Egipt (în arabă جمهورية مصر العربية) este o țară arabă din nordul Africii și din Orientul Mijlociu, limitată la nord de Marea Mediterană, la est de Fâșia Gaza, de Israel, de Golful Aqaba (prin intermediul căruia are contact cu Iordania și cu Arabia Saudită) și de Marea Roșie, la sud de Sudan iar la vest de Libia. Capitala sa este Cairo. Are o întindere de aproximativ 1,002,450 km2, fiind pe poziția a 30-a ca intindere și o populație de 80,335,036 de oameni, densitatea fiind de 82.3/km2 de persoane (a 120-a).

Istorie

Miṣr, numele arab oficial al Egiptului, este de origine semitică, însemnând probabil 'o țară' sau 'un stat'. Numele Egipt își are originea în latinul Aegyptus derivat din cuvântul grecesc antic Αἴγύπτος "aiguptos", care la randu-i este derivat din antica frază egipteană ḥwt-k3-ptḥ ("Hut ka Ptah"), numele unui templu al zeului Ptah la Memphis.

Regularitatea și bogăția revărsărilor Nilului, precum și o oarecare izolare determinată de deșerturile din est și vest, au condus la dezvoltarea uneia din cele mai importante civilizații ale antichității. Pe Valea Nilului, strânsă între maluri înalte și stâncoase, s-a făurit, cu multe milenii înaintea erei noastre o veche civilizație a lumii mediteraniene, aceea a Egiptului Antic. Ea ne înfățișează cel mai vechi stat din lume, anterior tuturor celorlalte, înzestrat cu o administrație, o fiscalitate, o justiție și o armată comparabile cu cele ce-au luat naștere mai apoi în țările de pe toate continentele, înainte și după era noastră. Dar lumea Egiptului antic a zămislit o cultură spirituală scânteietoare pe care o admirau grecii vechi și romanii care se minunau precum fac azi mulțimile de turiști, să contemple templele, piramidele sau obeliscurile înălțate de faraoni și supușii lor.

Primul regat unit a fost fondat de regele Menes, pe la 3200 î.Ch, fiind stăpânit de numeroase dinastii aproape trei milenii. Sub conducerile faraonilor Tutmes și Ramses, prin cucerirea Africii și Asiei, Egiptul devine un imperiu. Ultima dinastie nativă, a căzut sub dominația persanilor, în 595 î.Ch. și cucerit apoi de Alexandru cel mare în 320 î.Ch.

Nu numai arta egipteană și monumentele colosale au atras prin frumusețea tainică și prin splendoarea lor enigmatică pe grecii vechi și pe romani ca și pe noi cei de azi ; călătorii veneau să găsească mai cu seamă cultura egipteană, "înțelepciunea egipteană" pe care au cunoscut-o Thales, Pitagora, Herodot, Platon, Solon, Licurg sau Plutarh.

Arabii au cucerit Alexandria în 641 și în 646 completând astfel cucerirea musulmană a Egiptului și sfârșind 975 ani de dominație greco-romană asupra Egiptului.

Politica

Egiptul este republică din 18 iunie 1953. Hosni Mubarak este președintele republicii din 14 octombrie 1981, urmându-i în funcție lui Anwar Sadat. Mubarak este în prezent la al cincilea mandat în fruntea țării. Este liderul Partidului Național Democrat, în prezent la putere. Ahmed Nazif a fost ales în funcția de prim-ministru în 9 iulie 2004 în urma demisiei lui Ateb Obied.

