Tensionarea relaţiilor internaţionale 1979-1985
Al doilea război rece 1979 - 1985. Evoluţia războiului rece în timpul lui Ronald Reagan Abordarea democrată a războiului rece s-a dovedit un eşec complet. Dacă promotorii destinderii au fost criticaţi mai ales pentru cinismul lor, în schimb idealismul politicii externe a lui Carter24 a dus la o serioasă subestimare a capacităţilor Uniunii Sovietice şi Tratatului de la Varşovia. Noul preşedinte, republicanul Ronald Reagan25, era decis să schimbe complet această viziune, înlocuind în războiul rece negocierea cu confruntarea efectivă şi întărind capacitatea militară a SUA. Din primul an al mandatului său bugetul apărării a crescut enorm; pentru întâia dată cheltuielile militare ale NATO le-au depăşit pe cele ale Tratatului de la Varşovia iar America a devenit principalul vânzător mondial de armament (ceea ce a permis o machiavellică rezolvare a crizei ostatecilor din Iran). În 1982, Reagan a expus şi bazele ideologice ale politicii sale externe: URSS era „Imperiul Rău"26, sursă a tuturor problemelor politice şi economice din lume. „Punctul de pornire trebuie să fie o recunoaştere a esenţei imperiului sovietic. W. Churchill, în cursul negocierilor cu sovieticii, a observat că ei respectă doar forţa şi o utilizează permanent în relaţiile cu alte naţiuni. Acesta este motivul pentru care am decis să refacem apărarea noastră naţională. Intenţionăm să păstrăm pacea -dar ne vom păstra şi libertatea."27 , a declarat Ronald Reagan. Administraţia americană nu a ezitat să pună în practică această politică a confruntării. Scenariile războiului atomic elaborate de experţii occidentali, culminând cu „Iniţiativa de Apărare Strategică" (Războiul Stelelor), au provocat mari temeri la Moscova, convingându-i pe liderii sovietici că Statele Unite erau nu doar pregătite, ci şi dispuse să declanşeze un atac 24 al treizeci şi nouălea preşedinte al Statelor Unite ale Americii (1977 - 1981), laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 2002 25 a prestat jurământul de preşedinte pe Colina Capitoliului din Washington, la 20 ianuarie 1981.Dacă John Kennedy a rămas cel mai tânăr preşedinte din istoria Statelor Unite, Ronald Reagan a devenit la 69 de ani cel mai bătrân şef al executivului american. Născut în 1911, în statul Illinois, fost actor la Hollywood în filme de seria B. el va fi ales preşedinte la 4 noiembrie 1980, într-un moment dificil al războiului rece. reuşind printr-o politică fermă să redea încrederea americanilor. De altfel, deceniul al 9-lea va rămâne drept „era Reagan". Remarcabilă a fost recuperarea rapidă a preşedintelui, în vârstă de 80 de ani, după tentativa de a-1 asasina a unui tânăr de 25 de ani, John Hinckley. 26 Portes , Jacques Istoria SUA dupa 1945, Editura Corint, 2003. 27 Fontaine, Andre Istoria războiului rece, Ed. Militară, Bucureşti,
1992
atomic; în acelaşi timp ele au pus capăt mişcării anti-nucleare pacifiste din Europa Occidentală, convingând populaţia ţărilor NATO de necesitatea instalării de arsenale atomice în vederea prevenirii unei iminente agresiuni a „Imperiului Rău". Punctul culminant al acestei evoluţii a fost atins în martie 1983, când Reagan a iniţiat Războiul Stelelor28 (care s-a dovedit un eşec). Totul părea desprins dintr-un scenariu ştiinţifico-fantastic. De altfel, titlul dat de presă „Iniţiativei" este elocvent, propunându-se protejarea Statelor Unite în faţa unui atac nuclear cu rachete prin ridicarea unui scut în spaţiu. Criticat, programul a contribuit totuşi şi mai mult la atragerea