Pin It

Provenind din latinescul ‑ securitas-securitatis, termenul desemnează ‑ faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol.

În plan subiectiv, sentimentului de încredere şi linişte trebuie să i se asocieze în cele mai multe cazuri şi termenul de certitudine. Securitatea devine reală, efectivă atunci când dobândeşte dimensiunile certitudinii, iar în cazul securităţii colective nimic nu poate fi mai important decât certitudinea frontierelor, unităţii şi integrităţii teritoriale a statelor, păstrarii limbii, culturii şi spiritualităţii. Este greu de imaginat ca în viaţa internatională se pot întâlni situaţii în care actorii internaţionali să nu fie supuşi unor pericole. Prin urmare, încrederea, liniştea şi certitudinea îşi vor avea originea nu numai în absenţa pericolelor, ci, poate, chiar în ţinerea lor sub control. În context, ar fi de reţinut faptul că, pentru marile puteri, situaţiile în care este împiedicată promovarea şi protejarea intereselor proprii în diferite zone ale lumii sunt percepute ca stări de insecuritate, chiar ameninţări, şi pe cale de consecinţă, pentru a înlătura astfel de situaţii, ele se consideră îndreptăţite să întrebuinteze mijloacele la îndemână, inclusiv pe cele de natura militară.

Multiplele accepţii şi definiţii existente cu privire la termenul de securitate conduc la concluzia că aceăsta noţiune nu este absolută, ci relativă, proiectarea ei în plan naţional sau internaţional relevă o anumită gradualitate a abordării lor.

Din termenul securitate au derivat în teoria şi practica relaţiilor internaţionale o serie de noţiuni şi concepte:

  • securitate internaţională/mondială;
  • securitate continentală/regională;
  • securitate multiregională;
  • securitate colectivă;
  • securitate prin cooperare.

Securitatea internaţionala reprezinta un mod de organizare a relaţiilor internaţionale, caracterizat prin aceea că toate statele lumii sunt la adăpost de orice agresiune, act de forţă, de ameninţare cu folosirea forţei, de orice atentat la adresa independenţei şi suveranităţii naţionale sau a integrităţii lor teritoriale. Conceptul are însă o accepţie mult mai extinsă, care exprimă interdependenţa tot mai accentuată a factorilor militari, politici, economici, sociali, tehnologici, geografici.

Securitatea este un parametru de proces şi nu de stare, deoarece încercările unui actor al sistemului internaţional de obţinere a securităţii absolute pot produce efectul contrar, inducerea unei stări de insecuritate/ameninţare altor actori, care vor întreprinde sau cel puţin sunt tentaţi să întreprindă măsuri de contracarare ce vor conduce, în final la diminuarea nivelului de securitate al iniţiatorului, dar nu numai. Securitatea, înteleasă ca stare, nu trebuie confundată cu politica de securitate a statului sau organizaţiei şi nici cu potenţialul acţiunilor desfăsurate pentru asigurarea sa. Ea apare, din aceasta perspectivă, ca rezultantă a acţiunii politice desfăşurate în scopul eliberării dinamice a forţelor generatoare de stabilitate şi progres.

Privită din prisma politicii care o potenţează, securitatea poate fi tratată drept un proces continuu şi dinamic, în care se combină într-un act integrator strategii, resurse şi eforturi ale unor vaste arii din sfera socialului, prin care nu numai că se prezervă, dar se şi promovează interese de anvergură ale fiinţării unor macrogrupuri sociale.

Securitatea apare, în cele mai multe situaţii, ca o precondiţie a functionalităţii organizaţiei sociale în raport cu acţiunea unor factori perturbatori, interni sau externi, generatori de insecuritate.