Egiptul operează după reformele din 2005 sub un sistem prezidențial multipartit unde puterea executivă este împarțită între președinte și prim-ministru. Alegeri prezidențiale și parlamentare sunt organizate în mod frecvent, ultimele fiind ținute în 2005, dar ca în toate statele arabe ele sunt formale, regimul politic fiind o dictatură a unui singur partid. Partidele au dreptul să propună candidați în alegeri doar în măsura în care sunt recunoscuți de puterea politică, fapt care exclude atât reformatorii modernizatori și seculariști, cât și partidele islamiste. Organizațiile non-guvernamentale internaționale și-au manifestat în mod repetat îngrijorarea în privința libertății de expresie și a intervenției guvernului în alegerile locale. Minoritățile etnice sunt barbar discriminate, copții (care sunt creștini) neavând dreptul să ocupe funcții în administrație, iar dreptul de acces în universități este limitat; când vor să-și construiască sau măcar repare lăcașe de cult trebuie să primească o aprobare din partea statului (decretul Hamayuni, care datează din epoca otomană), fapt foarte improbabil, și când totuși o primesc, sunt victimele atacurilor grupurilor de radicali musulmani, care le ard bisericile. Ei nu au dreptul la emisiuni radio sau TV religioase. Copții sunt victimele convertirilor forțate a fiicelor lor (legea musulmană nu permite decât convertirea de la altă religie la islam, niciodată invers). "Profilajul", care este reprimat în țările democratice, este practică legală în Egiptul de azi, unde pe documentele de identitate este specificată religia posesorului. Legea permite emiterea de formulare de angajare cu rubrică unde se cere precizarea religiei candidatului. Mass media este adesea sursa unor campanii de ură contra acestei minorități, care se soldează cel mai frecvent cu "pogromuri". Statulul femeilor este și el unul de cetățean de mâna a doua: pentru că legislația este influențată de legea islamică (shariah), o femeie nu poate obține un pașaport sau o viză fără acordul soțului ei, anumite meserii fiindu-le interzise. Conform statisticilor ministerului sănătății, o femeie din două este bătută de către soțul ei, iar legile de protecție, deși există, sunt inaplicabile pentru că cer, în mod absurd, un martor ocular altul decât victima. Așa numitele "crime de onoare" care sunt monedă curentă în toată lumea musulmană, sunt mai puțin pedepsite decât alte crime. O femeie creștină care se căsătorește cu un musulman trebuie să-și crească copiii conform shariah, ea fiind obligată să urmeze cursuri religiose islamice. Musulmancele nu au voie să se căsătorească cu un creștin sau evreu. Legile Egiptului permit poligamia, fapt ce are efecte perverse: un studiu realizat de centrul Ibn Khaldun interogând 500 de femei egiptene, a arătat că unul dintre motivele principale pentru care femeia egipteană dorește să aibă copii este faptul că asta face mai improbabilă repudierea (permisă de legea islamică) și poligamia. (64 la sută). Ca în aproape toate țările islamice, femeia are dreptul la jumătate din moștenirea la care este îndreptățit legal un bărbat: astfel că atunci când o fiică unică își moștenește părinții, ea va împărți moștenirea cu unchii ei.

Reședința permanentă a Ligii Statelor Arabe este Cairo. Egiptul a fost primul stat arab care a încheiat pacea cu Israelul prin semnarea tratatului de pace Israelo-Egiptean la Camp David în 1978, fapt ce i-a atras ura celorlalte state arabe, care l-au și sancționat de altfel, muncitorii egipteni fiind trimiși acasă din statele petroliere ale Golfului. Același lucru s-a repetat și când regimul egiptean s-a aliniat politicii americane în timpul primului război din Golf contra Irakului. Un alt drept călcat în picioare de către autorități este libertatea presei: ca în România de altă dată, în Egiptul contemporan există un oficiu al cenzurei sub privirile căruia trec toate publicațiile ca și toate formele de expresie artistică. Anumite subiecte rămân tabuu, fie că acestea sunt de natură critică la adresa regimului, fie că abordează subiecte sensibile pentru societatea patriarhală musulmană, cum este critica religiei sau oamenilor religiei. De altfel, ca în multe alte state musulmane, funcționează o poliție a viciului (sau moralei), numită Adab. În cadrul acestei poliții există, de exemplu, un departament care se ocupă cu dansatoarele din buric, însă tot ea are sub control și presa, radioul, televiziunea, în ce privește chestiunea "moralei" în sens musulman. Astfel, în Egipt există tot timpul 2 cozi, una pentru bărbați, alta pentru femei. În metroul cairiot există vagoane rezervate femeilor, iar dacă de exemplu într-un lift se află deja 2 femei singure, bărbatul egiptean va refuza să se urce.

Geografia

Pe lângă capitala Cairo, alte orașe importante ale Egiptului sunt Alexandria, al-Mansurah, Aswan, Asyut, El-Mahalla El-Kubra, Giza, Hurghada, Luxor, Kom Ombo, Port Safaga, Porto Said, Sharm el Sheikh, Shubra-El-Khema, Suez și Zagazig.

Pe teritoriul Egiptului se întind și părți din deșertul Sahara și deșertul Libian. Aici se găsesc oaze, printre care se află Bahariya, Dakhleh, Farafra, Kharga sau Siwa.

Egiptul se învecinează cu Libia la vest, cu Sudanul la sud și cu Israelul la nord-est. Țara controlează canalul Suez, care leagă Mediterana de marea Roșie.

Rolul important pe care îl are Egiptul în geopolitică vine de la poziția sa strategică ca punte terestră între Africa și Asia, și ca punct de trecere între Marea Mediterană și Oceanul Indian.

