Instrumentele de putere reprezintă surse palpabile ce pot fi modelate, modificate, în funcţie de situaţia strategică a mediului intern şi internaţional, de interesele şi obiectivele naţionale ale statului la un anumit moment şi de linia politică generală pe care conducerea naţională o impune statului.
Majoritatea autorilor concluzionează asupra existenţei a patru instrumente ale puterii statelor: diplomatic, informaţional, militar şi economic.
Instrumentul diplomatic. în cadrul sistemului internaţional naţiunile comunică unele cu altele prin intermediul statelor. Relaţiile dintre state se derulează prin intermediul unor structuri şi organisme specializate, la nivelul ministerelor de externe (sau echivalentul acestora). în acest context, diplomaţia este arta comunicării şi stabilirii de relaţii într-un mediu global, în vederea prezervării şi promovării intereselor naţionale în raporturile cu alte state. în cadrul relaţiilor ce se stabilesc între state valorile, precum prestigiul de care se bucură o anumită naţiune, ca şi capacitatea guvernelor statelor de a-şi exprima cu hotărâre punctele de vedere ori capacitatea de a se angaja în îndeplinirea unor anumite politici şi programe, sporesc eficacitatea şi eficienţa instrumentului diplomatic de exercitare a puterii statelor.
În zilele noastre se utilizează frecvent conceptul de diplomaţie coercitivă.[1] Conform accepţiunii acestui concept, folosind instrumentul diplomatic de putere statele, coaliţiile de state, alianţele ori organizaţiile internaţionale pot impune unor state să ia ori să accepte anumite măsuri vizând limitarea prerogativelor de suveranitate naţională. în mod concret, aceste decizii constrâng statele ce fac obiectul lor să ia măsuri politice, diplomatice, militare ori chiar economice, pe care în mod normal nu le-ar accepta. De exemplu, măsurile de control al armamentelor, în special cele vizând N.B.C., impuse Iraqului de către O.N.U. ca urmare a războiului din Golful Persic ori regula „consensului minus unu" adoptată ca normă de către O.S.C.E. etc.
Mijloacele utilizate pentru operaţionalizarea instrumentului diplomatic de putere includ negocierile, recunoaşterea, tratatele, alianţele. Multe dintre măsurile de diplomaţie coercitivă au caracter imperativ, neacceptarea lor având drept consecinţe operaţionalizarea instrumentelor economic şi chiar militar. Astfel, acordul de la Dayton din 1995 pentru pace în Bosnia - Hertzegovina a fost acceptat de partea sârbă bosniacă numai ca urmare a utilizării forţei armate de către N.A.T.O., iar Israelul a acceptat deblocarea convorbirilor de pace cu autoritatea palestiniană numai după ce S.U.A. au ameninţat cu blocarea asistenţei militare în caz contrar.
Instrumentul informaţional. în toate ţările instrumentul informaţional al puterii statelor este exercitat prin intermediul mai multor instituţii ori structuri specializate. Acestea au menirea de a furniza conducerii politice a statului, dar şi structurilor aparţinând celorlalte instrumente de putere, respectiv diplomatic, militar şi economic, datele şi informaţiile necesare luării celor mai adecvate şi oportune decizii, cât şi pentru a atinge supremaţia ori cel puţin avantajul informaţional necesar, pentru a se situa într-o poziţie favorabilă faţă de adversari şi competitori, care să poată fi exploatată ulterior, o dată cu utilizarea formelor şi procedeelor de acţiune specifice.
În acelaşi timp, instrumentul informaţional al puterii are şi rolul de a genera sprijinul populaţiei şi al mass-media faţă de politica guvernamentală, faţă de anumite programe şi decizii, cât şi de a contracara acţiunile specifice războiului informaţional desfăşurat de adversari ori competitori (toate formele de război psihologic, inclusiv manipularea).
Instrumentul informaţional al puterii trebuie să fie activ în egală măsură atât în timp de pace, cât şi în situaţiile de criză ori de război. La nivel operaţional, el trebuie să se manifeste indiferent de tipul acţiunilor militare desfăşurate - acţiuni de luptă armată ori numai de tipul celor altele decât războiul.