Uniunii Sovietice într-o cursă extrem de costisitoare pe care economia acestei ţări o va suporta tot mai greu29. La rândul său, Reagan a avut un argument suplimentar după ce ruşii au doborât în septembrie 1983 un avion de pasageri sud-coreean, zborul KA 007, care dintr-o eroare se abătuse de pe culoarul de zbor planificat. Au murit atunci toate cele 269 de persoane aflate la bord numai datorită faptului că sovieticii confundaseră avionul sud-corean cu un avion de spionaj; acţiunea lor a fost calificată drept „crimă împotriva umanităţii". Două luni mai târziu trupele SUA au invadat minuscula insulă caraibiană Granada, unde se instalase un guvern revoluţionar de stânga şi au transformat această intervenţie într-o dovadă a supremaţiei şi hotărârii Statelor Unite de a nu permite nici o infiltrare sovietică. Tensiunea a ajuns la maxim la sfârşitul anului, când un exerciţiu nuclear NATO l-a făcut pe preşedintele rus Kosâghin să se teamă de izbucnirea războiului atomic. Această epocă de febrilitate militară şi retorică apocaliptică s-a încheiat odată cu al doilea mandat al lui Reagan30, coincizând cu venirea la putere în URSS a lui Mihail Gorbaciov (1985)31. Linia dură a Washingtonului, supranumită şi doctrina Reagan32, concretizată în 28 Iniţiativa de apărare
strategică SDI (en:Strategic Defense Iniţiative) în confruntarea cu Uniunea Sovietică, cunoscută (datorită concentrării asupra apărării spaţiale împotriva rachetelor intercontinentale sovietice) sub expresia de "Războiul stelelor". 29 Milza, Pierre Berstein, Serge Istoria secolului XX. În căutarea unei noi lumi. (1973 până în zilele noastre). vol. 3, Bucureşti, 1998 30 reales preşedinte la 20 ianuarie 1984 31 născut pe 2 martie 1931, a fost conducătorul Uniunii Sovietice din 1985 până în 1991. Încercările sale de reformă au dus la încheierea războiului rece, la încetarea monopolului politic al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice şi la prăbuşirea Uniunii Sovietice. Coperta revistei Time din ianuarie 1988, care îl desemna pe
Gorbaciov ca omul anului. A primit Premiul Nobel pentru Pace în 1990.
32 Principiu enunţat ta începutul preşedinţiei lui Ronald Reagan,principiu potrivit căruia Statele Unite vor recurge la forţa militară pentru a se opune influenţei sovietice în ţările Lumii a treia. în practică, aceasta însemna trimiterea de ajutor militar unor asemenea insurgenţi anticomunişti, precum cei din Nicaragua
doctrina războiului stelelor impusă de preşedintele Ronald Reagan şi, mai ales politica reformistă, perestroika, iniţiată la Kremlin după 1985, de către noul secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Mihail Sergheevici Gorbaciov, vor contribui la încheierea conflictului. Fără îndoială, dincolo de răspunsul la întrebarea dacă reformarea Uniunii Sovietice a fost rezultatul voinţei lui Gorbaciov sau a fost impusă de însuşi sistemul aflat în pragul colapsului, rămân meritele incontestabile ale liderului de la Kremlin în restabilirea păcii dintre Est şi Vest. La 11 martie 1985, a doua zi după decesul lui Cernenko, Gorbaciov va deveni secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Venirea lui la putere va aduce şi încheierea războiului rece. Războiul rece, prin durată şi amploare, a produs efecte dintre cele mai diverse. El a grăbit, neîndoielnic, reabilitarea Germaniei şi a Japoniei. Bonnul va fi primit în N.A.T.O. şi Uniunea Europeană, iar niponii se vor afirma drept mare putere economică. Pe de altă parte, marele perdant a fost Kremlinul, Uniunea Sovietică destrămându-se.
