La sfârşitul secolului XX, relaţiile internaţionale se aflau într-o stare de agitaţie si confuzie. Sfârşitul „Războiului Rece” i-a dezorientat pe combatanţi, dar şi pe analiştii relaţiilor SUA-URSS, în timp ce internaţionalizarea economiei mondiale a voalat frontiera dintre politica internă şi cea internaţională, îngreunând tratarea acestor două subiecte ca teme separate. Nu mai navigăm pe o mare, ci pe un uriaş şi fascinanat ocean, observând noi creaturi, care interacţionează în feluri diferite.
Cercetătorii RI au ajuns la un acord cu privire la ce anume ar trebui să constituie obiectul preocupării lor majore ( pacea şi securitatea, economia politică, situaţia femeilor etc). Unii favorizează integrarea, internaţionalizarea şi transnaţionalizarea statelor şi politicii, alţii menţinerea independenţei şi a identităţii naţionale. Diferenţele se referă mai departe şi la rolul lor adecvat – al activistului, al analistului sau al criticului-, precum şi la rolul legitim al convingerii politice în literatura social-ştiinţifică. Astfel, asemănător altor oameni de ştiinţă, savanţii RI se află în dispută asupra unor chestiuni mai degrabă politice decăt academice.
De asemenea, ei diferă în probleme de substanţă, mai ales cea a sistemului de state ca instituţie politică ( impactul său asupra acţiunii, vulnerabilitatea sa la schimbare), precum şi importanţei relative, pentru explicarea politicii externe, a considerării unor diverşi factori la diferite niveluri, incluzând în particular rolul autonom al ideilor.
Literatura în dezvoltare a RI ca disciplină academică este de acord că, în ultimul sfert de secol, a avut loc o translaţie a teoriei de la nivel „sistemic” la unul „mediu”, cu Theory of International Politics a lui Waltz ca excepţie singulară.
Cea mai pregnanată trăsătură a imaginii disciplinei o reprezintă imaginea unui domeniu caracterizat de clivaje fundamentale generând „dezbateri” recurente de maximă importanţă. Prima dezbatere a fost cea dintre „idealismul” originar al disciplinei şi provocarea lansată de „realism”. A doua mare dezbatere s-a desfăşurat între adepţii unei abordări „ştiinţifice” şi cei ai abordării „tradiţionale”. Apoi s-a iscat a treia dezbatere. Una dintre părţi a fost „neorealismul”: realismul, după cum se dovedea, „nu era mort; dispăruse doar la suprafaţă” (Banks, 1984). Nu este prea clar cine era adversarul: „globaliştii”, „pluraliştii” şi „structuraliştii”; „globaliştii” şi „neo-marxiştii”; „paradigma tranzactională” şi „paradigma globalistă”; „abordările tip societate globală” şi „abordările structurale” sau poate „teoria critică a relaţiilor internaţionale”.
Theory of International Politics a constituit unul dintre principalele obiecte ale celei de-a treia dezbateri. Lucrarea lui Waltz a fost considerată un contraatac realist la adresa „politicii birocratice”, „interdependenţei” si a altor preocupări substatale si transanaţionale. Contra –contraatacul a fost unul intens. La momentul actual s-a constituit deja o literatură bogată ce critică Theory of International Politics din toate punctele de vedere imaginabile. Neorealismul a fost criticat pentru eşecul în explicarea a ceea ce-şi propusese să explice, pentru a se fi bazat pe o epistemologie deloc inatacabilă, pentru conservatorismul său politic.
Dezbaterea asupra teoriei realiste a contribuit la specificarea unor chestiuni teoretice şi a unor enunţuri de mare importanţă. Imaginea convenţională a RI a devenit mai degrabă aceea a unei competiţii oligopoliste între conglomerate conduse de americani şi care oferă pachete ce trebuie acceptate sau respinse in toto, decât una de genul unei pieţe în care un mare număr de producători independenţi din toate colţurile lumii oferă o diversitate de produse. Mai departe, controversele se referă la conţinutul fiecărui pachet în parte, sarcina consumatorului fiind ingreunată şi mai mult de tendinţa de a face reclamă acestor pachete cu ajutorul unor concepte stridente.
