referă la strategiile de încheiere definitivă a conflictelor. Printre prioritățile de bază sunt excluderea elementelor de violență directă culturală sau structurală, iar printre activitățile de facilitare și consultare enumerăm discuțiile, mesele rotunde.
Actorii implicați în negociere aparțin tipului II de diplomație, adică sunt, de regulă, membri influenți din punct de vedere politic. Ei pot fi intermediari oficiali-negociatori profesioniști sau lideri ai mișcărilor politice, membri ai Parlamentului, jurnaliști etc.
Astfel de activități pot derula concomitent cu cele desfășurate de I tip de diplomație, dar se adresează unui alt grup-țintă.
Soluționarea conflictelor este o abordare mai avantajoasă. Această strategie permite o mai bună comunicare și cooperare între părțile aflate în conflict. Se stabilește o mai mare încredere.
Totuși, deși poate facilita soluționarea conflictelor într-un context mai larg decât o face strategia de stabilizare, ea nu poate soluționa conflictul întru totul, pentru că nu ia în considerare factorii structurali care conduc la declanșarea conflictelor.
Strategia de transformare a conflictelor își propune să modifice natura conflictelor astfel, încât să contribuie la o rezolvare pozitivă a acestora.
În acțiunile de gestionare a conflictelor sunt implicați actori aparținând tipului III de diplomație ca, de exemplu, organizațiile nongu- vernamentale locale sau internaționale care apără drepturile omului sau care oferă asistență umanitară.
Astfel, toate cele trei abordări generate de teoria conflictelor - stabilizarea, soluționarea și transformarea - sunt cunoscute în literatura de specialitate drept Triada Reimann, ca urmare a sistematizării efectuate de Reimann (2004).
Aceste și alte 3 tipuri de diplomație trebuie înțelese ca forme complementare de intervenție.
Însă, strategiile evidențiate din perspectiva studiilor privind pacea sunt cel mai utilizat set de metode de gestionare a conflictelor.
Secretarul general al ONU Boutros Boutros-Ghali a formulat principiile acestora în raportul său din 1992 „O agendă pentru pace”, acordând atenție întăririi capacităților ONU în scopul gestionării conflictelor, menținerii și consolidării procesului de pace. Raportul propunea o serie de strategii cu privire la înfăptuirea, menținerea și consolidarea procesului de pace.
Strategia de prevenire a crizelor și a conflictelor se referă la acțiuni politice, economice sau militare în scopul de a evita transformarea unei crize într-un conflict violent de amploare. Intervențiile internaționale au rolul de a gestiona conflictele în formele lor incipiente. După încheierea Războiului Rece ele au devenit o prioritate în relațiile internaționale.
Este cunoscut că până a decide ce acțiuni trebuie întreprinse, e necesar a identifica contextul în care se desfășoară conflictul, natura, cauzele și dinamica lui.
Această abordare viza în special prevenirea conflictelor prin mijloace strict diplomatice. Aceasta se concentrează tot mai mult asupra intervențiilor structurale. În literatura de specialitate sunt elaborate mai multe clasificări ale acțiunilor diplomatice preventive.
Strategia de consolidare a păcii este similară strategiei de tra n- sformare a conflictelor. Strategia de consolidare include cele trei abordări ale teoriei conflictului care este dezvoltată de actori apa r- ținând tuturor celor trei tipuri de diplomație. Astfel, consolidarea s-ar manifesta la trei niveluri, fiecare punând în legătură o abordare a teoriei conflictului și un tip de diplomație (stabilizarea conflict e- lor - tipul I; soluționarea conflictelor - tipul II; transformarea conflictelor - tipul III).
Abordările din cadrul teoriei conflictelor pot fi legate simultan de mai multe tipuri de diplomație. În 1992 Secretarul general al ONU Boutros Boutros-Ghali a evidențiat rolul ONU în asigurarea păcii și securității internaționale, precum și 4 strategii de acțiune în acest scop (diplomația preventivă, menținerea păcii, reconcilierea și consolidarea procesului de pace).
Este cunoscut că diplomația preventivă constituie o parte importantă, dar nu o prioritate a Agendei pentru pace (ONU, 1992). Cu toate acestea, începând cu mijlocul anilor „90, după ce s-a înregistrat o creștere evidentă a numărului de conflicte interstatale și o schimbare în disputele tradiționale, problematica prevenirii crizelor internaționale a devenit un subiect major de dezbatere și o preocupare politică reală.
În aceste condiții, ONU dispune de unele avantaje, inclusiv de a acționa la nivel global, de a folosi mecanismele flexibile în orice parte a lumii, de a coordona în cadrul Consiliului de Securitate un sistem de agenții specializate, programe de asistență și instrumente financiare, de asemenea, legitimitatea Secretarului general al ONU.
Pe de altă parte ONU, în cadrul său se confruntă cu unele probleme, uneori fiind limitată eficiența organizației. Carta Națiunilor Unite prezintă unele tensiuni nesoluționate între principiile drepturilor omului și cel al suveranității statelor.
Din aceste considerente, diplomația preventivă a ONU a acceptat măsuri specifice fiecărui caz separat.
Un rol deosebit, de rând cu ONU, în gestionarea conflictelor, le revine și organizațiilor regionale, precum UE, OSCE, OSA etc. În Europa, cea mai avansată organizație sub aspectul diplomației preventive este OSCE, care dispune de un Centru pentru prevenirea conflictelor, de un Înalt Comisariat pentru minorități naționale și de misiuni de teren cu atribuții în monitorizarea unor zone de tensiuni, stabilirea faptelor de intervenție structurală.
În prezent, și Uniunea Europeană, prin intermediul politicii externe și de Securitate Comună (PESC) utilizează astfel de principii și instrumente.
În acest scop, în 2001 a fost înființată Uniunea de prevenire a conflictelor în cadrul Comisiei Europene.
Astfel, diplomației, în general, și celei preventive, parțial, îi revine un rol deosebit în gestionarea conflictelor și crizelor internaționale.