Vegetatia

Vegetația saracă este alcătuită din specii mediteraneene în nord (palmier, lotus, leandru) și specii xerofite în deșert. Se remarcă oazele în care cresc curmali.

Clima

Clima este subtropicală pe litoralul Mării Mediterane și în Delta Nilului, cu valori medii ale temperaturii de 16 °C iarna și 24 °C vara. Precipitațiile sunt scăzute și cad îndeosebi în timpul iernii: 322 mm la Alexandria și numai 160 mm la Cairo. La sud de capitală clima este tropical-deșertică cu precipitații aproape inexistente și valori ridicate ale temperaturilor.

Economie

Economia Egiptului este dependentă în principal de turism, exporturile de petrol și de cei peste 5 milioane de egipteni care lucrează în străinătate, preponderent în Arabia Saudită, Golful Persic și Europa. O sursă importantă de venituri este ajutorul financiar acordat de S.U.A. în mod permanent după încheierea păcii între Egipt și Israel. Activitatea principală a populației este agricultura. Prima sursă de venituri a țări este turismul (așa numita "pensie a lui Ramses"), care aduce 8 miliarde de dolari anual. De aceea autoritățile duc campanii susținute pentru a explica populației importanța turismului, și astfel a descuraja terorismul islamic care a afectat în ultimii ani această activitate economică vitală. O altă sursă de venituri este ... "pensia lui Ferdinand", adică banii obținuți pentru permisiunea de trecere a vaselor comerciale prin canalul de Suez (Ferdinand De Lesseps este francezul care a construit canalul) - aprox. 2 miliarde de dolari anual. Și încă o altă sursă importantă de venituri este și "pensia lui David", referire la ajutorul financiar pe care Statele Unite îl acordă anual țării ca urmare a încheierii păcii la Camp David în 1978 - alți 2 miliarde de dolari anual, deși ajutorul american depășește cel mai adesea această cifră.

Construirea barajului de la Aswan în 1971 și a lacului Nasser rezultat în urma acestuia au alterat pozitia Nilului în agricultura și ecologia Egiptului. O populație în continua creștere (cea mai mare din lumea arabă), teren arabil limitat și dependența de Nil determină suprataxarea resurselor si stres social.

Guvernul a încercat să pregătească economia pentru noul mileniu prin reforme economice și investiții masive în comunicații și infrastructură, finanțate cu fonduri americane. Egiptul este cel de-al doilea beneficiar de asemenea fonduri din partea Statelor Unite după Israel. Condițiile economice încep să se îmbunătațeasca considerabil după o perioadă de stagnare datorită adoptării unor politici liberale de către guvern cât si datorită veniturilor din ce în ce mai ridicate din turism și a bursei de valori.

Demografie

Egiptul are o populație de apoximativ 78,5 milioane de persoane. Majoritatea populației este concentrată de-a lungul Nilului, fiind în proporție de 80% de religie islamică, restul fiind creștini(în pincipal copți)- 17%.

Educatia

Mai mult de jumătate din studenții universităților egiptene sunt femei.

Cultura

Arta egipteană

S-a spus foarte des despre arta egipteană că este o artă hieratică, care prezintă reprezentarea personajelor în atitudini convenționale, solemne, rigide, conform regulilor fixate de canoanele religioase. În realitate este mai degrabă o artă funerară, a artă ale cărei monumente erau destinate cultului morților sub diferite forme. Ar fi inexact să considerăm operele de artă egiptene ca o expresie a vieții religioase intense.

Arta egipteană nu este o adeziunea la divinitate și nici o credință fierbinte în transfigurarea vieții după poruncile lui Maat ce reprezentau adevărul și dreptatea. Această artă exprimă năzuința ca fericirea din lumea aceasta, a celor nobili, bogați și puternici, să continue și pe lumea cealaltă.

Putem admira valoarea estetică a multor opere de artă egiptene, dar nu putem ignora faptul că ele au fost create cu prețul unor mari suferințe omenești. Herodot relatează, admirând piramidele, suferințele și munca istovitoare ale egiptenilor ca să le înalțe: “Au fost necesari două zeci de ani ca să se zidească piramida însăși…” Despre faraonul care a construit-o scrie: “După ce Keops a domnit, poporul a îndurat tot felul de suferințe … el sili pe egipteni să lucreze pentru el. Unora le-a dat sarcina să tragă până la Nil pietre extrase din malul libian (malul libian = malul Nilului). Ei lucrează fără odihnă în număr de o sută de mii, schimbați la fiecare trei luni. Poporul copleșit a construit drumul pe care erau aduse pietrele în zece ani, și el era o lucrare, cu puțin mai mică decât piramida însăși, după cât mi se pare.”