- U.S.A versus U.R.S.S. - Reagan versus Gorbaciov A doua jumătate a anilor '80 se caracterizează printr-o normalizare rapidă a relaţiilor dintre URSS şi puterile occidentale, în fruntea cărora se aflau Statele Unite. Marea schimbare din politica externă a Uniunii Sovietice se explică în lumina unui anumit număr de factori. Pe de-o parte, economia sovietică este sleită de puteri. Sistemul de producţie extensivă, planificat la nivel de centru, a condus ţara pe marginea prăpastiei. În plus, cursa înarmării lansată de preşedintele american Ronald Reagan a destabilizat încă şi mai mult, dacă mai era cu putinţă, economia şi societatea sovietică. Resursele suplimentare alocate sectorului apărării naţionale constituiau tot atâtea resurse în minus pentru sfera vieţii civile, deja sacrificate. Pe de altă parte, se observă, printre elitele sovietice, o creştere a conştiinţei faptului că, în caz de conflagraţie nucleară, nu vor putea exista nici învingători, -nici învinşi. În sfârşit, se impune o percepţie mai realistă asupra lumii şi asupra contextului internaţional din partea URSS. Occidentalii nu mai sunt „imperialiştii" cei răi din vechea ideologie; ei devin chiar posibilii parteneri cu care să se coopereze în interesul tuturor. Fără a renega comunismul şi cuceririle sale, Mihail Gorbaciov recunoaşte clemenţa valorilor morale şi etnice comune întregii omeniri, pacea şi dezvoltarea, care, de altfel, reprezintă valorile supreme. În sfârşit, Mihail Gorbaciov, marele mesager al intereselor noii URSS pe scena mondială, ştie de minune să se folosească de mass-media occidentală. Modul său direct de a vorbi, atitudinea net deosebită de cea a predecesorilor săi l-au făcut o adevărată vedetă în Occident. În vreme ce prima jumătate a anilor '80 fusese marcată de o suită de crize (mai ales aceea aşa-numită a euro-rachetelor), înlocuite printr-o mişcare pacifistă de amploare în Vest manipulată de către serviciile de propagandă sovietice, noul secretar general al PCUS se va strădui să reînnoade legăturile cu Statele Unite. Dialogul bilateral s-a restabilit, în mod cert, în octombrie 1984, dar s-a intensificat semnificativ o dată ce Mihail Gorbaciov a ajuns la putere. Se pare că Europa, în primul rînd cea de Est, dar şi cea de Vest prin efectele unei reacţii în lanţ ale cărei consecinţe sînt greu de măsurat, a intrat, în cursul ultimilor ani, într-o nouă etapă a istoriei sale. La originea acestei schimbări se află două evenimente strîns legate între ele, care sînt declanşate mai
mult de evoluţia şi iniţiativele celor două superputeri, decît
de acţiunile europenilor, chiar dacă consecinţele acestora privesc în mod direct statele şi populaţii le de pe bătrînul continent. Primul are drept punct de plecare politica mîinii de fier pe care Ronald Reagan o impune partenerilor săi din Est în domeniul tehnologiei de vîrf şi al armamentului nuclear. În 1983, în timp ce începea desfăşurarea primelor rachete Pershing şi a rachetelor de croazieră, menite să răspundă provocării pe care o reprezentau rachetele sovietice SS-20, preşedintele Statelor Unite îşi expunea Iniţiativa de Apărare Strategică, numită „războiul stelelor": un proiect vizînd să dezvolte pe termen lung un sistem de protecţie anti-rachetă extrem de costisitor şi din această cauză considerat inaccesibil sovieticilor. În Vest, mulţi îl consideră irealist şi mult prea scump. Armă de descurajare economică şi tehnologică, acesta urmărea mai ales să-i facă pe conducătorii de la Kremlin să simtă că pe terenul cursei înarmărilor extrem de sofisticat în secolul XX, ţara lor nu avea nici mijloacele financiare, nici resurse în materie de inovaţii tehnice care să-i permită să facă faţă acestei provocări. Celălalt eveniment a avut ca teatru Uniunea Sovietică unde, pe 11 martie 1982, Mihail Gorbaciov devenea Prim secretar al PCUS punînd capăt perioadei de nesiguranţă în cursul căreia s-au succedat după