Pin It

Riscurile, ameninţările şi vulnerabilităţile se analizează îndeobşte în raport cu tendinţele economice, politice, militare, ştiinţifice şi culturale etc. în scheme ce includ raporturi/balanţe de putere, interese, scopuri etc. De cele mai multe ori, premisele ameninţărilor şi riscurilor de securitate sunt incluse în vulnerabilităţi (slăbiciuni interne ale sistemelor).

  • Precizări teoretice

   Analizele clasice utilizează statul ca unitate de comportament. B. Buzan, de exemplu, susţine că „statele sunt, de departe, cel mai puternic tip de unitate din sistemul internaţional al legitimităţii politice”. Statul domină în privinţa autorităţii, supunerii şi instrumentelor de forţă. Punctul de vedere că statul este o entitate social-politică definită teritorial, prevalează în lumea contemporană. Conceptul sistemic de stat pare cel mai indicat pentru analizele de securitate (statul însemnând instituţii şi societăţi integrate în sisteme de relaţii regionale, continentale şi globale).

Statul depinde de: baza fizică, ideea de stat şi exprimarea instituţională a acestuia. „Un stat fără o idee unificatoare – consideră B. Buzan – poate fi atât de dezavantajat, încât să devină incapabil să-şi menţină existenţa într-un sistem internaţional competitiv”[1]. Statul trebuie să aibă o bază fizică de populaţie şi teritoriu, instituţii, ideea de stat, mărime şi suveranitate (autoguvernare). Ameninţările şi pericolele vizează atât ideea de stat cât şi instituţiile şi baza fizică (teritoriul şi populaţia).

Din acest punct de vedere, analiştii împart statele în mai multe categorii, cel mai adesea în state slabe şi state puternice (după gradul de coeziune socio-politică, dimensiune, capacitate militară şi economică, plasare geopolitică, voinţă politică). Insecuritatea reflectă o combinaţie de „vulnerabilităţi şi ameninţări”. Politica de securitate naţională şi internaţională se concentrează pe contracararea ameninţărilor şi diminuarea vulnerabilităţilor. Ameninţările pot fi: politice, militare, sociale, economice, ecologice etc. Ele se clasifică după: identitatea lor, apropierea în timp şi spaţiu, probabilitatea realizărilor, gravitatea consecinţelor, circumstanţele istorice etc.

În mediile de specialitate, problematica securităţii se studiază la nivelurile: individ, stat, societate internaţională. Între stat şi sistemul internaţional de securitate s-ar plasa aşa-numitele „complexe de securitate” (grupuri regionale sau zonale de state, caracterizate prin relaţii de amiciţie/inamiciţie şi distribuţia puterii – raporturi de forţe). Acelaşi B. Buzan identifică şi câteva complexe de securitate: America de Sud, Marele Orient Mijlociu (ca Maghrebul), Africa de Sud, Asia de Sud, Asia de Sud-Est, cu spaţii tampon între ele. Cei mai mulţi experţi sunt de acord că sistemul internaţional actual este anarhic (lipsit de o conducere centrală).

În lucrările de profil se operează şi cu aşa-numitele ansambluri regionale, mai mult sau mai puţin integrate în economia mondială: NAFTA (SUA, Canada, Mexic 21 634 000 milioane km2, peste 420 milioane locuitori), America Centrală şi de Sud (18 623 000 km2, 430 milioane locuitori), UE (4 milioane km2, 455 milioane locuitori), Europa de Est şi fosta URSS (23 milioane km2), Maghreb şi Orientul Mijlociu (12 570 milioane km2, 422 milioane locuitori), Africa Subsahariană (24 559 000 km2, 726 milioane locuitori), Asia de Sud (4 481 000 km2, peste 1,4 miliarde locuitori), Pacificul Oriental (24 827 000 km2, 2 miliarde locuitori).

Dintre organizaţiile de cooperare şi integrare economico–politică regionale, se detaşează: NAFTA, UE, NATO, Consiliul de Cooperare al Golfului, CSI, Uniunea Africană, Organizaţia Grupului de la Shanghai, ASEAN, Asia – Pacific, Liga Arabă, Organizaţia Conferinţei Islamice, G 7–8 etc.

  • Contextul internaţional actual

Existenţa modernă a naţiunilor şi statelor – a ansamblului planetei noastre – presupune un permanent avans al cunoaşterii, capacitatea de a analiza şi prognoza, spiritul de adaptare şi acţiunea anticipativă. În acest context, realizarea securităţii în multiplele ei ipostaze reprezintă o condiţie obligatorie a supravieţuirii şi dezvoltării sistemelor social–politice. În mediile academice sau în centrele superioare de decizie, securitatea tinde să fie abordată în termeni asociaţi situaţiei drepturilor omului, interesului naţional şi cooperării/concurenţei internaţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării, vulnerabilităţilor, pericolelor, ameninţărilor, riscurilor la nivelurile individual, naţional, zonal, regional sau global. Analiza de securitate include de obicei alegerea politică, capabilităţile şi intenţiile unui actor internaţional, şi tot mai presant, ameninţările. Securitatea s-a transformat mai mult decât oricând într-o problemă globală.

Mediul actual de securitate este marcat de modificări profunde în principalele domenii ale existenţei sociale. Războiul Rece s-a sfârşit în anii 1990–1991, URSS şi Iugoslavia s-au dezmembrat, NATO şi UE s-au extins spre Est, în direcţia bazinului Mării Negre, Caucazului şi Orientului Apropiat (de fapt între Marea Baltică şi Marea Neagră), UE accede spre statutul de actor mondial, la rivalitate cu SUA. În acelaşi timp, F. Rusă şi-a redus influenţa politico–militară la un moment dat, dar aspiră la o poziţie internaţională deosebită. R.P. Chineză şi India nutresc la rândul lor ambiţii de „superputeri politico-economice”; SUA rămân încă singura „hiperputere” (economică, tehnologică, politică şi militară). Globalizarea înregistrează progrese notabile (cooperare/concurenţă internaţională). Se amplifică revoluţiile în informatică, biologie, ştiinţele exacte, tehnologie, în „explorarea spaţiului cosmic”, armele devin tot mai puternice şi mai „inteligente” etc. Cunoaşterea avansează în ritmuri ameninţătoare, cunoştinţele se difuzează rapid şi pe spaţii extinse, evenimentele se înlănţuie „ameţitor” şi „derutant”, ritmul istoriei s-a accelerat considerabil.

Vechii actori îşi reduc ponderea sau dispar de pe scena internaţională; alţi actori - de tip statal, sisteme integrate economico–politic şi militar, corporaţii şi ONG-uri transnaţionale, organizaţii regionale, continentale şi globale - îşi dispută şi împart „prima scenă a lumii”. Acum, la începutul mileniului III, este foarte clar că se naşte o nouă lume, chiar dacă într-un fel, continuă să coexiste cel puţin „trei lumi” (în curs de industrializare-modernizare, industrială şi postindustrială în conformitate cu o terminologie deja consacrată).

  • Vulnerabilităţi

Ele se asociază cu procesele economico–sociale în derulare, resursele materiale existente, condiţiile de mediu, cu multiplele ipostaze ale comportamentului actorilor statali şi nonstatali.

Globalizarea a devenit, poate, problema cea mai arzătoare a vremurilor pe care le trăim. Toţi încearcă să o înţeleagă şi să atragă de partea lor oportunităţile create de acest fenomen. Aşa cum se constată şi în studiul specialiştilor Institutului de Studii Strategice al Universităţii Naţionale de Apărare al SUA, „secolul XXI va fi primul secol cu adevărat global”. Prin urmare, tendinţa dominantă, unanim recunoscută, constă în integrarea la scară globală a principalelor forţe ale economiilor, tot mai puţin naţionale şi tot mai mult dependente de centrele globalizatoare.

Interdependenţa între ţări a crescut şi prin urmare, conjunctura internaţională determină tot mai mult conjunctura naţională, prin simplul fapt că exporturile reprezintă o parte tot mai importantă a producţiei. Astfel o recesiune în ţara unui partener comercial va avea repercusiuni inevitabile. În acest sens, toate ţările suportă constrângeri din exterior. Amploarea acestora depinde de gradul de deschidere al ţării respective.

Din sfera tehnologiei şi a economiei, globalizarea se revarsă tot mai puternic în cele mai variate domenii ale vieţii sociale: raporturi politice, sociale, demografice, de mediu, militare, cultură, religie, civilizaţie, mentalităţi etc. Fiind un proces prin care lumea tinde să devină un spaţiu unic, globalizarea este fie contestată (de conservatori), promovată în mod curajos (de liberali), ca „instrument” al prosperităţii universale, păcii şi libertăţii, fie tratată ca pe un pericol din unghiul suprateritorialităţii şi dimensiunii planetare a relaţiilor sociale (de critici)[2]. Ea creează deopotrivă oportunităţi şi vulnerabilităţi pentru oricare entitate socială. Astfel, cea mai mare parte a prosperităţii mondiale şi îmbogăţirea standardului de viaţă din ultimii ani derivă din expansiunea comerţului global, investiţiilor, informaţiilor şi tehnologiei. De asemenea globalizarea a ajutat la progresul democraţiei prin extinderea „pieţei de idei” şi a idealurilor de libertate.