Pacea şi securitatea internationala sunt rezultatul sumei păcii şi securitatii fiecăruia dintre statele membre ale comunităţii internaţionale şi nu pot fi obţinute fără cooperarea lor totală. Concomitent cu pacea şi securitatea există şi războiul şi insecuritatea. Securitatea se bazează înainte de toate pe stabilitatea politică, dar şi pe cea militară, ca un sistem viabil de securitate europeană va putea fi edificat numai dacă vor fi consolidate aceste două componente. Pentru a fi realizată securitatea, se consideră că pot fi abordate două cursuri de acţiune: confruntare şi cooperare.

În cadrul cursului de acţiune bazat pe confruntare primul mijloc (cel tradiţional) este autoapărarea, individuală sau colectivă, împotriva unui agresor care provine din afara sferei proprii de interese. Securitatea colectiva constituie un alt mijloc de apărare care nu mai este îndreptat împotriva unui adversar identificat, ci împotriva oricărui agresor potenţial din sistem.

Studiile de securitate din anii ‘70, deşi nu au luat amploare în acea perioadă, sunt deosebit de importante pentru a înţelege evoluţia ulterioară a acestui domeniu: este prima dată când, fără a face referire la sfârşitul Războiului Rece, specialiştii în ştiinţe umane au avansat ideea că sistemul internaţional va fi supus, în viitorul apropiat, unui proces amplu de transformare radicală.

Specialişti – printre care Immanuel Wallerstein, John Meyer şi Albert Bergesen[1] – au evidenţiat importanţa combinării analizei puterii şi bunăstării cu cea a elementelor culturale şi de suveranitate ale statului. De exemplu, Wallerstein afirma că, datorită dinamismului său inerent, economia capitalistă va căuta să se integreze şi în blocul socialist. Această idee a deschis o nouă cale pentru cercetare, distincţia anarhie internaţională – guvernare mondială devenind desuetă.

Chiar dacă nu toţi politologii sunt de acord, sfârşitul Războiului Rece a confirmat teoria de la sfârşitul anilor ’70, înlocuind temerea declanşării unui conflict nuclear între cele două mari puteri cu riscuri, pericole şi ameninţări concrete la adresa securităţii naţionale şi internaţionale:

  • confruntări etnice;
  • iniţierea unui proces dificil şi îndelungat de tranziţie economică în statele fost-comuniste;
  • creşterea numărului imigranţilor şi al refugiaţilor;
  • degradarea accentuată a mediului;
  • sporirea importanţei apartenenţei culturale şi religioase în relaţiile internaţionale;
  • integrarea în structurile europene şi euroatlantice a ţărilor central şi est-europene etc.

Toate aceste tendinţe au generat nevoia de a lărgi şi adânci înţelesul conceptului de securitate. De la conceptele de pace pozitivă, enunţat de Johan Galtung[2], şi pace stabilă, al lui Kenneth Boulding[3], şi de la definiţia lui Walter Lippmann, publicată în 1962 în studiul „Discord and Collaboration. Essays on International Politics[4], care afirma că „o naţiune este în siguranţă în măsura în care nu se află în pericolul de a trebui să sacrifice valori esenţiale, dacă doreşte să evite războiul şi, poate, atunci când este provocată, să şi le menţină, obţinând victoria într-un război”, definiţia securităţii a suferit multe modificări, astfel:

Securitatea este …

  • ... în oricare dintre sensurile obiective, măsoară absenţa ameninţărilor la adresa unor valori existente, într-un sens subiectiv, absenţa temerii că astfel de valori vor fi atacate (Arnold Wolfers, 1962);
  • o naţiune are securitatea asigurată în măsura în care nu se află în pericol de a fi nevoită să sacrifice valori importante, dacă doreşte să evite războiul, şi este capabilă, dacă este provocată, să le păstreze prin obţinerea victoriei într-un astfel de război (Walter Lippmann, 1962);
  • ... lipsa relativă a războiului (Ian Bellany[5], 1981);
  • ... capacitatea unei naţiuni de a promova cu succes interesele sale naţionale (Penelope Hartland-Thunberg, 1982);
  • ... asigurarea bunăstării viitoare (Laurence Martin[6], 1983);
  • ... capacitatea de a face faţă agresiunii externe (Giacomo Luciani, 1989);
  • ... prezervarea unui stil de viaţă acceptabil de către .... cetăţeni, dar care este compatibil cu necesităţile şi aspiraţiile legitime ale altora (Colegiul National de Aparare, Canada, 1989);
  • … prezervarea, în condiţii acceptabile de evoluţie, a pattern-urilor tradiţionale de limbă, cultură, asociere şi de identitate naţională, religioasă şi de obiceiuri" (securitatea societală, Ole Waever[7], 1993).