Analiza politicii internaţionale
Nu este nimic nou în interesul pentru latura subiectivă a relaţiilor internaţionale. Este un mit faptul că teoria dominantă în RI privea statele ca pe nişte creaturi răspunzând automat sau mecanic la stimuli externi. Chiar şi într-o lucrare ca Theory of International Politics, Waltz explică de ce structura determină comportamentul vorbind despre procese mentale ( calcul raţional şi socializare). Ipoteza unui asemenea raţionament nu este că oamenii sunt maşini, ci mai degrabă că ei acţionează raţional spre atingerea obiectivelor pe baza propriei lor definiri a situaţiei şi că definiţia lor asupra situaţiei, aşa cum o evaluează observatorii externi, concordă cu realitatea într-o măsură suficient de mare pentru a conferi teoriei structurale un anume grad de putere explicativă. Aceasta este logica teoriei sistemice, la Waltz şi în multe alte lucrări în care se afirmă că structurile, internaţionale sau interne, determină acţiunile statelor şi interacţiunile dintre state. Este, de asemenea, logica teoriei descurajării, a teoriei cursei înarmărilor şi a altor teorii despre procese de escaladare şi dezescaladare.
Mai mult, fenomenelor mentale li s-a dedicat o atenţie sporită în studiile luării deciziilor şi negocierii în politica externă. Mai precis, s-a publicat mult pe marginea percepţiilor şi a proceselor cognitive. Abordarea psihologică a relaţiilor internaţionale are fundamente solide. Atunci de unde sentimentul că latura subiectivă a fost lăsată la o parte?
Unul dintre motive este insatisfacţia faţă de puterea explicativă a teoriei non-ideaţionale. Se spune că trăsăturile structurale, de tipul celor enunţate de Waltz, explică doar puţine lucruri dacă percepţiile actorilor asupra inţelesului nu sunt luate în considerare şi că multe lucruri din politica externă nu pot fi explicate decât prin referire la idei. Sfârşitul „Războiului Rece” a dat dovada faptului că în analiza RI trebuie ţinut cont de idei.
Mutarea accentului de pe structură pe idei poate reflecta în fapt dorinţa de a înlocui în studiul RI „explicarea” cu „înţelegerea”. În general, „explicarea” este presupusă a avea legatură cu cauzele, iar cauzele sunt în general presupuse a fi externe actorilor al caror comportament urmează să fie explicat. Prin contrast, „înţelegerea” se consideră legată de înţeles, care nu este inteligibil decât dinauntru.
Totusi sunt mulţi cei care recomandă combinarea. Opiniile diferă în privinţa corectitudinii înţelegerii acţiunilor din politica externă atunci când nu se ţine cont de variabilele exogene: unii par muţtumiţi de o interpretare în termeni de preferinţe şi percepţii ale actorilor, în vreme ce alţii insistă asupra următorului pas, întrebând de ce preferinţele şi percepţiile sunt aşa cum sunt. De asemenea, opiniile diferă în privinţa necesităţii de a investiga fiecare verigă a lanţului cauzal pentru a putea formula o explicaţie convingătoare: cel mai familiar clişeu în relaţiile internaţionale este că, pentru a putea da o explicaţie adecvată, trebuie deschise cutiile negre ale procesului de luare a deciziilor.
Un al doilea motiv care indeamnă la o mai mare atenţie asupra scopului în analiza relaţiilor internaţionale ar putea fi modul în care a fost marginalizată substanţa politicului. Analiza predominantă în RI examinează dacă politicile externe sunt „adaptabile” ( Rosenau,1970) şi de ce statele se „realiniază” (Holsti, 1982), şi mai puţin conţinutul de substanţă al adaptărilor şi realinierilor. Mulţi au încercat să descopere ce anume determină guvernele să coopereze sau să defecteze. Explanada teoriei dominante au fost mai degrabă structurile ( internaţional, organizaţional, cognitiv) şi procesele decât scopurile. Scopurile politicii externe au fost mai degrabă asumate decât investigate ( putere, securitate etc.).