Aceste noi fluxuri comerciale de investiţii, informaţii şi tehnologie transformă securitatea naţională. Globalizarea ne-a expus la noi provocări, a schimbat modul în care cele vechi aduceau atingere intereselor şi valorilor noastre, dar în aceeaşi măsură a îmbunătăţit vizibil capacitatea noastră de a răspunde. Exemplele sunt nenumărate: provocările la adresa sănătăţii publice precum pandemiile (HIV/SIDA, gripa aviară), care nu cunosc graniţe; comerţ ilicit de droguri, fiinţe umane sau arme, ce exploatează uşurinţa de transport şi schimb a erei moderne; distrugerea mediului, cauzată de om sau de mari dezastre, precum inundaţii, uragane, cutremure sau tsunami. Pe de altă parte, statele fiind tot mai interdependente, se pot asocia mai uşor pentru combaterea ameninţărilor amintite.

Resursele energetice şi de materii prime sunt în general limitate şi repartizate integral pe suprafaţa planetei. Expansiunea industrială şi globalizarea economică acţionează ca „devoratoare” de materii prime şi produse energetice. Energetica se bazează pe combustibili fosili şi nucleari, nu pe resurse regenerabile. Cei mai mari consumatori sunt SUA, R.P. Chineză şi UE. Consumurile mondiale de ţiţei brut tind spre 80-90 barili/zi (extracţie de 20 milioane de barili/zi în regiunea Golfului), încă de la începutul secolului XXI; cel de gaze naturale a atins aproximativ 2 500 miliarde m3 în 2000, la rezerve estimate de 160 000 m3. Consumul de cărbune solid a evoluat spre 2 200 milioane tone în anul 2000. China şi Asia de Est şi Sud–Est (fără Japonia) vor consuma 30% din petrolul mondial spre 2010. Stocurile de petrol OECD sunt de 40 milioane barili/zi.

În regiunea Golfului se află în jur de 60% din rezervele petroliere ale lumii. Arabia Saudită dispune de 25% din rezervele mondiale, Irakul de 10%, Caspica şi Asia Centrală de 7%, iar F. Rusă aproximativ de 5%.

În domeniul gazelor naturale, clasamentul resurselor este condus de F. Rusă cu peste 47 000 miliarde m3, urmată de Iran 24 000 miliarde m3, Qatar 7000 miliarde m3, Arabia Saudită 6 000 miliarde m3, EAU 6 000 miliarde m3, SUA şi Algeria 5000 miliarde m3, Venezuela, Nigeria, Irak, Indonezia, Australia, Malaysia între 4 200–2 200 miliarde m3. Până în anul 2030, ar trebui investiţi 20 000 miliarde dolari pentru satisfacerea cererii mondiale de energie.

Suprafeţele împădurite acoperă 3 856,1 miliarde ha, dar tăierile masive şi abuzive s-au intensificat în America Latină, Africa şi Asia de Sud şi Est. Energiile noi (atomică, eoliană, solară, pe bază de hidrogen etc.) se dezvoltă într-un ritm inferior nevoilor de producţie. Nevoile sporite determină o competiţie în amplificare pentru energie (hidrocarburi) cu polarizarea atenţiei pe statele Golfului, bazinul caspic, Siberia de Est şi de Vest, Africa de Vest, Asia de Sud-Est, nordul Americii de Sud, Canada etc. Interesant este că şi competiţiile şi conflictele politico-militare se concentrează în spaţiile respective.

Asigurarea hranei este o problemă care preocupă cu precădere ţările suprapopulate sau sărace în resurse naturale din Africa şi Asia de Sud. Alături de lipsa de educaţie şcolară şi de asistenţă medicală calificată, foametea condamnă şi periclitează viaţa a peste 1 miliard de oameni (din cele peste 6 miliarde de locuitori ai planetei).

Resurse insuficiente de apă. Este o vulnerabilitate care afectează în special statele şi societăţile din Africa Sahariană, Orientul Apropiat şi Mijlociu sau Asia Centrală. Cele mai importante resurse de apă se plasează în Canada (2 850 km3), Papua Noua Guinee (810 km3), Norvegia, Noua Zeelandă, R.D. Congo etc. Resurse minime şi slabe au: Kuwaitul (0,02 m3), EAU, Mauritania, Libia, Iordania, Egipt, Yemen, Turkmenistan etc. Competiţia pentru resurse de apă opune ţările, uneori în forme violente, Orientul Apropiat şi Mijlociu – Turcia, Siria, Israelul, Iordania şi Irakul.

Degradarea mediului continuă să afecteze grav echilibrele naturale ale Terrei. Cele mai simple exemple ale transformării decisive în intensitate şi extensiune a problemelor contemporane de mediu sunt cele referitoare la încălzirea globală şi la subţierea stratului de ozon[3]. Încălzirea globală este provocată de acumularea în atmosferă a unor cantităţi periculoase de gaze (dioxid de carbon, metan, oxid de azot şi sulf, clorofluorocarbonaţi), ajungându-se treptat la producerea „efectului de seră” (inclusiv la topirea catastrofală a calotelor polare, ridicarea nivelului mărilor, pierderea fertilităţii solurilor). Subţierea stratului de ozon permite razelor ultraviolete să determine efecte asemănătoare încălzirii globale. Conferinţa internaţională de la Paris din februarie 2006 sau forumul de la Davos au evidenţiat necesitatea unor măsuri ferme de mediu. UE şi SUA au adoptat strategii mai hotărâte în acest sens. Totuşi lumea se află departe de o armonizarea globală în domeniul mediului.

Problemele populaţiei. Tendinţa de creştere ritmică se manifestă cu pregnanţă în China, India, Asia de Sud–Est, Orientul Apropiat şi Mijlociu. Până spre 2050, actuala populaţie, de 6 miliarde locuitori, probabil că se va dubla. Expansiunea demografică (cu urmări economice, şocuri politice şi militare) se intersectează cu îmbătrânirea şi reducerea populaţiei în F. Rusă şi chiar în SUA ori UE. Suprapopularea unor ţări şi regiuni coroborată cu accentuarea sărăciei în spaţiile respective alimentează valurile de imigranţi ce ameninţă să „inunde” UE şi SUA. Pe de altă parte, există legături directe între expansiunea demografică şi exploatarea sălbatică şi degradarea solurilor, defrişarea pădurilor, conflictele economice şi etno-culturale etc.

Bolile, sărăcia extremă, degradarea educaţiei etc. sunt tot atâtea vulnerabilităţi ale contemporaneităţii. Zeci de milioane de oameni sunt atinşi de SIDA, cu precădere în Africa Subsahariană. Sporirea populaţiei în statele Golfului, Teritoriile Palestiniene, India, Bangladesh, Angola, R.D. Congo etc., combinată cu susţinerea actualelor sisteme de redistribuire a resurselor materiale va continua să stimuleze instabilităţile locale şi regionale.

În mod similar depopularea unor teritorii întinse şi foarte bogate în resurse (în Siberia de pildă), plasate în vecinătatea unor state în expansiune demografică (China) generează tot instabilitate politico-militară. Europa de Vest are o tendinţă de reducere şi îmbătrânire a populaţiei ce stimulează afluxul de imigranţi din „lumea a treia”, cu o multitudine de riscuri. SUA însă îşi menţin natalitatea convenabilă şi se preocupă de controlul imigraţiei (populaţia SUA a sporit cu 130 milioane locuitori în 50 de ani).

Dezechilibrele dintre statele bogate şi majoritatea statelor sărace afectează atât economia mondială, cât şi stabilitatea socială în vaste spaţii din America Latină, Africa, Asia etc. În raport cu indicatorul VNB, Grupul NAFTA (SUA, Canada, Mexic) îşi menţine cota de 35% din VNB-ul mondial, Europa Occidentală 27% şi Pacificul de Vest 24-25%; America Centrală şi de Sud acoperă aproximativ 4,2%. Maghrebul şi Orientul Mijlociu 3%; Africa Subsahariană 1%,  Asia de Sud 1,9%. Sprijinirea economiilor subdezvoltate şi a ţărilor sărace au figurat pe agendele mai multor reuniuni internaţionale, de la runda de la Doha până la conferinţele speciale rezervate Africii (2005-2006). Dezbaterile continuă pe tema alocării unui ajutor de dezvoltare ce ar putea atinge până la 1% din PIB-ul statelor OECD.

Investiţiile străine directe (ISD) s-au diminuat într-o oarecare măsură, iar parţial, destinaţia lor s-a modificat. La sfârşitul anului 2000 s-a consemnat o sumă de 1 500 miliarde dolari, reducându-se la 534 miliarde dolari în 2002. Spre ţările dezvoltate s-au îndreptat în 2000, 1 227 miliarde dolari, spre America Latină, 95,4 miliarde dolari, spre Europa de Est, 26,6 miliarde dolari, spre Africa 8,7 miliarde dolari, spre Asia şi Pacificul de Vest 133 miliarde dolari. Peste 50 miliarde dolari au fost rezervate Chinei în 2003.

În 2002, dintr-un total de 534 miliarde dolari ISD, 349 miliarde dolari au luat drumul ţărilor dezvoltate şi numai 6 miliarde dolari pe cel al Africii. Repartiţia pe state situează R. P. Chineză pe primul loc, Franţa pe locul doi, în timp de SUA ocupă locul patru. În 2001, SUA se plasau pe primul loc, cu 17% din totalul ISD, urmate de Marea Britanie, Franţa, Benelux, China. Douăsprezece ţări totalizau 530,3 miliarde dolari (72% din total).

SUA continuă să atragă investiţii şi economia sa îşi menţine creşterea constantă (4-5%); investiţiile asiatice în această ţară le-au depăşit pe cele vest-europene. Deşi un dolar slăbit stimulează exporturile, fluxurile ISD cer un dolar puternic. În 2005, Japonia a primit 35,5 miliarde dolari, reprezentând 15% din investiţiile directe din China şi 12% din SUA. În acelaşi timp, Ajutorul Public pentru Dezvoltare (APD) s-a redus la 53,2 miliarde dolari în 2002, sporind însă în 2003 la 57 miliarde dolari. SUA alocă aproape 13 miliarde dolari în 2003, Japonia 9,2 miliarde dolari, Germania 5,36 miliarde dolari, Franţa 5,16 miliarde dolari, Marea Britanie 4,75 miliarde dolari etc. 

