În ianuarie 1919 începe la Paris Conferinţa de Pace la care participă atât statele învingătoare cât şi cele învinse. Deşi România se găsea după terminarea războiului în tabăra învingătorilor, tratativele de pace au fost foarte dificile.
Prim-ministrul României, Ion I. C. Bratianu, a refuzat să semneze ,,tratatul minorităţilor’’ şi pe cel cu Austria deoarece acestea aduceau atingere suveranităţii naţionale. Succesorul său, Alexandru Vaida-Voevod, a fost silit să semneze tratatele respective (10 decembrie 1919). În cadrul aceleiaşi Conferinţe România a semnat tratatul cu Ungaria (4 iunie 1920) prin care era recunoscută unirea Transilvaniei cu România.
Dupa încheierea Conferinţei de Pace de la Paris, Europa a fost pusă în faţa unor noi raporturi de putere, care au confirmat schimbările teritoriale de pe harta politică a continentului. În acest cadru nou, România a urmărit încheierea unor alianţe politico-militare, reluarea relaţiilor cu foştii adversari de război precum şi o activizare a diplomaţiei la scară europeană.
Din iniţiativa ministrului de externe român, Take Ionescu, în anul 1921 s-au semnat o convenţie politică şi una militară cu Polonia iar în 1926 a fost semnat Tratatul de alianţă cu Polonia, care înlocuia cele două convenţii, tratatul acordând garanţii generale împotriva oricărui tip de agresiune.
Tot în 1921 a fost creată prima alianţă regională în Europa: Mica Înţelegere sau Mica Antantă formată din România, Cehoslovacia şi Yugoslavia. Aceasta urmărea să promoveze cooperarea între statele semnatare pe baza respectării graniţelor stabilite prin tratate.
Pentru stângerea relaţiilor cu Franta şi Marea Britanie, România a semnat în 1926 cu Franţa un tratat de alianţă care prevedea consultări reciproce între cele două state în caz de atac neprovocat, în schimb Marea Britanie nu a luat în calcul posibilitatea încheierii unei alianţe cu România. Un alt tratat a fost semnat de România în 1926 cu Italia. Acesta prevedea acordarea de ajutor reciproc în caz de atac din partea altui stat, dar în scurt timp a devenit inoperant deoarece Italia a recunoscut şi a încurajat pretenţiile revizioniste ale Ungariei.
Pe lângă tratatele bilaterale, România a fost semnatară, în toată perioada interbelică, şi a unor numeroase tratate multilaterale, constituindu-se parte în luarea deciziilor de către concertul european.
Astfel, înca din 1919, România a aderat la Societatea Naţiunilor, de asemenea a semnat, printre altele, Convenţia internaţională privind statutul definitiv al Dunării (1921), Protocolul de la Geneva (1924), care preciza legătura dintre securitate şi dezarmare, Pactul Briand-Kellogg (1928), de reglementare a relaţiilor internaţionale, şi Protocolul de la Moscova (1929).
În perioada interbelică, personalitatea dominantă în politica externă românească a fost Nicolae Titulescu în mai multe rânduri ministru de externe şi preşedinte al Societăţii Naţiunilor în 1930 şi 1931. După mai multe runde de negocieri româno-sovietice, în 1936 Titulescu împreună cu ministrul de externe sovietic Maksim Litvinov, au încheiat un protocol privind pactul de neagresiune dintre România şi URSS care ar fi însemnat recunoaşterea apartenenţei Basarabiei la România dar demiterea sa din funcţia de ministru de externe a fost pretextul folosit de sovietici pentru a nu semna pactul de asistenţă mutuală cu ţara noastră.
Anii 30 marchează ascensiunea Germaniei naziste care a adoptat ca politică de stat revizionismul. În aceste condiţii România a acţionat pentru crearea unui sistem de alianţe de securitate colectivă, care să apere pacea în Europa. Astfel, la iniţiativa statului român s-a realizat alianţa cu Yugoslavia, Grecia şi Turcia, Înţelegerea Balcanică (1934).
Politica de forţă promovată de Germania a condus la dezmembrarea Cehoslovaciei (Acordurile de la Munchen – 1938) şi la dispariţia Micii Înţelegeri. În noua situaţie internaţională, România intra din ce în ce mai mult în orbita Reich-ului hitlerist, fiind obligată să semneze un acord economic dezavantajos cu Germania la 23 martie 1939.