Ca şi instrumentul diplomatic şi cel economic, instrumentul informaţional al puterii este activ în permanenţă. Nu trebuie uitat că stăpânirea avantajului informaţional asigură generarea şi exploatarea unui avantaj global. Sistemele informaţionale naţionale ce utilizează sistemele spaţiale pot înarma elementul politic, dar şi cel militar cu date şi informaţii în timp real despre activitatea adversarilor şi competitorilor. Unele state ce nu posedă astfel de oportunităţi pot fi beneficiarele unui asemenea ajutor. De exemplu, în conflictul din Insulele Falkland (Malvine) din 1982, Marea Britanie a beneficiat de sprijin informaţional din partea S.U.A., având acces la unele componente ale sistemului său spaţial.
Instrumentul militar. Instrumentul militar al puterii de stat are de îndeplinit un dublu rol: în primul rând un rol de descurajare a agresiunii din partea adversarilor şi competitorilor şi de asemenea rolul de a desfăşura acţiuni militare de luptă armată, în situaţii extreme, de implicare într-un conflict ori război, în vederea prezervării sau promovării intereselor naţionale vitale ale statului respectiv. în momentul de faţă nu există un indicator global care să poată permite evaluarea puterii militare a statelor. De regulă, se folosesc date referitoare la cheltuielile militare în valoare absolută şi ca procentaj din produsul intern brut, numărul total al militarilor din cadrul forţelor armate, populaţia totală, produsul intern brut şi produsul intern brut pe locuitor. De asemenea se au în vedere şi elementele de ordin calitativ, constând în calitatea instruirii personalului, accesul la tehnologii şi sisteme de armament moderne, activitatea de cercetare ştiinţifică în general şi cea din domeniul militar în mod special şi, nu în ultimul rând, voinţa naţională şi competenţa şi decizia conducerii naţionale, într-un cuvânt, într-o măsură mai mică ori mai mare, toate sursele puterii naţionale.
Instrumentul militar al puterii este, într-adevăr, cel mai scump dintre instrumentele de putere, mai ales că el nu este operaţionalizat decât pentru perioade limitate de timp şi rareori la valoarea potenţialului maxim. El rămâne însă şi cel mai eficace instrument în situaţii specifice de criză, când celelalte instrumente se dovedesc insuficiente sau ineficiente.
Eficacitatea instrumentului militar de putere depinde în primul rând de gradul de adaptare a doctrinei de întrebuinţare a forţelor armate la noile inovaţii în tehnica şi tehnologiile militare. Această concordanţă face de altfel obiectul a ceea ce este numit revoluţia în afacerile militare.
Instrumentul economic. Puterea şi vitalitatea unei economii arată măsura în care acea economie poate influenţa atât mediul internaţional la nivel strategic în general, cât şi comportamentul specific, atât al naţiunilor prietene, dar mai ales al competitorilor ori chiar adversarilor.
În zilele noastre sunt două categorii de naţiuni ce pot utiliza instrumentul economic de putere în mod eficace. O primă categorie o reprezintă statele deţinătoare de resurse naturale de importanţă strategică, în primul rând de resurse energetice. Aici pot fi luate în considerare statele din zona Golfului Persic, dar şi altele, membre ale O.P.E.C, ca de exemplu Venezuela şi Mexic. în Europa, Norvegia şi Marea Britanie au intrat în rândul producătorilor importanţi de petrol. Economia mondială, în general, iar cea occidentală în special, este dependentă de petrol pentru asigurarea resurselor energetice, rezultând că libertatea accesului la resursele energetice planetare este un interes vital pentru multe state, în primul rând pentru acelea ce nu posedă asemenea bogăţii naturale, ca de exemplu Japonia şi majoritatea celor din U.E.
A doua categorie este reprezentată de statele posesoare şi generatoare de progres tehnologic. Acestea sunt în primul rând membrii grupului celor 7 state puternic industrializate, dar şi alte state dezvoltate economic, ce aspiră să pătrundă în acest grup de elită al economiei mondiale. Aceste state controlează majoritatea resurselor tehnice şi tehnologice mondiale, ele fiind motorul progresului economiei mondiale în măsură mult mai mare decât statele deţinătoare de resurse energetice. Statele Unite ale Americii, deşi potenţial aparţin ambelor grupuri, preferă să nu exploateze propriile resurse energetice la nivelul la care ar putea să o facă din două motive. în primul rând, din considerente de previziune strategică, preferând să-şi păstreze resursele pentru posibile perioade de criză, iar în al doilea rând, din motive de eficienţă economică, fiind mai ieftin să importe petrol produs, de altfel, în majoritate, tot de companii americane, dar în ţări în care forţa de muncă are un preţ mai redus. Utilizarea instrumentului economic de putere este importantă, dar nu întotdeauna se obţin rezultatele dorite. De exemple embargoul economic impus Cubei de către S.U.A. în urmă cu mai bine de 35 de ani nu a determinat căderea regimului comunist în această ţară, aşa cum se intenţiona. Aceste sancţiuni economice au contribuit la sărăcirea accentuată a acestei ţări şi a populaţiei ei. Embargoul petrolier impus însă de ţările arabe din Orientul Mijlociu Occidentului în timpul şi imediat după războiul arabo-israelian din octombrie 1973 (războiul de Yom Kippur) a contribuit la ieşirea din espectativă a S.U.A. şi U.R.S.S. şi la implicarea lor efectivă în rezolvarea pe cale politică a diferendelor dintre Israel şi Egipt, culminând cu sponsorizarea de către S.U.A. a semnării acordului de la Câmp David în 1979.