ONU, BM, OIM, UN Habitat, Interamerican Development Bank, G8 au elaborat mai multe programe de combatere a sărăciei. Pe lângă contribuţiile directe se contează pe diverse forme de stimulare a dezvoltării locale. Programe antisărăcie au UA, Venezuela, Ecuador, Bolivia, Brazilia, India, China, F. Rusă etc. Germania, la preşedinţia G8, susţine anularea datoriilor statelor foarte sărace (58 miliarde dolari în 2005), sporirea ajutorului internaţional şi un „parteneriat pentru Africa”.

Runda Doha. Agricultura rămâne unul dintre obstacolele în calea definitivării negocierilor de liberalizare a comerţului desfăşurate sub egida OMC. SUA şi UE îşi sponsorizează masiv producătorii, prestaţia lor fiind criticată atât de ţările în curs de dezvoltarea, cât şi de exportatorii din grupul format în jurul Australiei.

Un raport al administraţiei de la Washington susţine că UE contribuie  cu cca. 90% din totalul subvenţiilor pentru export de pe plan mondial. Nu trebuie uitat că statul american recurge des la practica ajutorului legat, condiţionând asistenţa externă de achiziţionarea de bunuri americane, mai ales alimentare. Practica este echivalentă financiar cu o subvenţie pentru export.

UE şi Statele Unite se situează pe primele locuri în ceea cea priveşte totalul finanţării agricole, conform documentului citat. Americanii consideră că europenii deţin peste jumătate din asistenţa ce „deformează” comerţul. În schimb 70% din fondurile SUA destinate agriculturii nu intră în acest cadru, deşi şi acestea afectează schimburile. PAC este cifrată la circa 40% din bugetul comunitar. P. Mandelson, comisarul UE pentru Comerţ, afirma totuşi că Uniunea ar putea lua în calcul anul 2013 ca dată limită inferioară pentru anularea subvenţiilor exporturilor agricole (25 decembrie 2005, reuniunea OMC, Hong-Kong). Brazilia insistă asupra anului 2010. UE nu acceptă nici accesul liber pe pieţe pentru produsele din statele cele mai puţin dezvoltate (PMA). Ar trebui ca şi statele în curs de dezvoltare să-şi deschidă pieţele de servicii şi de produse manufacturate. Ca şi Brazilia, SUA acuză UE de „blocare” a negocierilor pentru liberalizarea comerţului mondial. UE, în schimb, apreciază că „ajutoarele umanitare şi alimentare” acordate de SUA susţin propria producţie agricolă. Asemenea dispute amână numeroase iniţiative de comerţ liber şi de ajutor pentru dezvoltare.

Divergenţe între Statele Unite şi Uniunea Europeană în ceea ce priveşte abordarea problemei ajutorului către statele în curs de dezvoltare şi reforma Naţiunilor Unite s-au menţinut şi în 2005-2008. După ce Washingtonul a „evitat” să acorde Germaniei un loc de membru permanent în Consiliul de securitate al ONU, s-a propus pe ultima sută de metri revizuirea drastică a strategiei de ajutorare a ţărilor sărace. Mai precis, americanii au dorit, printre altele, eliminarea referinţei la pragul ţintă de 0,7% din PIB pentru asistenţa de dezvoltare şi reducerea drastică a paragrafului despre sărăcie.

Europenii au criticat poziţia americană, care riscă să încordeze inutil relaţiile Nord-Sud. Liderii G8 au confirmat decizia miniştrilor de Finanţe de a anula datoria multilaterală a statelor celor mai îndatorate din Africa Subsahariană, evaluată la circa 40-50 miliarde dolari. Creanţele către Banca Mondială, FMI şi Banca Africană pentru Dezvoltare implică un serviciu apreciat undeva între 1-2 miliarde dolari anual, pentru care datornicii ar fi fost obligaţi să-şi asume noi credite. În schimb statele africane au promis că vor aplica măsuri pentru „buna guvernare”, democratizare, liberalizare economică ş.a.m.d.

Rămân datoriile private şi cele bilaterale, cu un serviciu apreciat la cca. 6 miliarde anual. Totalul creanţelor se ridică la aproximativ 300 miliarde de dolari. Liderii G8 au căzut de acord asupra suplimentării ajutorului cu 50 de miliarde dolari, dintre care 25 miliarde dolari sunt destinaţi Africii până în 2010. Decizia a fost criticată din cauza termenului considerat prea îndepărtat şi a concesiilor minime făcute de Statele Unite. S-a apreciat că sumele ar trebui puse imediat la dispoziţie pentru a se evita eşecul îndeplinirii obiectivelor Declaraţiei Mileniului.

Premierul Tony Blair solicitase statelor industrializate să contribuie cu 0,7% din PIB pentru dezvoltarea Africii reluând concluziile summitului ONU din 1992, ale Conferinţei din 2000 şi ale reuniunii de la Monterrey din 2002. Membrii G8 furnizează cca. 0,3% din PIB ca ajutor, dintre care jumătate este oferit de Uniunea Europeană. Cu circa 0,15% din Produsul Intern Brut destinate dezvoltării, SUA au lansat un program individual, subfinanţat, condiţionând asistenţa de o serie de criterii stricte, gen combaterea corupţiei, „buna guvernare” etc. Sprijinirea economiilor subdezvoltate şi a ţărilor sărace figurează în continuare pe agenda mai multor reuniuni internaţionale, de la runda Doha, până la conferinţele speciale rezervate Africii (2005-2006). Dezbaterile continuă pe tema alocării unui ajutor de dezvoltare estimat până la 1% din PIB-ul statelor OECD.

Indicatorul Dezvoltării Umane (IDU) la nivelul 2004 – care include VNB pe locuitor, cât şi educaţia, sănătatea, condiţiile de viaţă şi muncă, speranţa de viaţă etc. – stabileşte o ierarhie aparte: pe locul 1 se află Norvegia, 2 Islanda, 3 Suedia, 4 Australia, 7 SUA, 8 Canada, 9 Japonia, 13 Marea Britanie, 17 Franţa, 18 Germania, 63 F. Rusă. În cadrul Europei Est-Centrale ierarhia este următoarea: 28 Slovenia, 32 Cehia, 35 Polonia, 38 Ungaria, 41 Estonia, 57 Bulgaria, 72 România (din 175 de state). 36 de state din Africa Subsahariană se află pe ultimele poziţii, iar 10 state din Europa de Nord, pe primele 15 poziţii.

Statele Unite, Japonia şi Germania acumulează peste 50% din VNB-ul mondial, iar primele 20 de state dezvoltate, 85% din VNB-ul mondial (SUA, Japonia, Germania, Marea Britanie, Franţa, China, Italia, Canada, Spania, Mexic, Brazilia, India, Coreea de Sud, Olanda, Australia, Taiwan, Elveţia, Argentina, F. Rusă şi Belgia). Puterea economică şi bunăstarea se concentrează aşadar în Nord.

Buna guvernare şi respectarea drepturilor omului. În ultimii ani, dimensiunea non-militară a securităţii a câştigat teren în faţa celei militare. Motivul este simplu, fiind evocat deseori în studiile de securitate: conştientizarea faptului că, odată cu sfârşitul Războiului Rece, ameninţarea militară de mare amploare s-a diminuat, ea fiind înlocuită de noi riscuri, pericole şi ameninţări de natură politică, economică, socială, ecologică etc. Totuşi, există o constantă ce traversează aceste două perioade de timp: nevoia de democratizare şi dezvoltare nu numai a fostelor ţări comuniste, ci şi a altor ţări slab dezvoltate din întreaga lume. Intensitatea acestei nevoi a variat în funcţie de paradigmele existente într-un moment sau altul al istoriei recente, atingând punctul culminant cu operaţii militare în Orientul Apropiat şi Mijlociu, după momentul 11 septembrie 2001.

Schimbarea a fost reflectată şi în strategiile de securitate ale anilor ’90. Pe lângă lupta împotriva terorismului şi integrarea europeană şi euroatlantică, statele europene şi nu numai (de exemplu SUA, ca unică superputere a lumii) au introdus noi concepte: proasta guvernare, ca potenţial de risc şi buna guvernare, ca deziderat şi modalitate de realizare a stării de securitate. Buna guvernare se asociază cu respectarea drepturilor omului şi cu starea de democratizare a societăţii.

Organizaţii internaţionale, precum ONU, Comisia Europeană sau Banca Mondială au început să se preocupe din ce în ce mai mult de identificarea şi rezolvarea problemelor de guvernare şi de democratizare. Buna guvernare a devenit o condiţie esenţială pentru asistenţa de dezvoltare furnizată de agenţiile internaţionale donatoare. De asemenea, buna guvernare reprezintă una dintre principalele ţinte ale Scopurilor de Dezvoltare a Mileniului, agenda ONU pentru reducerea sărăciei şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. În raport cu guvernarea democratică se înfruntă sisteme de valori diferite, de la cele occidentale, la „democraţia controlată sau socială”.

O vulnerabilitate majoră a lumii contemporane rezidă în raportul dintre tendinţele dezvoltării accelerate ştiinţifice şi economice (tendinţe de mondializare) şi sistemele sociale, politice şi instituţionale în lentă prefacere. La fel se conturează o tensiune majoră la nivelurile culturilor şi mentalităţilor, ideologiilor şi credinţelor religioase confruntate cu mondializarea.