În ceea ce priveşte autonomia politicii la nivel internaţional, tonul a fost dat, din punct de vedere istoric, de către Morgenthau, care a înţeles politica în termenii „conceptului de interes definit în termeni de putere”. Acest concept, spunea el, „face politica o sferă autonomă de acţiune şi înţelegere, diferită de alte sfere ca economia, etica, estetica sau religia”. El singur face posibilă o teorie a politicii, „căci fără el n-am putea distinge între fapte politice şi non-politice”. Când a pătruns în RI, la mijlocul anilor 1980, instituţionalismul i-a atras pe criticii a ceea ce se consideră a fi ortodoxie realisă. Instituţionalismul liberal este poate cea mai recentă materializare a respingerii ideii că interesul definit în termeni de putere ar fi esenţa politicii internaţionale. Instituţionalismul presupune că acţiunea este determinată de instituţii create de om şi nu de legi ale naturii. Şi mai mult, instituţiile transformă interesele. Construcţia instituţională a reprezentat o componentă standard a propunerilor de pace încă din Evul Mediu, iar instituţionalismul momentului prezent promite să demonstreze realismul şi nu idealismul acestei noţiuni. În viziunea instituţionalistă liberală, instituţiile interne şi internaţionale interacţionează, fortificându-şi reciproc poziţiile. Politica internă democratică şi dezvoltarea unei societăţi internaţionale sunt frecvent asociate dezvoltării instituţiilor internaţionale: instituţiile şi societatea internaţională creează „spaţiu” pentru preferinţele de sursă internă. Pentru o definiţie a societăţii internaţionale, îl vom cita pe Hedly Bull: „Societatea internaţională există atunci când un grup de state conştiente de anumite interese şi valori comune formează o societate, în sensul în care se concep ca legate între ele printr-un set comun de reguli şi conlucrează în cadrul unor instituţii comune”.
Actuala preocupare a teoreticienilor neorealişti şi neoliberali pentru formulările teoriei jocurilor îşi regăseşte parţial originea în demersul lui Waltz de convertire a „realismului tradiţional” într-o teorie „neorealistă” sau „structurală”. Realismul tradiţional este principalul oponent al idealismului, raţionalismului şi internaţionalismului politic normativist. El nu continuă tradiţia raţionalistă kantiană, ci pe cea pesimistă, hobbesiană, de interpretare a naturii umane şi a relaţiilor sociale. Conform teoriei realismului politic, în lipsa unui jandarm internaţional, scena internaţională devine una a anarhiei şi a dezordinii. Apar astfel constrângerile (lipsa de resurse). Astfel, violenţa şi dezordinea pe scena politică internaţională sunt influenţate de neputinţa unor actori. Actorii internaţionali acţionează agresiv când interesele o cer. De aici rezultă că scena internaţională nu este scena pe care statele acţionează aplicând anumite principii ( cooperarea, nonagresiunea), ci acestea îşi urmăresc propriile interse. In R.I., noţiunea rolului jucat de interese este transpusă în noţiunea de „interes naţional”. Fiecare stat urmăreşte şi trebuie să urmărească interesul naţional. Interesul naţional nu este în sine ceva condamnabil, dar în momentul în care unele state încalcă interesele naţionale ale altor state urmărindu-şi interesele lor, se ajunge la o situaţie de conflict, iar statul care îl generează devine agresor. Fiecare stat crede că interesele sale sunt legitime, iar, dacă în urmărirea intereselor sale, se loveşte de interesele altui stat, fiecare din ele consideră că statul adversar i-a devenit inamic (duşman). Pentru a înţelege fenomenele de pe scena internaţională, trebuie să avem în vedere faptul că actorii nu se privesc ca având drepturi egale, ci tind să se privească în termenul distincţiei „prieteni – duşmani”. Relaţiile sociale sunt văzute predominant concurenţiale, desfăşurate în cadrul unor activităţi de tip „joc cu sumă nulă” (în care nu există remiză: tot ceea ce unul câştigă, altul pierde). În acest context, fiecare dintre actori este definit de încercarea de a căştiga în dauna celorlalţi. Politica, în ansamblu, apare ca