Se observă că fiecare definiţie poate fi plasată într-un anumit context istoric. Problemele de securitate nu sunt fixe, ci, din contra, s-au schimbat de-a lungul timpului. De exemplu, la începutul secolului XX, politicile pronataliste erau considerate a fi cele mai bune modalităţi de întărire a puterii şi securităţii naţionale. În perioada interbelică, teoria eugeniei sociale a marcat o tranziţie parţială de la numărul populaţiei la calitatea acesteia, tot ca măsură a puterii şi securităţii naţionale. După anul 1945, s-a produs o schimbare dramatică în percepţia politicilor de control a populaţiei: specialiştii nu le-au mai considerat a fi sursa securităţii, ci a bunăstării. În anii Războiului Rece, securitatea a fost definită în termeni militari, oglindind astfel principalele preocupări ale celor două blocuri opozante. În perioada imediat următoare, a fost lărgită sfera de cuprindere a conceptului, fiind incluse şi dimensiuni nonmilitare: politică, economică, socială, ecologică.

Definiţiile prezentate nu fac altceva decât să evidenţieze câteva dintre caracteristicile securităţii, însă nici una dintre ele nu pare a fi completă. De vreme ce diferitele curente şi şcoli de gândire sugerează definiţii diverse ale securităţii naţionale şi internaţionale, dezacordurile şi dezbaterile aprinse sunt inerente, fiecare parte considerând că teoria proprie este cea optimă. În continuare, vom face o scurtă trecere în revistă a principalelor curente de gândire care s-au aplecat, de-a lungul timpului, asupra studiului securităţii.

Pozitivismul promovează studiile strategice şi studiile de securitate, descrise de către criticii curentului drept abordări obiective, care nu pun probleme, ale ontologiei şi epistemologiei securităţii. Specialiştii fac totuşi distincţia între abordarea tradiţionalistă în studiile de securitate, cu o viziune centrată pe stat şi pe dimensiunea militară, şi abordarea vastă a securităţii, ce doreşte să lărgească agenda de securitate prin analiza problemelor militare şi nonmilitare.

Constructivismul se bazează pe credinţa că lumea este produsul interacţiunii sociale, ce poate fi măsurată şi analizată cu mijloace ştiinţifice specifice. Această formă de constructivism social foloseşte, în studiul securităţii, ontologia subiectivă şi epistemologia obiectivă, cu alte cuvinte afirmă că lumea este construită social şi poate fi măsurată şi analizată.

Postmodernismul este caracterizat de o mare diversitate a studiilor de securitate. Metodologia aferentă acestui curent de gândire este construită în jurul credinţei că lumea este produsul interacţiunii noastre sociale şi nu poate fi măsurată şi analizată cu uşurinţă din cauza naturii contestate a cunoaşterii (ontology şi epistemologie subiective). Rezultatele studiilor postmoderniste ridică multe întrebări referitoare la rolul pozitivismului în studiul securităţii, din mai multe puncte de vedere: metodologic, istoriografic, epistemologic, ontologic şi normativ. Adepţii postmodernismului împărtăşesc preocupările constructiviştilor referitoare la ambiguitatea ontologiei pozitiviste în studiile de securitate. Analiştii postmodernişti nu pregetă să reconsidere critic atât poststructuralismul (Simon Dalby, Jef Huyysmans), cât şi postmodernismul reprezentat de Michael Dillon şi David Campbell.