În zilele noastre, instrumentul economic de putere nu este utilizat numai de către state, ci şi de organizaţiile internaţionale. O.N.U. a utilizat acest instrument pentru a forţa Federaţia Iugoslavă să se abţină de a sprijini forţele sârbilor bosniaci în războiul din Bosnia-Hertzgovina, înainte de încheierea acordului de la Dayton, în 1995. Iraqul este, în continuare, supus sancţiunilor economice de către O.N.U. pentru a fi silit să accepte măsuri de control al armamentelor convenţionale, dar şi al mijloacelor de nimicire în masă.
Există însă şi alte forme de exercitare a puterii economice mult mai insidioase. începând cu subordonarea economiilor naţionale ale unor state mai puţin dezvoltate unor companii, corporaţii multinaţionale ori transnaţionale (având ca efect diminuarea suveranităţii naţionale a statelor respective), continuând cu practicarea unor preţuri de dumping de către unele state ce vor să-şi promoveze în mod agresiv anumite sectoare economice (aşa cum procedează Ungaria în momentul de faţă cu producţia sa agricolă şi alimentară) sau cu acţiuni speculative având drept rezultat scăderea şi chiar prăbuşirea anumitor monede naţionale (aşa cum s-a întâmplat cu rubla rusească în toamna anului 1998), în economia mondială se manifestă forţe al căror interes în momentul acesta nu este nemijlocit atât într-o relaţie directă cu interesul unui anumit stat, cât mai ales cu interesele transnaţionale ale unor grupuri de interese şi presiune. Această tendinţă se manifestă concomitent cu diminuarea rolului statului de gestionare a economiei naţionale, ca o consecinţă a globalizării, în unele regiuni ale globului chiar în paralel cu fenomenul de federalizare (specific statelor membre ale U.E.). în mod paradoxal, deşi statul este pe de o parte victima creşterii economice, el este pe de altă parte beneficiarul aceluiaşi proces, consideraţia, respectul şi influenţa unui stat atât în afacerile internaţionale, cât şi în relaţiile bilaterale fiind direct proporţionale cu puterea sa economică.
Instrumentele de putere ale statelor nu sunt utilizate în mod independent, ci în general într-o concepţie sistemică. Folosirea lor de către state are în vedere prezervarea ori afirmarea intereselor naţionale ale acestora. Toate instrumentele de putere sunt utilizate concomitent, în proporţii diferite, în funcţie de elementele situaţiei strategice concrete. Preponderenţa utilizării unui instrument în raport cu celelalte poate imprima un curs specific tendinţelor ce se manifestă în mediul internaţional, caracterizând totodată o anumită situaţie: de pace, criză ori conflict armat.
Unii autori apreciază că de fapt astăzi natura puterii în mediul internaţional este în curs de schimbare. Ei arată că sursele de putere se îndepărtează tot mai mult de la preponderenţa acordată mijloacelor militare. în evaluarea puterii în lumea de azi, factorii precum tehnologia, educaţia şi creşterea economică devin din ce în ce mai importanţi, în timp ce geografia, populaţia şi materiile prime sunt mai puţin importante. Aceasta se datoreşte faptului că uneori forţa militară s-a dovedit ineficientă mai ales împotriva statelor revizioniste, belicoase, ca şi împotriva mişcărilor şi grupurilor etnice ultranaţionaliste. Mai mult chiar, conştientizarea importanţei competiţiei pe piaţa internaţională pentru statutul şi poziţia unui stat a determinat creşterea importanţei dimensiunilor nemilitare ale securităţii naţionale a statelor.