luptă pentru putere şi dominaţie, ca activitate concurenţială şi nu cooperativă, guvernată de interese şi ambiţii, nu de idealuri nobile sau norme morale. Acţiunea politică a statelor sau a naţiunilor este descrisă, în mod analog, ca acţiune impulsionată de interesele egoiste şi voinţa de dominaţie, desfăşurată în cadrul unor definitorii raporturi de forţă. Centrul politicii îl reprezintă distincţia „prieten – duşman”. Astfel, acţiunea politică nu poate niciodată să se bazeze pe simpla respectare a normelor şi reglementărilor (internaţionale), din doua motive: în primul rand, pentru că statele îşi decid atitudinea politică pe baza distincţiei „prieten-duşman”, şi nu a normelor dreptului internaţional, astfel că ele îşi sprijină prietenii (aliaţii) şi când sunt încălcate aceste norme, după cum combat statele (percepute drept) inamice chiar dacă acestea sunt apărate de normele respective. În al doilea rând, pentru că suverane, în relaţiile internaţionale, sunt doar acele state ce pot „decide asupra excepţiilor”, adică pot hotarî cand se poate face excepţie de la normele recunoscute de drept internaţional ( privilegiu ce revine, de obicei, marilor puteri). Cu alte cuvinte, dominaţia internaţională revine marilor puteri, şi nu dreptului internaţional, tratatelor sau instituţiilor internaţionale. În opoziţie cu realismul, sunt concepţiile optimiste (normativiste), care privesc omul ca pe o fiinţă raţională, ale cărei decizii şi conduite sunt fundamentate pe intenţii şi calcule raţionale; o fiinţă capabilă de autocontrol, de angajare în acorduri şi de respectarea acestora. În al doilea rând concepţiile relaţioniste pleacă de la premisa posibilităţii aşezării raporturilor internaţionale pe baze raţionale, pe baze morale, şi de la premisa că toate problemele politicii externe au soluţii raţionale. De aceea, aspectele negative ale vieţii internaţionale ( conflicte, tensiuni, nedreptăţi) sunt, de obicei, prezentate drept rezultat al unor calcule greşite, al unor derapaje de la abordarea raţională a raporturilor dintre state, al pasivităţii, al lipsei de educaţie socială etc.
Realismul tradiţional a reprezentat o teorie simplă de luare a deciziilor şi, deopotrivă, o teorie protostructurală despre faptele din sistemul internaţional. În termeni de luare a deciziilor, el a oferit o analiză fară echivoc, poate chiar simplistă, a calculelor din politica externă. Strategia statului urmarea în mod esenţial maximizarea intereselor şi era fundamentată de trei motive hobbesiene: obţinerea şi menţinerea securităţii statului; satisfacerea doleanţelor economice ale segmentelor politice semnificative ale populaţiei interne; întărirea prestigiului statului pe plan internaţional. Nevoia externă de securitate era cel mai bine satisfacută prin maximizarea capabilităţilor de putere ale respectivului stat. Realismul tradiţional a manifestat caracterul unei teorii protostructurale într-un dublu sens. În primul rând, condiţia de anarhie internaţională ( urmarea lipsei unui guvern mondial de tipul Leviathanului) era considerată factorul structural esenţial care îi determină pe decidenţii politici să adopte strategii de tip „siguranţa în primul rând”, de Realpolitik, pentru a proteja şi maximiza interesele respectivelor state-naţiuni. În al doilea rând, caracterul şi rezultatele interacţiunii dintre diferitele state erau determinate de modelul de ansamblu al intereselor naţionale: prietenia şi cooperarea dintre state erau considerate ca derivând esenţialmente din convergenţa intereselor lor naţionale; duşmănia şi confruntarea rezultau în condiţii de divergenţă a intereselor.
Teza principală a lui Waltz susţinea că orice analiză a politicii internaţionale care se limitează strict la atributele unităţilor (statele-naţiuni) sau la interacţiunile dintre unităti este fundamental „reducţionistă” şi, ca atare, inadecvată. Dimpotrivă, ceea ce se impunea era o analiză temeinică a structurii internaţionale şi a consecinţelor ei, atât pentru comportamentul statelor-naţiuni, cât şi pentru rezultatele interacţiunii dintre acestea.