moartea lui Brejnev (în noiembrie 1982) Andropov şi Cernenko. Acest „tînăr" om de partid de 54 de ani (vîrsta medic a membrilor din Politburo depăşea 70 de ani) arată foarte repede că vrea, aşa cum încercase Hruşciov la sfirşitul anilor 50, să ofere ţării sale timpul şi mijloacele de a debloca mecanismele unei economii paralizate de rigiditatea sistemului. Aceasta presupunea la început, nu lichidarea „socialismului real", ci pur şi simplu comoditatea acestuia privind restabilirea unei legături între partide, stat şi o liberalizare controlată. Acestea erau obiectivele iniţiale ale restructurării33 şi ale transparenţei Glasnost34, fixate de succesorul lui Cernenko, cînd îşi dă seama de greutatea pe care o reprezenta pentru URSS cursa înarmărilor şi responsabilităţile unei acţiuni dincolo de dimensiunile planetei dorită de Brejnev, dar pentru care a doua putere nu avea mijloacele necesare. De aici, opţiunea Kremlinului de a-şi modera atitudinea internaţională şi de a face presiuni asupra aliaţilor pentru a alege aceeaşi cale. Europa trebuia să reprezinte prima miză a acestei noi strategii. Asta nu însemna că Numărul Unu sovietic s-a gîndit de la început să redea autonomia ţărilor din blocul de est şi să 33P erest roi ka 34 „informarea societăţii pentru a o mobiliza"
permită câ în vestul continentului să se dezvolte un nou fel de putere capabil să-şi asigure securitatea cu mijloace proprii. Este clar că atunci cînd la începutul domniei sale el vorbeşte despre „Casa Comună", se gîndeşte mai mult la o neutralizare discretă a acestei părţi a lumii decît la o viitoare constituire a Statelor Unite ale Europei. Pînă atunci însă, acceptă să reia tratativele de la Geneva asupra rachetelor nucleare cu rază medie de acţiune - care după cum ştim vizau ţinte exclusiv europene - şi pînă la urmă să fie de acord cu „opţiunea zero" propusă cu cîţiva ani în urmă de preşedintele Reagan şi care presupunea eliminarea în paralel a rachetelor SS20 şi a replicilor lor occidentale (Pershing şi rachetele de croaziră). Astfel, din aprilie 1985, secretarul general anunţă suspendarea utilizării rachetei ss-20r precum şi un moratoriu de optsprezece luni asupra experimentelor nucleare. Aceasta reforma va fi continuată odată cu semnarea în decembrie 1987 la Washington a tratatului FNI, prima etapă a unei reduceri a armamentelor nucleare strategice (START) şi tactice ca şi a forţelor convenţionale, care îşi va urma cursul în anilor următori. Ea marchează şi revenirea la destinderea internaţională ale cărei etape nu vor întîrzia să se facă simţite în Europa de Est. Este clar că cele două evenimente evocate, răsturnarea conjuncturii politice internaţionale şi opţiunile de politică internă adoptate de Gorbaciov, au fost hotărîtoare în declanşarea procesului care a dus la schimbările recente din ţările est europene. Mutaţiile rapide şi neaşteptate din Uniunea Sovietică au avut consecinţe asupra evoluţiei democraţiilor populare, fie că este vorba de liberalizarea informaţiei, de democratizarea desigur încă incompletă dar reală a instituţiilor şi a vieţii politice, de trezirea naţionalităţilor din Caucaz (armeni, azeri) şi din Ţările Baltice ajungîndu-se curînd la adevărate declaraţii de independenţă ale Republicilor componente ale Uniunii, fără ca Armata Roşie să intervină, sau că este vorba de politica externă de retragerea trupelor sovietice din Afganistan şi de abandonarea „doctrinei Brejnev" de către noua echipă de la conducere. Toate acestea au stimulat destinderea şi au favorizat stabilirea unor noi relaţii nu numai
între Est şi Vest dar şi în interiorul blocului democraţiilor populare. Cu patruzeci de ani în urmă războiul rece a făcut din acesta un bloc monolitic complet dominat de URSS. Dezarmarea strategică şi diplomatică dorită de URSS din motivele pe care le-am menţionat va fi cea care în mare măsură va contribui la grăbirea prăbuşirii acestuia.