Între toate aceste curente de gândire se remarcă Şcoala de la Copenhaga, ai cărei reprezentanţi - Barry Buzan, Ole Waever şi Jaap de Wilde - sunt adepţii lărgirii sferei de definire a securităţii. Răspunzând acuzaţiilor aduse de tradiţionalişti, care afirmau că acest nou model este incoerent, reprezentanţii Şcolii oferă o metodă operaţională constructivistă, ce presupune, pe de o parte, încorporarea principiilor tradiţionaliste, iar, pe de altă parte, eliminarea frontierei artificiale dintre securitate şi economie şi propunerea unor noi modalităţi de studiu a interrelaţionării domeniilor vieţii sociale.

Securitatea este definită în funcţie de perceperea ameninţării la adresa existenţei unui obiect de referinţă ce este puternic valorizat. Acesta face parte dintr-o mulţime vastă, ce poate include: actori nonstatali, principii abstracte şi chiar natura, în sine. De asemenea, sursa ameninţării poate fi identificată în statele agresive, tendinţele sociale negative sau în diversitatea culturală. În consecinţă, în concepţia Şcolii de la Copenhaga, ameninţările se pot manifesta într-o varietate de context politice sau domenii ale vieţii: politic, economic, militar, cultural, demografic, ecologic etc. În opinia specialiştilor danezi, studiile de securitate ar trebui să fie centrate pe identificarea, localizarea şi evaluarea celor mai importante măsuri de „securizare” iniţiate de actorii principali ai vieţii sociale. Ei ilustrează acest cadru de analiză prin aplicarea sa atât în domeniul militar, cât şi în cele nonmilitare ale securităţii, iar rezultatul constă într-o „hartă” a problemelor contemporane ale securităţii, fiecare fiind identificată în funcţie de patru variabile: caracteristica spaţială (local, regional, global), localizarea sectorială (militar, politic, economic, cultural, ecologic), identitatea principalului actor (state, actori societali, organizaţii internaţionale) şi natura obiectului de referinţă (state, naţiuni, principii, mediul înconjurător).

În prezent, dintre preocupările în domeniul studiului securităţii se remarcă cea a lui James N. Rosenau, care realizează o interesantă corelaţie între teoria complexităţii, a haosului şi conceptul de securitate[8]. Teoria complexităţii reprezintă o modalitate de investigare a dinamicii sistemelor nonlineare, ce nu este complementară metodelor lineare destinate măsurării unei lumi neregulate (de exemplu, statistica). Sistemele nonlineare au următoarele caracteristici:

  • intrările (inputs) şi ieşirile (outputs) nu sunt proporţionale;
  • întregul nu este egal, din punct de vedere cantitativ, cu suma părţilor sale şi, din punct de vedere calitativ, nu este identificabil prin caracteristicile elementelor componente;
  • înlănţuirea cauză – efect nu este evidentă;
  • fenomenele din acest mediu nu sunt previzibile, dar, în interiorul graniţelor proprii, se auto-organizează.

Alvin M. Saperstein scria, în studiul „Complexitate, haos şi politica de securitate naţională: metafore sau instrumente?[9], că interacţiunile dintre statele-naţiune, inclusive războiul, sunt similare interacţiunilor dintre particule, ce sunt studiate de fizică. Din această perspectivă, el analizează succinct cele două războaie mondiale. În Europa premergătoare primului război mondial, asasinarea a doi oameni, în Balcani, a fost de ajuns pentru a declanşa un carnagiu, care a implicat un întreg continent, a dus la pierderi uriaşe de vieţi omeneşti, a modificat naţiuni şi guverne. În Europa de după cel de-al doilea război mondial, uciderea a sute, chiar mii, de oameni, tot în Balcani, nu a influenţat restul lumii la acelaşi nivel, consideră autorul. În primul caz, o schimbare redusă a parametrilor sistemului a condus la transformarea majoră a acestuia (dacă sistemul ar fi fost unul matematic sau fizic, ar fi putut fi aplicată definiţia haosului). În cel de-al doilea caz, perturbaţiile s-au diminuat, pe măsură ce s-au disipat în sistem (indicator al existenţei unui sistem matematic sau fizic stabil).