Waltz a încercat să dezvolte exact ceea ce marxismul pretinsese dintotdeauna că oferă: o explicaţie structurală a comportamentului statelor. Acesta a dezvoltat noţiunea explicaţiei structurale pe două căi. În primul rând, în cadrul expunerii teoriei balanţei de putere, a încercat să furnizeze o explicaţie structurală a strategiilor dominante de alianţă (evitarea preponderenţei puterii) urmărite de către state. Ca şi în realismul tradiţional, ideea esenţială era că, în condiţii de anarhie, nu există securitate pentru partenerii de rang secund din alianţa caştigătoare. În al doilea rând, el a elaborat o explicaţie structurală a efectelor din sistem. Definind structura ca pe un set de condiţii constrângătoare care produc o neconcordanţă între intenţie şi rezultat, Waltz a recurs la o analogie solida între teoria balanţei de putere şi teoria concurenţei perfecte. În condiţii de concurenţa perfectă, din cauza structurii pieţei – informarea fiind perfecte şi neexistând bariere de intrare – firmele care urmăresc maximizarea profitului vor sfârşi prin a-l minimiza (adică vor obţine un profit normal); deoarece, dacă se obţine un profit mai mare decât cel normal, numărul de firme care intră pe piaţă va creşte. În viziunea waltziană constrângerile structurale vor determina statele să recurgă la acţiuni de balansare, iar la nivelul sistemului se vor forma balanţe de putere, nu în sensul că o balanţă odată creată va fi menţinută, ci că, odată perturbată, va fi refăcută. Teoria se bazează pe presupoziţia că statele sunt actori unitari aflaţi într-un mediu de tip auto-ajutorare (self-help) şi care îşi doresc să supravieţuiască (la nivel minim), dar pot urmări şi alte scopuri, mergând până la dominaţia mondială.
Statele vor încerca să valorifice atât resursele interne (sporirea capabilităţilor militare, economice sau de altă natură), cât şi cele externe (întărirea alianţei din care fac parte şi slăbirea celor adverse). Sporirea puterii, potrivit lui Waltz, nu presupune neapărat maximizarea ei, întrucât puterea nu este un scop în sine, ci un mijloc (cel mai important) pentru atingerea securităţii. Conform teoriei balanţei puterii, restricţia şi stabilitatea nu constituie ţinte ale liderilor naţionali, ci sunt derivate din urmărirea strictă a propriilor interese. Mai precis, atâta timp cât statele caută să supravieţuiască şi se pot alia cu oricine ca răspuns la stimulentele externe şi sunt dispuse să recurgă la război, dacă este necesar, atunci nimeni nu va fi capabil să domine şi alte forme de restricţie şi stabilitate vor apărea.
Waltz a afirmat că structura exercită un set similar de efecte în cadrul sistemului politic internţional, unde balanţa de putere (rezultatul) emerge „fortuit”, ca urmare a faptului că fiecare stat îşi va urmări în mod independent propriul interes (intenţia). În sfera relaţiilor internaţionale, "balanţa de putere" este utilizată pentru a desemna mai multe categorii de relaţii internaţionale. Conceptul înfăţişat de Morgenthau se relevă a fi edificator pentru totalitatea sistemului internaţional de state.
Ideea că rezultatele se produc independent de intenţia şi voinţa actorilor implicaţi a reprezentat, desigur, o temă familiară în teoria jocurilor încă din anii ’50. Într-adevăr, „Dilema prizonierului” fusese mult timp recunoscută ca o posibilă reformulare a problemei hobbesiene a securităţii, acesta din urmă ocupând un loc central în realismul tradiţional. De aceea principiul „rezultatului neintenţionat şi nedorit” a fost firesc preluat de o nouă generaţie de neorealişti care a încercat să-l dezvolte atât în termenii altor tipuri de jocuri, cât şi în termeni de jocuri iterate. În esenţă, demersul lui Waltz de a transforma realismul într-o teorie ştiinţifică, structurală, a condus în mod direct la un mai mare accent pus de teoreticienii RI pe abordările inspirate din teoria jocurilor. Logica era una simplă. Relaţiile internaţionale ar fi trebuit să aspire la statutul de teorie structurală; modelele teoriei jocurilor descriau structura situaţiei în care decurgea luarea deciziilor în statele-naţiuni: era evident că aceste două elemente trebuiau combinate pentru a produce un aparat teoretic nou şi mai sofisticat – o sarcină pe care atât neorealiştii, cât şi neoliberalii au urmărit-o cu un efort remarcabil şi cu o mare îndemanare.