Capacitatea de a gestiona (stăpâni) schimbarea la nivelurile local, naţional, regional şi mondial în economie, societate, politică şi în plan spiritual se conturează drept principalul factor de succes/insucces al acţiunii umane. Promovarea relaţiilor contractuale, a modelelor manageriale în planificarea şi realizarea celor mai importante acţiuni sociale se dovedeşte treptat superioară folosirii excesive a puterii şi comenzii strict ierarhizate.

Occidentul va trebui – consideră Sophie Bessis – să înveţe să construiască împreună cu ceilalţi. Faza terminală a unei evoluţii cu rădăcini vechi zdruncină o organizare a raporturilor mondiale care păruse imuabilă, aceea în care stăpânitorii se comportau ca şi cum erau singuri pe pământ. Unificarea planetei care se înfăptuieşte astăzi sub egida Occidentului şi pe care o numim mondializare, necesită, în mod paradoxal, ca acesta să inventeze noi limbaje şi noi raporturi cu ceilalţi. Mai mult, să înceteze a le inventa de unul singur şi să-i lase pe aceştia din urmă să participe şi ei la crearea lor.

  • Ameninţări.

Specialiştii în problemele globale consideră că există o serie de ameninţări care vizează atât statele puternice, cât şi pe cele slabe:

  • Consecinţele negative ale globalizării economiei, soldate cu sărăcirea a milioane de oameni;
  • Epidemiile care se răspândesc foarte repede, pe spaţii largi;
  • Proliferarea armelor de distrugere în masă, cu precădere a celor nucleare.
  • Actorii non-statali ce par capabili să-şi procure mijloace de luptă din această categorie;
  • Terorismul internaţional care exploatează avantajele mondializării, cunoştinţelor, comunicaţiilor şi transporturilor. Statele slabe ajung cu uşurinţă victimele acestuia. Teroriştii au acces la reţelele financiare internaţionale şi la cele ale criminalităţii organizate;
  • Conflictele locale şi interne, inter-religioase şi interetnice care se intersectează cu terorismul internaţional şi provoacă insecuritate regională. Aceasta nu poate fi combătută doar prin misiuni militare de stabilizare şi pace;
  • Sărăcia, epidemiile, degradarea mediului ce stimulează războaiele locale şi terorismul internaţional;
  • Reţelele crimei organizate (corupţie, comerţ ilicit, droguri, „carne vie” etc.) care ameninţă stabilitatea internaţională (ca şi supra-îndatorarea ţărilor sărace).

Experţii apreciază că o autentică contracarare a acestor ameninţări se poate realiza doar prin cooperare internaţională (alternativă la unilateralism). Nici un stat, oricât de puternic ar fi el, nu are capacitatea să înfrunte singur asemenea ameninţări; atacurile teroriste din SUA din 2001, Spania 2004, Turcia 2000-2006, Marea Britanie 2004-2006, Egipt 2004-2006 sau din F. Rusă 2000-2006, Maghreb 2007 sunt tot atâtea exemple edificatoare. Securitatea regională şi mondială apare tot mai evident sub forma unor „interdependenţe de securitate”. Sistemele regionale şi mondiale de securitate ar trebui să pună accent pe prevenire, pe crearea de instrumente de control şi acţiune antiteroristă, pe măsuri complexe şi combinate, de natură militară, politică şi economică, de ameliorare a condiţiilor de viaţă şi de egalitate a şanselor. Securitatea cooperativă ar trebui să ţină seama de suveranitatea şi responsabilitatea statelor (şi a organizaţiilor internaţionale). Fiecare stat ar avea obligaţia de a-şi proteja (conduce bine) propriul popor şi de a dezvolta relaţii de cooperare cu vecinii săi (în acord cu Carta ONU şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului). Fiecare stat ar avea obligaţia să asigure justiţia, demnitatea, bunăstarea şi siguranţa cetăţenilor săi. Statele şi instituţiile internaţionale trebuie să-şi asume, în acest sens, responsabilităţi interdependente. Este absolut obligatoriu ca sistemul internaţional de securitate să se bazeze pe credibilitate, eficienţă şi echitate. Sistemul va asigura astfel: prevenirea, medierea şi oprirea conflictelor şi anihilarea ameninţărilor de proliferare a armelor de distrugere în masă şi restrângerea terorismului internaţional. Organismele internaţionale ar avea îndatorirea de a sprijini statele pentru a-şi îndeplini funcţiile unei bune guvernări (guvernanţe). Până acum instituţiile internaţionale s-au văzut depăşite (uneori cu excepţia NATO) de provocările terorismului internaţional, războaielor civile, genocidului etc.

În principiu, temele esenţiale de securitate internaţională se cuvin a fi soluţionate în cadrul ONU, în primul rând în Consiliul de Securitate. Acţiunile (sancţiunile, operaţiile de pace şi stabilizare) pendinte de securitatea internaţională sunt legitimate exclusiv de ONU; şi în cazurile acţiunilor militar-politice din Afganistan (2002) sau Irak (2003-2004), iniţiate de SUA şi de coaliţii internaţionale, s-a impus necesitatea legitimării lor, într-un fel sau altul, din partea Naţiunilor Unite. În procesele de stabilizare şi reconstrucţie din Balcani şi Afganistan s-a implicat şi NATO, mai puţin în Irak. OSCE a fost folosită în prevenirea conflictelor şi reconstrucţia democratică în Balcani, Caucaz, Asia Centrală.

Raportul secretarului general ONU, K. Annan din vara anului 2006, evidenţia atât reuşitele, cât şi nereuşitele comunităţii internaţionale. În domeniul aplicării principiilor Declaraţiei Mileniului din 2001, se observă: reducerea nivelului sărăciei extreme de la 28% din populaţie în 1990, la 19% în 2002; rata mortalităţii infantile în ţările în dezvoltare a coborât de la 95 decese la 1 000 naşteri la 79 în 2004; nivelul global mediu de şcolarizare a crescut de la 79% în 1991 la 86% în 2004. Totuşi peste 800 milioane de oameni suferă de subalimentaţie cronică. Parteneriatul mondial pentru dezvoltare de la Monterrey (Mexic), din 2002 prevedea că progresul multiplu este în primul rând obligaţia fiecărui stat în parte şi că acesta depinde de o bună guvernare. Statele dezvoltate s-au angajat să redimensioneze Ajutorul Public pentru Dezvoltare (APD), fluxurile de capital şi dispozitivul internaţional împotriva crizelor financiare. În ianuarie 2005, experţii ONU au elaborat un document conţinând obiective concrete de susţinere a dezvoltării. Cu toate acestea analizele din 2005 şi 2006 au scos în relief adâncirea decalajelor de dezvoltare dintre state şi din interiorul statelor.

Summitul mondial din toamna 2005 a adoptat un cadru de acţiune pentru 10 ani şi a stimulat încorporarea obiectivelor dezvoltării în strategiile şi politicile naţionale. S-au anulat diverse datorii ale statelor sărace faţă de Banca Africană de Dezvoltare şi Banca Mondială (Iniţiativa hotărâtă în favoarea ţărilor sărace). Marea majoritate a OECD (16 state) au rezervat 0,7% din PIB pentru APD până în 2015.

Prevenirea conflictelor şi reglementările de pace au stat de asemenea în atenţia comunităţii internaţionale. Cu sprijinul direct al ONU s-a stabilizat în două decenii situaţia din America Centrală. S-au oprit conflictele armate din Sierra Leone, Coasta de Fildeş, Liberia, Angola, Congo, Camerun, Nigeria, Mozambic. Se susţin eforturile de stabilizare din Kosovo, Irak, Afganistan. Summitul mondial din 2005 şi-a concentrat atenţia asupra prevenirii conflictelor şi medierii. Prevenirea conflictelor necesită noi acte normative, activităţi politice şi măsuri instituţionale. Operaţiile de menţinere a păcii (în număr de 18) beneficiază de aportul a 65 000 militari, 7 500 poliţişti, 15 000 oameni personal civil; bugetul acestora se cifra în 2006, la 5 miliarde dolari (0,5% din cheltuielile militare mondiale). Misiunile de pace şi stabilizare se combină cu activităţi de reconstrucţie şi implică parteneriate speciale, de felul celor dintre ONU-UE sau ONU-UE-NATO. Comunitatea internaţională nu poate asigura însă o pace solidă la nivel local decât dacă toate părţile în conflict resimt această necesitate; concomitent, ajutorul internaţional de stabilizare, refacere post-conflict şi dezvoltare nu trebuie să lipsească din zonele atinse de flagelul războaielor civile.

Raportul Annan atrăgea atenţia şi asupra ameninţării terorismului internaţional. ONU a adoptat cel puţin 13 instrumente juridice universale pe această problemă, diverse protocoale şi amendamente (inclusiv o Convenţie internaţională privind terorismul nuclear). Statele au datoria de a coopera în lupta antiteroristă, de a bloca fondurile şi furniturile de arme destinate organizaţiilor teroriste. Se impune adoptarea unei strategii globale, coerente şi articulate. Lupta antiteroristă se corelează cu afirmarea deplină a drepturilor omului.

Pe agenda de securitate şi pace globală se înscriu şi capitole esenţiale dedicate dezarmării şi neproliferării armelor de distrugere  în masă. Tratatul de Neproliferare a fost sfidat de Coreea de Nord şi de Iran. Nu există mijloace de reglementare a dezvoltării armelor-rachetă, a interzicerii militarizării spaţiului cosmic sau a folosirii fisiunii nucleare în scopuri militare.