Specialiştii în domeniul relaţiilor internaţionale se orientează în zilele noastre spre o abordare mult mai largă a problematicii securităţii naţionale şi internaţionale şi a modului cum pot fi ele atinse. Conceptul de „securitate” trebuie să includă protecţia împotriva tuturor ameninţărilor majore la adresa supravieţuirii speciei umane şi a bunăstării acesteia, nu numai împotriva ameninţărilor militare.
Până de curând „securitatea" - de obicei înţeleasă ca „securitate naţională'4.- a însemnat menţinerea unor cheltuieli militare ridicate, ca măsură preventivă împotriva unor atacuri ale adversarilor potenţiali. Această abordare putea fi considerată justificată în trecut, când asemenea agresiuni erau considerate unicele ameninţări reale la adresa supravieţuirii naţionale. Astăzi însă, când în atmosferă se eliberează substanţe otrăvitoare ca urmare a unor accidente nucleare şi chimice, ce răspândesc moartea şi boala pe suprafeţe extinse ale globului (de exemplu dezastrele de la Cernobîl în U.R.S.S. şi Bhopal în India), şi când pericolele unor epidemii (de exemplu SIDA) şi catastrofe ce afectează mediul înconjurător natural (ca de exemplu „efectul de seră") pot pune în pericol întregul areal natural specific vieţii umane pe Terra, perspectiva unei viziuni înguste şi restrictive a conceptului de securitate pare complet anacronică şi nerealistă.
Pe măsură ce economiile naţionale devin tot mai interdependente ca urmare a fenomenului general de globalizare, fiecare societate în parte, fiecare naţiune este tot mai vulnerabilă la o criză economică globală. în acelaşi timp, drept consecinţă a „exploziei44 informaţionale actuale, opinia publică mondială, clasa politică şi instituţiile politice ale statelor, organizaţiile internaţionale devin tot mai conştiente de marea cantitate de suferinţă umană şi durere inutile şi nenecesare pe care le suportă toţi aceia ce trăiesc sub opresiune, ca urmare a tiraniei şi injustiţiei.
Dat fiind faptul că securitatea noastră individuală şi bunăstarea vor depinde în şi mai mare măsură de succesul societăţii globale de a face faţă şi de a rezolva problemele complexe politice, economice, de mediu şi epidemiologice, trebuie să redefinim „securitatea" pentru a cuprinde toate acele eforturi întreprinse pentru a îmbunătăţi pe termen lung sănătatea şi bunăstarea marii familii omeneşti.
Apărarea împotriva agresiunii militare va rămâne în mod evident o componentă vitală a securităţii, dar ea va trebui să fie privită în interconectare cu apărarea împotriva degradării severe a mediului înconjurător, a crizelor economice mondiale şi a suferinţei umane. Numai o abordare a dilemei securităţii dintr-o perspectivă multiplă poate genera strategii şi instrumente de implementare a lor care să asigure stabilitatea globală.
Date fiind multitudinea presiunilor pe care le exercită pericolele ce ameninţă lumea de azi, conceptul de „securitate naţională" trebuie integrat în acela de „securitate mondială". Până acum majoritatea liderilor politici, opinia publică şi specialiştii în domeniu au avut tendinţa să se bazeze pe statul naţional pentru asigurarea protecţiei împotriva ameninţărilor externe şi au văzut propria lor securitate naţională ca fiind afectată de acumularea de putere şi bogăţie de către alte naţiuni. De aceea, în interesul „securităţii naţionale" statele s-au angajat într-o adevărată cursă pentru a-şi întări puterea economică şi militară la nivelul celor ale competitorilor şi adversarilor lor. Această competiţie „noi împotriva lor" pentru securitate este un mod natural destinată să promoveze soluţii unilaterale la probleme critice cu care ne confruntăm, ce se bazează în mod frecvent pe utilizarea coerciţiei economice şi/sau militare. în lumea de astăzi însă, caracterizată de interdependenţă, căutarea securităţii devine foarte rapid un proces pozitiv, în cadrul căruia bunăstarea naţională va fi atinsă numai în mod global, de către toate naţiunile, ori nu va fi atinsă deloc. Fără îndoială, dimensiunile militare ale securităţii sunt deja parte ale viziunii globale ale lumii de astăzi şi în special de mâine. Problema este însă că identificarea acestora nu semnifică în mod necesar şi găsirea unor soluţii viabile, a căror vreme se pare că nu a sosit încă.
[1] Cf. Charles W. Kegley Jr, Eugene R.Wittkopf, World Poliîics, Trend and Transformation, Sixth Edition, St. Martin's Press, New York, 1997, pag. 378.