Realismul tradiţionalist a reprezentat şi reprezintă un factor important în modelarea politicii internaţionale, dar consecinţele sale nu sunt apreciate totdeauna pozitiv. În timp ce adepţii săi îl elogiază ca pe o teorie inspirată de „simţul realităţii”, pragmatism, luciditate, adversarii îl taxează drept viziune „cinică”, „amorală”, care generaează agresiunea, abuzurile, militarismul, „dreptul forţei” în locul „forţei dreptului”.
Realismul si instituţionalismul subliniază, fiecare, importanţa reciprocităţii în relaţiile internaţionale. Realismul pune accent pe latura ei negativă: represaliile, politica „dinte pentru dinte”. Desigur că înarmările şi spirala spre război pot fi uneori descrise în aceşti termeni. Reciprocitatea „dinte pentru dinte” poate conduce la ostilităţi durabile, iar acolo unde e greu de dovedit că celalalt a cooperat, consecinţele pot fi teribile. Instituţionalismul subliniază că reciprocitatea, într-o formă sau alta, poate furniza o bază de cooperare. Instituţiile elaborează reglementări fezabile pe baza reciprocităţii. Reciprocitatea poate opera atât în interiorul societăţilor, cât şi între ele.
În studiul politicii mondiale, în mod tipic, teoria urmează practica şi nu invers. Ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler în Germania, ca şi criza şi războiul ce i-au urmat, au determinat o renaştere a realismului ca şcoală de gandire, subliniind rolul intereselor naţionale şi al puterii şi criticând idealismul naiv din perioada interbelică. În timpul „Războiului Rece”, realismul a reprezentat abordarea dominantă şi s-a bucurat de o mare apreciere. El a servit ca antidot la gândirea ideologică şi ca sursă de prudenţă, accentuând principiul evitării supraextinderii prin menţinerea legăturii directe dintre scopuri şi mijloacele necesare atingerii lor. Sistematizarea realismului ca „neorealism” sau „realism structural”, facută de Waltz, a furnizat nu doar o bază mai solidă pentru înţelegerea politicii mondiale dintr-o perspectivă realistă, ci şi un punct de referinţă mai clar conturat pentru criticii săi.
În momentul în care Waltz sistematiza realismul, concordanţa acestuia cu realităţiile lumii începuse să se erodeze: aşa cum spunea Hegel, bufniţa Minervei zboară numai în amurg. Internaţionalizarea economiei mondiale condusese, la nivelul democraţiilor avansate industrial, la un model de „interdependenţă complexă” caracterizat prin multiple teme ale politicii mondiale, actori multipli şi ineficienţa uzului forţei în multe probleme.
Există trei dimensiuni ale anomaliilor evidenţiate realismului de interdependenţa complexă. Prima se referă la faptul că statul, chiar dacă este cel mai important actor în politica mondială, şi-a pierdut rolul dominant jucat în trecut: a crescut importanţa relaţiilor transnaţionale ( ca diferite de cele interstatale). Formele transnaţionale de comunicare, de la undele scurte şi pană la sateliţii de comunicaţie şi Internet, au atenuat monopolul statal asupra informaţiei. Definirea exclusivistă a suveranitaţii drept control asupra populaţiei dintr-un teritoriu bine determinat a fost contestată, din interes pentru consecinţele acţiunii sau inacţiunii statelor în diferite probleme, variind de la drepturile omului până la protecţia mediului înconjurator.