Securitatea, pacea şi dezvoltarea lumii se asociază direct cu respectarea drepturilor omului şi a demnităţii umane. Primatul dreptului în relaţiile dintre state reprezintă condiţia esenţială a păcii şi stabilităţii. Dreptul la dezvoltare face parte dintre drepturile fundamentale ale omului. Un Consiliu al Drepturilor Omului a fost creat de ONU (2006). El colaborează cu Consiliul de Securitate şi Consiliul Economic şi Social. Summitul mondial din 2005 a încredinţat CS al ONU  dreptul de a sancţiona statele pentru crime de război, genocid, epurare etnică, crime contra umanităţii.

Democratizarea şi buna guvernare se corelează la rândul lor atât cu respectarea drepturilor omului, cât şi cu securitatea şi pacea internaţională. Din 2005 s-a activat un Fond ONU pentru Democraţie destinat cu precădere dezvoltării societăţii civile şi participării. În acelaşi timp se continuă acţiunea pentru: întărirea instituţiilor democratice statale; reforma Justiţiei şi Administraţiei; descentralizare şi guvernare locală; combaterea corupţiei şi a criminalităţii etc. O conferinţă internaţională a noilor democraţii şi democraţiilor înnoite a reunit 120 de state. Temele „bunei guvernări şi ale responsabilităţii” sunt de maxim interes. „Statele membre trebuie să fie bine guvernate şi responsabile în faţa cetăţenilor lor pentru a se asigura dezvoltarea economică şi socială instaura o securitate durabilă şi pentru a garanta drepturile omului şi primatul dreptului”[4].

Proliferarea armamentelor

În momentul de faţă, atât armele de distrugere în masă, cât şi sistemele de armament convenţional ultramodern pot constitui o ameninţare majoră dacă ajung în posesia reţelelor teroriste sau a statelor inamice, ceea ce face necesară elaborarea unei strategii adecvate de prevenire. În SUA, tocmai în acest scop, a fost elaborată în decembrie 2002 „Strategia Naţională de Combatere a Armelor de Distrugere în Masă”, care a definit trei direcţii principale de acţiune: contra-proliferarea, spre a combate utilizarea armelor de distrugere în masă; întărirea neproliferării, spre a combate proliferarea armelor de distrugere în masă; adoptarea unui sistem de management al consecinţelor, care să răspundă eficient eventualei utilizări a armelor de distrugere în masă[5].

Tehnologiile biochimice, ca şi alte tehnologii, fie ele binefăcătoare sau periculoase, se răspândesc din ce în ce mai mult, pe măsură ce economia se globalizează şi se integrează la nivelurile regionale şi planetar. Drept consecinţă, statele, în primul rând cele puternic dezvoltate, care deţin infrastructuri şi suprastructuri sofisticate, devin tot mai vulnerabile, atât la atacurile cu arme biologice şi chimice, purtate de rachete cu rază lungă de acţiune, cât şi la folosirea unor mijloace clandestine, mai periculoase ca oricând. Armele biologice au gradul de periculozitate cel mai ridicat, comparabil cu al celor nucleare. De exemplu 10 kg de antrax provoacă un efect letal cel puţin la fel de mare ca o încărcătură nucleară de 10 kilotone. În plus armele biologice sunt mult mai ieftine, uşor de operaţionalizat şi de transportat.

Dacă armele chimice par a fi destinate în principal lovirii unor obiective militare sau cel puţin utilizării în acţiuni militare, cele biologice îi pun în pericol nu numai pe combatanţi, ci, în primul rând, populaţia civilă, în rândurile căreia pierderile pot fi foarte mari, iar efectele pot deveni de necontrolat.

Armele de distrugere în masă pot fi alese de unele state angajate în conflicte locale, ca soluţie optimă pentru victoria lor decisivă, atunci când acţiunile militare convenţionale nu le-ar oferi efectul pozitiv scontat, ceea ce poate deveni o ameninţare majoră pentru stabilitatea regională şi echilibrul de putere actual.

Înţelegerile internaţionale dintre marile puteri (ori cu statele deţinătoare de arme nucleare) de a nu folosi primele astfel de mijloace, pot face ca anumite alte state să fie şi mai dispuse să utilizeze arme chimice şi biologice, fără a se teme de posibilitatea unor represalii nucleare. De aceea astăzi, una dintre problemele statelor posesoare de mijloace nucleare este aceea de a stabili dacă pot să răspundă cu o lovitură nucleară la un atac cu arme biologice sau chimice.

  • Armele nucleare şi radiologice

Piatra de temelie a regimului internaţional de neproliferare nucleară este Tratatul de neproliferare nucleară din 1967, prin care cele cinci puteri nucleare ale timpului (SUA, Marea Britanie, URSS, Franţa şi China) s-au angajat să nu exporte arme nucleare, componente ale acestora şi tehnologiile aferente, statelor ne-nucleare. Toţi semnatarii tratatului au căzut de acord supra măsurilor de siguranţă necesare şi a controalelor pe care Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică urma să le execute în centralele nucleare electrice şi în alte instalaţii nucleare destinate unor utilizări paşnice. Testarea în anul 1998 a armelor nucleare, de către India şi Pakistan, a mai adăugat doi membri „Clubului Nuclear”, deşi ambele ţări se află încă sub o presiune internaţională puternică, pentru a nu-şi desfăşura aceste arme. După abolirea regimului de apartheid, Africa de Sud a decis să se dezarmeze de arsenalul nuclear pe care-l poseda. În acelaşi mod au procedat şi Brazilia şi Argentina, care au renunţat la programele nucleare militare. Israelul şi-a dezvoltat ulterior o capabilitate nucleară proprie spre a se proteja în faţa ambiţiilor nucleare ale statelor musulmane, în special Irak şi mai ales Iran. Alte state continuă să depună eforturi pentru dezvoltarea unor programe nucleare cu ajutorul unora dintre puterile nucleare existente, neavând o capacitate proprie adecvată în acest sens. În plus, securitatea actuală a materialelor nucleare este discutabilă.

Reducerea armamentelor nucleare ale URSS şi SUA în baza tratatului START a dus la dezafectarea a mii de arme nucleare ca urmare a hotărârii comune de a opera diminuarea acestor arsenale cu 75% faţă de nivelul existent anterior anului 1991. Procesul s-a încheiat în 2003 şi a generat problema depozitării în siguranţă a materialelor nucleare rezultate din dezactivarea armelor respective, în special în F. Rusă, care nu deţinea tehnologia necesară acestui proces. Se apreciază că până în anul 2008, Rusia va trebui să depoziteze aproximativ şase tone de plutoniu şi treizeci de tone de uraniu îmbogăţit[6]. O sursă de îngrijorare majoră o constituie posibilitatea ca unele din aceste materiale să ajungă în posesia unor organizaţii teroriste sau a unor state, din dorinţa de a deveni puteri de nişă în acest domeniu sensibil.

La rândul său, Iranul islamist a moştenit de la şah proiectul Centralei de la Busher, destinat iniţial construirii armei nucleare. După 1979, noile autorităţi au susţinut şi susţin că aceste cercetări au drept obiectiv utilizarea paşnică a energiei atomice. În colaborare cu F. Rusă, din 1995 a început reconstrucţia şi dezvoltarea reactorului 1 al centralei. Au fost descoperite facilităţi de îmbogăţire a uraniului la Natanz (centrifugi) şi la Yazd, iar la Arak există o fabrică de apă grea. După ani de negocieri, Iranul a decis să ignore semnalele transmise de partenerii de dialog din UE şi să relanseze procesul de prelucrare. Dosarul a fost înaintat Consiliului de Securitate spre discutare de către Consiliul Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică.

La sfârşitul anului 2004, Teheranul s-a angajat să nu reia activităţile de îmbogăţire a uraniului. Alegerea lui Ahmadinejad ca preşedinte (premier) a dus la o redeschidere a crizei. Iranul a ignorat acordul din 2004 şi a reluat îmbogăţirea uraniului. Inspectorii internaţionali au declarat că Teheranul a ascuns experimente asociate producţiei de plutoniu.

Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică a decis că Iranul a încălcat Tratatul de Neproliferare, însă F. Rusă, China şi statele nealiniate au criticat orice sancţiuni. Consiliul AIEA a hotărât să înainteze dosarul iranian Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite. În februarie 2006, în urma repetatelor negocieri dintre UE (Franţa, Germania, Marea Britanie şi Iran), Agenţia a decis să se adreseze forumului suprem al ONU.

Totuşi SUA au anunţat în mai 2006 că sunt dispuse să negocieze direct cu Iranul. SUA, F. Rusă, China, Marea Britanie, Franţa şi Germania au elaborat o nouă ofertă pentru Iran în schimbul renunţării la activităţile legate de îmbogăţire. La 6 iunie 2006, autorităţile de la Teheran au primit oferta respectivă care conţinea posibilitatea reluării activităţii în scopuri paşnice, cu respectarea unor condiţii internaţionale. Ele au refuzat şi aceste propuneri, bazându-se şi pe opoziţia Moscovei şi Beijingului faţă de sancţiunile internaţionale. La sfârşitul lui decembrie 2006, CS. al ONU a condamnat oficial Iranul, cu posibilitatea aplicării de sancţiuni internaţionale. În februarie-martie 2007, presa a speculat pe marginea unui atac american asupra instalaţiilor nucleare iraniene. Americanii sunt dispuşi să discute bilateral cu iranienii, dacă aceştia din urmă abandonează îmbogăţirea uraniului.