Sigur este însă că arta egipteană există de peste trei zeci și trei de secole, adică, după cum afirma E. Drioton și P. du Bourguet în studiul lor Arta faraonilor, mai mult decât oricare alta din lume. Lucrul remarcabil este că de la ea ne-a rămas cel mai mare număr de mărturii ale apogeului ei, chiar mai mult decât de la arta grecească, romană sau asiro-babiloniană.

Dar egiptenii nu aveau noțiunea de artă în sensul pe care îl cunoaștem noi astăzi. Artiștii lor, sculptori sau pictori, se confundau cu artizanii. De abia în Grecia din sec. VI-V î.H. sculptorul și pictorul capătă un statut aparte în rândul artizanilor. Cea mai mare parte a operelor de artă egiptene sunt anonime tocmai fiindcă artistul nu era socotit demn de o cinste deosebită. Pe de altă parte, arta egipteană era o artă angajată, având scopuri precise. Ea nu urmărea realizarea frumosului, aș cum o icoană ortodoxă nu năzuiește la exprimarea frumosului, ci să reprezinte o alegorie a binelui, a virtuții. În ceea ce privește conceptul de frumos în egipteană se știe că acest termen are și sensul de “bun” (moral și utilitar) și sensul de “frumos” (estetic). Aceste tendințe sunt vizibile încă din imperiul vechi, unde cele două sensuri coexistă. În greacă termenul “frumos” – kalos capătă sensul de “bun” doar în epoca creștină.

Opera de artă egipteană nu trebuie admirată pentru frumusețea ei, ci înțeleasă, interpretată prin degajarea sensului magic și mitic pentru care a fost creată. Mesajul ei trebuie citit și pus în relație cu împrejurările, locurile, personajele, zeitățile, episoadele mitice sau acțiunile magice la care se referă. O operă de artă egipteană trebuie așadar nu admirată pentru frumusețea ei, ci citită, înțeleasă în sensul în care scrie Spinoza: “Non ridere, nec flere; neque mirari sed intelligere” (“Să nu râzi, să nu plângi, nici să admiri, ci să înțelegi”).

Este de remarcat imobilismul artei egiptene, faptul că nici variații de gust, nici influențe exterioare nu au putut să modifice vreodată această artă. Acest imobilism nu trebuie pus pe seama imobilismului credințelor și religiilor egiptene, ci pe stabilitatea și constanța modului de producție tributal, care s-a menținut până în vremea dominației bizantine și arabe. Neschimbate au rămas și interdicțiile ritualice, vrăji, descântece, mituri, ceremonii sacre și practici magice pe care le putem numi “religiile egiptene”. Odată cu declinul statului egiptean și cu biruința creștinismului se dezvoltă o altă artă, diferită de cea “arhaică” egipteană.

Câtea caractere esențiale ale creației egiptene de-a lungul veacurilor ar fi:

• O operă de artă egipteană este recunoscută cu multă ușurință printre multe alte creații pentru că ea are atribute absolut specifice. Unicitatea artei egiptene frapează pe orice om de cultură prin originalitatea singulară a caracterelor ei constituente.

• O operă de artă egipteano nu este o creație gratuită, o căutare a frumosului în sine, ci are un sens mitologic ori mistic care trebuie căutat, identificat.

• Imobilismul artei egiptene și lipsa ei de evoluție sunt urmări ale imobilismului modului de producție tributal.

• Arta egipteană a fost anonimă și nu cunoaștem decât foarte rar numele sculptorilor sau al pictorilor care au realizat o operă. Aceasta se datora și faptului că la o operă au colaborat mai mulți artizani, creația artistică fiind colectivă. Diodor din Sicilea scrie: “Astfel, după ce artizanii s-au înțeles între ei asupra înălțimii statuii, se duc să facă fiecare la el acasă părțile pe care și le-au ales.”

• În pictură și în sculptură artiștii egipteni folosesc o serie de reguli cu privire la proporțiile corpului omenesc, canon: reprezentarea feței și chipul omenesc în general urmează o convenție impusă de fondul magic și mitic al artei egiptene.

• Culorile din picturi, ca și cele cu care se acopereau statuile, aveau un anumit sens magic.

Pentru studierea artei egiptene criteriul cronologic este lipsit de semnificație din două motive. Primul este datorită imobilismului artei, care face creațiile din imperiul vechi să fie similare celor din mileniul I î.H. Al doilea motiv este faptul că a existat în istoria artei egiptene o epocă marcată de arhaism, în vremea dinastiei saite, când au început să se reproducă opere similare celor din imperiul vechi.