În al doilea rând, în contrast cu prezumţiile realismului, democraţiile liberale se comportă diferit în probleme de politică externă, în comparaţie cu non-democraţiile. De la o definiţie la alta, democraţiile fie nu se războiesc deloc între ele, fie o fac într-o măsură incomparabil mai mică decât s-ar aştepta cineva. În privinţa justiţiei, tribunalele democraţiilor liberale dialogheaza între ele, interpretându-şi reciproc deciziile conform unor principii legale larg împărtăşite; ele tratează sentinţele tribunalelor din regimuri autocratice în maniere diferite. Capacitatea dovedită a democraţiilor liberale moderne de a se integra unor instituţii internaţionale de cooperare se datorează în parte transparenţei procedurilor lor interne şi, prin urmare, credibilităţii crescute a promisiunilor lor. Asemenea diferenţe între democraţii şi non-democraţii produc diferenţe acelei teorii care tratează statele ca „unităţi asemănătoare”, constrânse de structura sistemului internaţional şi care interpretează comportamentele Statelor Unite şi Uniunii Sovietice din perioada „Războiului Rece” ca prezentând asemănări izbitoare. Analiza lui Waltz trece cu vederea esenta fundamental diferită a alianţelor coagulate de cele două ţări – una era voluntară, bazată pe stimulente şi valori comune (NATO); cealaltă, coercitivă, bazată pe acorduri cu regimuri menţinute la putere prin forţa armelor (Pactul de la Varsovia).
A treia anomalie se referă la rolul major jucat în politica mondială contemporană de instituţiile internaţionale – „seturi persistente şi conectate de reguli care prescriu roluri, constrâng activităţi şi modelează aşteptări” (Keohane, 1988). Realismul s-a dovedit incapabil să explice expansiunea, ca număr şi ca obiective, a instituţiilor internaţionale, un fenomen spectaculos în primii ani de după al doilea război mondial şi care a continuat până în prezent. Guvernele continuă să investească resurse materiale şi simbolice semnifivative pentru menţinerea şi extinderea unor astfel de instituţii. La mijlocul anilor ’90, Uniunea Europeana reprezenta cea mai instituţionalizată organizaţie din istorie: ea nu era un stat, ci o entitate coerentă cu organe executive, legislative şi jurudice şi cu un corp de legislaţie obligatorie în continuă dezvoltare. NATO reprezenta, din anumite puncte de vedere, alianţa cea mai puternică şi mai durabilă din istorie – o instituţie de securitate remarcabilă. Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), încorporând Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT), cuprindea orice alt set precedent de reglementare a tranzacţiilor majore. Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială erau două organisme controversate – unii ar fi confirmat temerea lui John Maynard Keynes că ele vor fi nişte „copii deveniţi politicieni”-, dar cu siguranţă erau birocraţii mari şi puternice, superioare oricăror birocraţii precedente care au operat la nivel global. Faptul că statele susţin dezvoltarea acestor instituţii dovedeşte că ele îndeplinesc anumite funcţii care deservesc intereselor statelor.
Pentru ca relaţiile internaţionale să poată avea un sistem politic omogen, ar trebui să se ţină cont de câteva idei:
Prima idee ar fi ca cercetătorii relaţiilor internaţionale să depăşească limitările realismului, prin examinarea modului de interacţiune dintre politica internă şi relaţiile internaţionale şi prin explorarea rolului informaţiei şi al instituţiilor, fără însă a renunţa la acele elemente centrale din realism care au dăinuit vreme de secole în gândirea occidentală. Trebuie să punem sub semnul întrebării presupoziţiile referitoare la structură şi necesitate, căutând să explicăm variaţiile alegerilor urmate şi explorând macanismele de funcţionare a reciprocităţii.
În al doilea rând, trebuie să rămânem conectaţi în mod adecvat şi diferenţiat la teorii şi elemente ale acestora, pentru a putea elucida necunoscutul. În concepţia profesorului Goldmann, relaţiile internaţionale nu ar trebui privite ca „o competiţie oligopolistă între conglomerate conduse de americani şi care oferă pachete ce trebuie acceptate sau respinse in toto”. Ar trebui să ne înfrânăm pornirea spre războaie paradigmatice; iar editorii de reviste din domeniu ar trebui să reziste tentaţiei de a-şi face paginile mai „captivante” prin stimularea unor astfel de răfuieli contraproductive.
Bibliografie:
- Robert E. Goodin, Hans-Dieter Klingemann, Manual de ştiinţă politică, ed. Polirom, 2005;
- Adrian-Paul Iliescu, Introducere în politologie, ed. All, 2002;
- Loukas Tsoukalis, Ce fel de Europă?, ed. All, 2005;
- Kenneth N. Waltz, Teoria politicii internaţionale, ed. Polirom, 2006.