În acelaşi timp, James Rosenau studiază evoluţia mediului internaţional de securitate, înainte şi după Războiul Rece, prin prisma aceleiaşi teorii a complexităţii[10]. Principala concluzie este că, după Războiul Rece, se naşte o nouă epocă, o epocă a multiplelor contradicţii: sistemul internaţional este mai puţin dominant, dar mai puternic; statele se transformă, dar nu dispar; suveranitatea statului este erodată, dar puternic valorizată; graniţele nu permit trecerea intruşilor, dar sunt caracterizate de un grad crescut de porozitate etc. Din analiza acestor contradicţii rezultă o serie de interogaţii complexe: cum poate fi evaluată o lume caracterizată de ambiguitate? Cum poate fi studiat un spaţiu politic aflat într-o continuă transformare, în care, simultan, unele dimensiuni se erodează, iar altele se întăresc? Cum pot fi reconceptualizate politicile de securitate naţională, astfel încât să includă noţiuni diferite, precum identitate, afiliaţie şi teritorialitate? Rosenau afirmă că limpezimea unor asemenea întrebări, dar şi incertitudinea pe care o generează, întăresc convingerea că suntem adânc implicaţi într-un proces de transformare epocală, process susţinut de o nouă viziune asupra lumii şi, implicit, asupra mediului de securitate. În miezul acestei viziuni se află convingerea că ordinea care caracterizează familiile, comunităţile, ţările şi sistemul global, se bazează pe contradicţii, ambiguităţi şi incertitudini.

Cu toate că această abordare a studiului securităţii este deosebit de interesantă, până în prezent, nu a fost făcută public o metodologie clară de analiză. Într-adevăr, lumea este caracterizată de contradicţii şi incertitudini, însă scopul paradigmelor lineare existente nu este unul radical reducţionist, ci doar de a simplifica complexitatea pentru a o înţelege.

 

[1] Katzenstein, Peter J. (ed.), The Culture of National Security: Norms and Identity in World Politics, Columbia University Press, New York, 1996.

[2] Galtung, Johan, Violence, Peace, and Peace Research, în „Peace: Research, Education, Action. Essays in Peace Research. Volume 1”, Copenhagen: Christian Ejlers Forlag, 1975, pp. 109-134.

[3] Boulding, Kenneth, Stable Peace, Austin: University of Texas Press, 1978.

[4] Buzan Barry, Popoarele, statele şi teama. O agendă pentru studii de securitate internaţională în epoca de după Războiul Rece, 2000.

[5] Bellany, Ian, Către o teorie a securităţii naţionale, 1981, Buzan, Barry, op. cit., 2000.

[6] Martin, Laurence, Poate exista securitate naţională într-o epocă nesigură?, 1983, Buzan, Barry, op. cit., 2000.

[7] Waever, Ole, Securitatea ca act de vorbire: analiza politică a unui cuvânt, 1989, Buzan, Barry, op. cit., 2000.

[8] Rosenau, James N., Many Damn Things Simultaneously: Complexity Theory and World Affairs, Conference on Complexity, Global Politics, and National Security, RAND Corporation, 1996.

[9] Saperstein, Alvin M., Complexity, Chaos, and National Security Policy: Metaphors or Tools?, Conference on Complexity, Global Politics, and National Security, RAND Corporation, 1996.

[10] Rosenau, James N., op. cit., 1996.