Coreea de Nord a anunţat în 2002-2003 că se retrage din Tratatul de Neproliferare, denunţând şi un acord încheiat cu Statele Unite pentru îngheţarea programului nuclear din 1994. Evenimentele s-au desfăşurat în paralel cu intervenţia coaliţiei conduse de Statele Unite în Irak. Capacităţile nucleare ale regimului de la Phenian sunt greu de evaluat. În februarie 2007, negocierile în format lărgit (de 6) au ajuns la realizarea unui acord: Coreea de Nord abandonează programul nuclear militar în schimbul unor „compensaţii”. SUA au acceptat în cele din urmă să poarte tratative directe cu R.P.D. Coreeană.

Strâns legat de proliferare, subiectul apărării anti-rachetă a revenit în atenţie, mai ales după victoria republicanilor în 2001. Apărătorii proiectului speră că acesta va reuşi să protejeze SUA de atacuri din partea „statelor-bandite”, dar nu este exclusă ipoteza unei apărări mai comprehensive pe termen lung, perspectivă de trezeşte nemulţumiri la Moscova şi nu numai. Încă de la lansarea sa în 2000, Programul de Apărare împotriva Rachetelor (NMD) a trezit rezerve din partea europenilor, dar şi a canadienilor. UE s-a opus „relansării” unei curse a înarmărilor. 

Statele Unite şi F. Rusă s-au angajat într-o controversă diplomatică în legătură cu proiectul care a fost însă depăşită, în mod aparent surprinzător, prin semnarea „Tratatului de la Moscova” din mai 2002, prin care ambele părţi acceptă să-şi reducă la cca. 1700-2000 focoasele strategice operaţionale. Nu există un sistem de inspecţie, reducerile pot fi puse în aplicare până în momentul în care expiră tratatul în 2012, iar focoasele pot fi stocate. După consultări cu partenerii, „umbrela” a fost extinsă şi asupra aliaţilor Washingtonului.

Programul nu a fost însă adoptat de NATO ca organizaţie. Pentru apărarea antirachetă, Alianţa nu va avea la dispoziţie decât forţa integrată de aviaţie de recunoaştere şi avertizare timpurie. Franţa a decis să-şi dezvolte propriul sistem SAMP/T (Aster). Germania şi Italia au colaborat cu SUA în cadrul Medium Extended Air Defence Systhems (MEADS), dar programul are dimensiuni şi obiective modeste. În 2004-2005, Pentagonul a planificat instalarea a 16 instalaţii de interceptare a rachetelor balistice în Alaska şi alte 4 în California.

Desfăşurările americane au accentuat actualitatea chestiunii la nivelul NATO. Înfiinţat în 1999, un grup de studiu a fost însărcinat cu realizarea unui raport despre fezabilitatea unui sistem anti-balistic al Alianţei. A fost contractat un nou studiu pentru a se evalua un potenţial Active Layered Theatre Ballistic Missile Defence (ALTBMD) al NATO. La summitul de la Istanbul din iunie 2004 s-a decis examinarea opţiunilor pentru a face faţă ameninţărilor balistice. A fost antamat un program privind ALTBMD. Concomitent, SUA au început o serie de discuţii în statele est-europene pentru amplasarea de baterii şi sisteme radar, fiind vizate în principal Polonia, Cehia şi Ungaria (iunie 2003). Cca. 10 baterii de interceptare ar putea fi amplasate în exteriorul SUA. Negocierile avansate cu Cehia şi Polonia au atras replici dure din partea F. Ruse care are la dispoziţie un arsenal comparabil celui american, lipsindu-i însă resursele necesare.

Încrederea comunităţii internaţionale în puterea Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică a fost pusă la încercare încă din 1990, când înainte de declanşarea Războiului din Golf, s-a mediatizat programul de înarmare nucleară a Irakului; tot aşa, după anul 2000, s-au aflat amănunte semnificative despre programele similare ale Iranului şi Coreii de Nord sau despre producerea artizanală de arme nucleare[7].

  • Armele chimice şi biologice

Armele chimice sunt mult mai uşor de produs decât armele nucleare şi se găsesc în arsenalele multor state. În ianuarie 1993, 130 de ţări au semnat Convenţia asupra armelor chimice, care a revizuit şi extins liniile directoare stabilite în 1925, prin Protocolul de la Geneva. Prin semnarea Convenţiei s-a decis să nu se dezvolte, să nu se producă, achiziţioneze, depoziteze sau transfere altora asemenea arme, să nu se utilizeze şi nici să nu se acorde asistenţă sau să se încurajeze alte state să se angajeze în asemenea activităţi.

Statele semnatare au căzut de acord să distrugă stocurile de arme chimice şi instalaţiile de producere a acestora. A fost constituită o structură specializată, Organizaţia pentru Interzicerea Armelor Chimice, cu rol similar celui al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, adică verificarea în primul rând a respectării angajamentelor luate de statele semnatare.

Deşi armele chimice au mare capacitate letală şi sunt foarte eficiente, ele nu au mai fost utilizate în mod constant în războiul modern (după 1917-1918).

  • Armamentul convenţional

Termenul de armament convenţional sugerează că acesta ar fi de mai mică importanţă decât armamentul nuclear, chimic sau biologic. În realitate, armamentul convenţional are efecte letale tot mai mari, aşa cum s-a dovedit în conflictul din Golf din 1991, în campania aeriană împotriva sârbilor bosniaci din 1995, în cea din 1999 împotriva Iugoslaviei sau în conflictul din 2003 împotriva Irakului pentru înlăturarea de la putere a lui Saddam Hussein. Sistemul computerizat de ghidare a rachetelor şi utilizarea sistemelor prin satelit de identificare, stabilire şi determinare a ţintelor au făcut ca precizia sistemelor de armament de artilerie, aviaţiei de atac la sol şi altor sisteme de lovire să a producă rezultate de neimaginat cu puţin timp în urmă.

Unele dintre cele mai performante sisteme individuale de luptă moderne pot fi utilizate cu multă uşurinţă după o pregătire de durată medie.

O lungă perioadă, în timpul Războiului Rece, ambele superputeri, precum şi alianţele militare pe care le-au condus au fost preocupate în special de problemele privind armamentul nuclear, probleme ce încă interesează controlul armamentului.

Armamentul convenţional sau nenuclear a făcut de asemenea obiectul unor negocieri extinse, în special în Europa, în perioada de destindere la sfârşitul anilor şaizeci şi din anii şaptezeci ai secolului trecut. Odată cu sfârşitul Războiului Rece, s-a ajuns la un progres substanţial în ceea ce priveşte securitatea regională, realizându-se un regim de control al tipurilor, numărului, dislocării şi stării de pregătire de luptă a principalelor armamente convenţionale din Europa.

Cei aproape douăzeci de ani de negocieri, purtate la Viena, între NATO şi Tratatul de la Varşovia privind reducerea reciprocă şi echilibrată a forţelor convenţionale (MBFR) au produs rezultate nesemnificative.

Conferinţa pentru Dezarmare în Europa (CDE), care a avut loc la mijlocul anilor optzeci la Stockholm şi mai ales Conferinţa asupra Forţelor Armate în Europa (CFE), care a început la sfârşitul anilor optzeci şi s-a finalizat în 1990 la Viena - ambele sub auspiciile Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE) predecesoarea OSCE - au constituit paşi importanţi în procesul practic de control al armamentului, în special al celui convenţional.

CDE a impus măsurile de încredere şi creştere a securităţii militare prevăzute în Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa din 1975 de la Helsinki. CFE a produs un acord care specifică detalii precise privind tipul, numărul şi dispunerea diferitelor tipuri de armament convenţional aparţinând statelor membre ale NATO şi ale Tratatului de la Varşovia din Europa anului 1990.

Drept rezultat al acestor două acorduri, statele europene au beneficiat de un mediu de securitate optimizat, mult mai transparent şi deschis, permiţând un timp de avertizare mai lung şi reducând în mod substanţial ameninţarea cu declanşarea unui război pe continentul nostru.

Atenţia acordată procesului de control al armamentului a fost asociată cu transparenţă în domeniul politicii militare, materializată în schimbul reciproc de informaţii militare, inspecţii la faţa locului şi alte măsuri funcţionale şi concrete privind creşterea încrederii şi securităţii.

Deşi măsurile de control asupra armamentului nu au fost extinse în mod organizat şi serios în afara Europei, există suficienţi susţinători ai acestei idei, care afirmă că un asemenea regim de control ar fi benefic pentru unele regiuni greu încercate de conflicte mai vechi şi mai noi, precum Orientul Mijlociu, regiunea Golfului, Asia de Sud şi cea de Nord-Est.

Chiar dacă conflictele actuale nu vor putea fi rezolvate doar prin activităţi de control al armamentului, securitatea regională poate fi îmbunătăţită pe termen scurt, în măsura în care diversele state aflate în stare de adversitate unele faţă de altele vor putea cădea de acord asupra unui regim de încredere care să implementeze statutul forţelor lor militare.

Reducerea riscurilor declanşării războaielor prin asemenea mecanisme, în paralel cu măsurile de natură economică, culturală şi din alte domenii, unele specifice globalizării, îmbunătăţeşte caracteristicile climatului general, ajută la dezvoltarea relaţiilor reciproce şi multilaterale şi facilitează abordarea diferitelor conflicte latente sau îngheţate prin mijloace politice; se vizează atât implicarea directă a actorilor respectivi, cât şi angajarea organizaţiilor internaţionale abilitate.

Pe de altă parte, accentuarea competiţiei şi nevoia de fonduri tot mai mari pentru cercetarea ştiinţifică şi introducerea în fabricaţie a noi sisteme de armament au necesitat resurse financiare tot mai mari, pe care doar companiile foarte mari le pot mobiliza. Pentru un stat, a rămâne neconectat la acest proces global de interdependenţă înseamnă a-şi asuma riscul izolării şi excluderii din zona unor cercetări de vârf.

Având în vedere îngrijorarea crescândă a statelor în legătură cu lipsa de control asupra comerţului internaţional cu armament şi produse duale (de utilitate militară şi civilă), în anul 1994 au început negocierile de la Wassenaar (Olanda), la care au participat 33 de ţări producătoare şi exportatoare de armament, printre care şi ţara noastră. Rezultatul acestora s-a concretizat la începutul anului 1996, în primul pas al procesului numit atunci Procesul Wassenaar, în cadrul căruia statele participante s-au angajat la o serie de acţiuni:

  • stabilirea Aranjamentului Wassenaar cu privire la controlul exporturilor de armament convenţional şi al bunurilor şi tehnologiilor duale;
  • stabilirea cartierului general şi a secretariatului Aranjamentului Wassenaar la Viena;
  • stabilirea unei reuniuni periodice la Viena a statelor semnatare şi luarea deciziilor în cadrul acestora prin consens;
  • reuniuni periodice care să urmărească creşterea responsabilităţilor părţilor în realizarea transporturilor de armament convenţional, de bunuri şi tehnologii duale urmărind consolidarea păcii şi securităţii internaţionale şi regionale;
  • promovarea transparenţei şi deschiderii, asigurând schimbul periodic de vederi şi informaţii cu privire la vânzările de armament;
  • creşterea responsabilităţilor şi realizarea transferurilor armamentului convenţional, a bunurilor şi tehnologiilor duale, prevenind acumularea acestora în cantităţi în exces, care ar putea avea efect destabilizator în planul securităţii;
  • perfecţionarea cooperării spre a preveni achiziţionarea de armament şi materiale duale speciale în scopuri militare dacă situaţia dintr-o anumită regiune sau comportamentul unui anumit stat este sau devine motiv de îngrijorare;
  • asigurarea că transferurile de armament, bunuri şi tehnologii duale nu contribuie la dezvoltarea ori perfecţionarea capabilităţii militare care să submineze securitatea şi stabilitatea pe plan internaţional sau regional;
  • menţionarea sub control real a exportului de articole de pe listele asupra cărora s-a căzut în prealabil de acord şi care sunt revizuite periodic, luându-se în considerare atât dezvoltarea tehnologiei, cât şi experienţa dobândită;
  • schimburi semestriale de notificări referitoare la transferurile de armament, cu privire la aceleaşi categorii de armament cum sunt cele din registrul ONU al armamentului convenţional (tancuri de luptă, vehicule blindate de luptă, piese de artilerie de calibru, elicoptere de atac, nave de luptă, rachete sau sisteme de calibru);
  • raportarea transferurilor de armament către alte ţări şi a refuzului unor asemenea transferuri pentru articole aflate sub control, de preferat în termen de 30 de zile, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data acestui refuz;
  • notificarea participanţilor (de regulă în 30 de zile, dar nu mai târziu de 60 de zile) cu privire la orice aprobare de licenţă emisă de către un stat participant, căruia nu i s-a permis să facă acest lucru în timpul a trei ani premergători, pentru vânzarea de armament unor state participante.

Criminalitatea organizată

Transformările din economia globală şi politica internaţională de după Războiul Rece au dat un impuls puternic activităţii criminale şi au consolidat organizaţiile acesteia.

Bazându-se pe creşterea traficului internaţional ilegal de bunuri, bani şi persoane, organizaţiile criminale şi-au extins influenţa şi puterea, au devenit şi mai bogate comparativ cu guvernele statelor cu care se confruntă. Acest tip de acţiune a devenit o ameninţare reală la adresa securităţii naţionale a multor state, precum şi la adresa securităţii internaţionale în general.

În majoritatea ţărilor foste comuniste violenţa, corupţia şi jefuirea fără scrupule a bogăţiilor şi averilor naţionale (a se vedea ţara noastră, în care foarte mulţi directori de întreprinderi de stat au reuşit dubla „performanţă” de a aduce în stare de faliment întreprinderile pe care le conduceau, şi în acelaşi timp de a se îmbogăţi datorită firmelor „căpuşă” create în acelaşi domeniu de activitate) asociate cu organizaţiile de tip mafiot în formare şi în ascensiune pun în pericol reformele democratice şi trezesc nostalgia pentru regimurile autoritare în cercurile cele mai defavorizate ale populaţiei.

Mai mult chiar, în unele state precum F. Rusă şi Ucraina, organizaţiile criminale, care utilizează în mod frecvent extorcarea de fonduri, traficul de arme, droguri şi chiar de material nuclear potenţial fisionabil sunt prin însăşi existenţa lor o ameninţare la siguranţa şi sănătatea publică.

În statele care furnizează materie primă pentru droguri, ca de exemplu cele din America de Sud şi Asia, organizaţiile criminale care controlează producţia, transportul şi desfacerea drogurilor constituie o ameninţare majoră la adresa democraţiei, a procesului electoral, a exercitării suveranităţii şi a aplicării legilor statelor respective.

În multe cazuri, organizaţiile criminale sunt conduse după reguli de management utilizate de orice firmă sau companie. Noul model de organizare a activităţii criminale tinde să se diferenţieze de modelul clasic. Noile entităţi criminale nu sunt restricţionate de frontierele dintre state, ba chiar dimpotrivă, nu au o ierarhie clar stabilită (se pare că nu folosesc o structură ierarhică de tip piramidal, ci structuri de conducere colectivă) şi posedă o structură permanentă foarte puţin dezvoltată, dar foarte elastică. În consecinţă, grupuri criminale mici, cu puţine resurse organizaţionale şi legături reduse cu economia legală şi infrastructura oficială a statului, pot produce daune serioase societăţii respective.

În acelaşi timp, trebuie aduse la lumină activitatea şi priorităţile transnaţionale ale grupurilor criminale puternice şi bine organizate, care menţin reprezentanţe în afara ţării lor de origine, cultivă cu asiduitate relaţii cu oficialităţi şi lideri politici pe care îi corup prin orice mijloace. Astfel de organizaţii realizează alianţe strategice cu reţele criminale din alte state şi penetrează economia legală a diferitelor ţări, în cadrul procesului de spălare a banilor proveniţi din activităţi ilegale.

În multe ţări precum SUA, Japonia, Italia şi mai nou, F. Rusă şi Ucraina se manifestă îngrijorare în legătură cu amploarea crescândă a operaţiilor ilegale ale grupurilor aparţinând crimei organizate, cu lărgirea ariei geografice a influenţei acestora şi cu puterea crescândă pe care o deţin. Drept rezultat al activităţii transfrontaliere, organizaţiile criminale sunt capabile să acumuleze bogăţii şi putere într-o asemenea măsură încât pun în pericol eficacitatea şi chiar legitimitatea funcţionării aparatului de stat din unele ţări.

Cele mai puternice grupări criminale se concentrează în:

  • China continentală, Hong-Kong şi Taiwan – cele şase Triade;
  • Italia – Mafia siciliană (sau Cosa Nostra), ’Ndragheta în Calabria, Camorra napolitană şi Sacra Corona Unita în Apulia;
  • Mexic – cartelurile Juarez, Tijuana şi al Golfului ;
  • Rusă – cel puţin 12 organizaţii de talie, de tip mafiot, ruseşti şi caucaziene;
  • Ucraina – aproximativ acelaşi număr de grupări ca în F. Rusă operează şi în R. Moldova, Polonia, România şi Bulgaria;
  • Turcia – mai multe organizaţii turceşti şi kurde structurate pe criterii de clan;
  • SUA – mafia americană (Cosa Nostra) controlează şi activitatea criminală din Canada;
  • Columbia – cartelurile din Medelin şi Cali.
  • Balcani – reţele criminale cu baze în Albania sau Serbia.

 Dintre acestea cele mai bine organizate sunt grupările columbiene, siciliene şi chineze. Ele sunt cele mai redutabile şi cu cea mai mare putere de adaptare la lupta dusă de autorităţile statale împotriva lor.

În ultimul timp, structurile crimei organizate ruseşti au început să rivalizeze ca putere şi bogăţie cu grupările mai vechi, tradiţionale. După afirmaţiile fostului director al CIA, John Deutsch, cele mai importante 200 grupări mafiote operează pe teritoriul F. Ruse, dar şi în multe zone ale globului. Alte organizaţii mai mici îşi au originea în Coreea de Sud, Filipine, Thailanda, Birmania, Pakistan, Israel, Nigeria şi Jamaica etc.[8].

Marile organizaţii criminale sunt angajate în sustragerea, vânzarea şi traficul ilegal de droguri şi al altor substanţe restricţionate aflate sub controlul statului. Ele realizează profituri enorme şi din alte activităţi precum traficul ilegal de persoane, camăta, falsificarea documentelor de identitate şi a banilor, spălarea banilor proveniţi din activităţi ilegale, traficul de arme, fraude împotriva instituţiilor financiare, pirateria împotriva mărfurilor aflate sub regimul drepturilor de copyright sau a mărcilor înregistrate de firmă, crima plătită la comandă, prostituţia forţată, terorismul, perceperea taxei de protecţie şi extorcarea, furtul şi traficul de vehicule furate, corupţia în rândul sindicatelor, a politicienilor, poliţiei şi justiţiei. Toate acestea sunt activităţi ilegale foarte profitabile pentru infractori şi care afectează în egală măsură stabilitatea regională şi securitatea naţională a statelor în care se manifestă.

În rândul specialiştilor în domeniul combaterii criminalităţii organizate există un larg consens asupra faptului că prin crima organizată se erodează şi se degradează mediul strategic internaţional şi se ameninţă viziunea asupra a ceea ce este o societate stabilă şi dezirabilă. Caracterul precis şi dimensiunile reale ale fenomenului rămân  estompate. Grupările aparţinând crimei organizate diferă semnificativ între ele în ceea ce priveşte mărimea, bogăţia acumulată, structura internă şi coeziunea, activităţile ilegale de bază, legăturile şi conexiunile internaţionale şi transnaţionale.

Creşterea volumului activităţii economice la nivel continental şi global permite organizaţiilor criminale să acţioneze în condiţii favorabile. Crearea Spaţiului Schengen în Europa Occidentală (ca urmare a Tratatului de la Maastricht, permiţând libera circulaţie a persoanelor în cadrul Uniunii Europene) ca şi stabilirea Zonei de Liber Schimb în America de Nord (NAFTA) au creat în mod neintenţionat, condiţii favorabile răspândirii criminalităţii, sub masca unor activităţi onorabile. De exemplu în SUA sunt verificate în fiecare an de către organele vamale numai 3% din totalul containerelor cu mărfuri care intră în această ţară[9].

În unele state foste comuniste din Europa, aflate în diferite faze ale tranziţiei spre un capitalism real, dar aproape toate cu economiile încă într-un echilibru relativ, crima organizată s-a concentrat asupra câtorva activităţi specifice: traficul de droguri, contrafacerea diferitelor mărfuri, mergând de la băuturi alcoolice şi ţigări până la produsele de lux, contrabanda cu ţigări, dar şi cu alte bunuri, traficul de autovehicule şi obiecte de artă, furtul şi traficul de arme, traficul ilegal de persoane spre Europa de Vest, traficul de organe umane necesare operaţiilor chirurgicale de transplant. Dintre toate acestea cel mai bine organizat şi într-o expansiune continuă pare a fi traficul de droguri. Noi producători de droguri au apărut nu numai în America de Sud, ci şi în Vietnam, în fostele republici sovietice din Asia Centrală şi mai ales în Afganistan. Producţia acestora este orientată în special spre Europa de Vest, România constituind în principal o ţară de tranzit şi în secundar o piaţă de desfacere. Cu toate acestea consumul de droguri în ţara noastră este în creştere continuă şi constantă, consumatorii de predilecţie fiind tinerii, iar drogurile utilizate fiind marijuana, opiumul şi în mod surprinzător, cele de sinteză, cocaina şi heroina, care sunt şi cele mai nocive.

Polonia, China, F. Rusă, Azerbaidjan şi statele baltice pătrund pe piaţa drogurilor ca producători puternici şi exportatori ai unor droguri violente, de tipul amfetaminelor, care se pot găsi şi la noi în ţară. Consumul de cocaină şi heroină este de asemenea în creştere nu numai în Europa de Vest, ci şi în cea Centrală şi Estică.

Organizaţiile criminale, asemănător corporaţiilor moderne, au dezvoltat strategii noi şi aranjamente structurale pentru a fi mai competitive şi eficiente pe piaţa mondială, devenind în acest fel transnaţionale. Acest fenomen nou este încă dificil de definit cu precizie. Structurile crimei organizate spre deosebire de companiile ce se ocupă de relaţiile economice legale par să aibă mai multe elemente caracteristici comune precum:

- stabilirea ori afilierea unor celule funcţionale în străinătate; ca şi corporaţiile multinaţionale, grupările crimei organizate pot avea reprezentanţi permanenţi în alte ţări, pentru a derula cu operativitate principalele afaceri ale organizaţiei respective;

- stabilirea de relaţii bazate pe corupţie cu liderii străini; probabil cele mai clare şi semnificative exemple de acest fel pot fi întâlnite în America de Sud, unde crima şi degradarea morală, asociate cu industria cocainei s-au răspândit ca un cancer spre alte ţări şi chiar regiuni întregi. În ultimii zece ani, cartelurile cocainei din Columbia şi-au extins relaţiile politice, atrăgând prin corupţie liderii politici de nivelul cel mai înalt dintr-un număr de state din America Centrală şi din zona Caraibelor, ca de exemplu Panama, Bahamas, Insulele Turks şi Caicos.

Scopul acestor relaţii este de a permeabiliza legislaţia antidrog din ţările respective, de a obţine facilităţi de operare şi de a asigura spălarea banilor murdari obţinuţi din traficul de droguri.

În mod concret, este vorba de utilizarea aerodromurilor, posibilităţile de alimentare cu combustibil, stocarea drogurilor în tranzit, permisiunea de a înfiinţa laboratoare de producere a cocainei şi obţinerea de diferite facilităţi fiscale necesare spălării banilor.

Conform unor acuzaţii care nu au fost încă probate, cartelurile drogurilor din Columbia ar fi contribuit cu fonduri la campania pentru alegerile prezidenţiale din 1994 din Panama, pentru candidatul Ernesto Perez Baldares şi în Mexic, pentru candidatul Ernesto Zedillo în acelaşi an;

- alianţe strategice transfrontaliere. Ca şi multe campanii multinaţionale, organizaţiile criminale caută parteneri în alte ţări, pentru a maximiza oportunităţile pe care le oferă anumite pieţe şi anumite conjuncturi, a perfecţiona logistica şi a reduce riscurile de operare. Adeseori toate acestea constau în utilizarea reţelelor deja existente aparţinând unor parteneri specializaţi în contrabandă sau în spălarea banilor şi care deţin avantajul unei cunoaşteri mai bune a condiţiilor locale, inclusiv relaţii bazate pe corupţie deja stabilite cu autorităţile locale. Exemplul cel mai caracteristic al unei asemenea cooperări este reprezentat de înţelegerile dintre sindicatele crimei organizate din Italia şi cartelurile drogurilor din Columbia pentru a vinde cocaină în SUA, Mexic, Italia şi în ţările Europei Centrale şi de Est;

- investiţii legale în alte ţări. Grupările crimei organizate deplasează din ce în ce mai multe mijloace financiare în afara ţării în care-şi au organizat activitatea ilegală de bază, în scopul ascunderii naturii ilegale a activităţii lor, al facilitării desfăşurării operaţiilor de afaceri şi al îmbunătăţirii legitimităţii şi imaginii lor pe piaţa externă. De exemplu, există dovezi că familia mafiotă siciliană Cuntrera-Caruana a deţinut un restaurant, un magazin de antichităţi şi o agenţie de voiaj în Anglia, ca acoperire pentru importul de cânepă indiană (canabis) din Kashmir şi de heroină din Thailanda.

În mod similar, un lider al Camorrei napolitane deţinea cinci companii de transport containerizat în Marsilia pentru a facilita contrabanda cu ţigări şi heroină. Cartelul drogurilor din Cali a deschis  o firmă de import-export produse agricole la Praga şi a înfiinţat un club al prieteniei polono-columbiene la Cracovia, ambele ca acoperire pentru traficul de cocaină[10]. În conformitate cu aprecierile ONU, dezvoltarea fără precedent a traficului ilegal de droguri, controlat de organizaţii multinaţionale puternice, beneficiind de sprijinul a nenumărate organizaţii criminale locale din diverse state, a generat la nivelul anului 1996 venituri de cca. 180 de miliarde de dolari.

O altă activitate îngrijorătoare privind crima organizată este contrabanda cu materiale nucleare. Traficul ilegal cu asemenea materiale îşi are originea în complexele nucleare ale fostelor state sovietice. Deşi multe dintre materialele furate şi oferite spre vânzare în anii ’90 pe piaţa internaţională au o semnificaţie militară foarte redusă, au fost descoperite cel puţin opt cazuri de trafic cu materiale care pot fi utilizate în scop militar. În patru dintre aceste cazuri, materialele nucleare în cauză au putu fi expediate din F. Rusă înainte de a fi interceptate de poliţie. În celelalte cazuri activitatea ilegală a putut fi anihilată la timp.

Conform datelor furnizate de Ministerul Securităţii de Stat al F. Ruse, în 1996, traficul cu materiale radioactive nu a reprezentat una dintre activităţile principale ilegale ale crimei organizate din această ţară, în primul rând deoarece riscurile legate de derularea acestui tip de acţiuni ilegale sunt mult mai ridicate comparativ cu traficul de droguri, extorcarea de fonduri, contrabanda cu materii prime şi altele asemenea. S-a amplificat însă traficul ilegal cu materiale nenucleare (în special metalele rare) care pot fi utilizate atât în fabricarea de arme nucleare, cât şi pentru scopuri industriale civile.

În Afganistan, principala ramură a economiei a devenit producţia de droguri, toate facţiunile rivale, inclusiv cele musulman-fundamentaliste, realizând profituri din aceasta.

În mod paradoxal sistemul crimei organizate, în pofida aparentului efect destabilizator asupra sistemului politic, funcţionează adesea cu sprijinul guvernelor respective. Unul dintre motivele principale este reprezentat de ponderea veniturilor realizate din activităţile ilegale în unele economii naţionale.

De exemplu, pentru ţările andine din America de Sud, cocaina constituie produsul principal de export şi în general, raportat la întreaga Americă Latină, cocaina reprezintă al doilea produs de export, după petrol. În Peru şi Bolivia, conform surselor americane, 75% din PIB este realizat din producerea şi prelucrarea plantelor de coca.  

O ofensivă decisivă împotriva producerii drogurilor ar provoca măsuri violente de răspuns din partea cartelurilor drogurilor, o criză financiară regională, o criză economică majoră a tuturor industriilor conectate într-un fel sau altul cu aceea a drogurilor, intensificarea violenţei grupărilor rebele de gherilă, provocarea unei migraţii masive şi probabil violente a populaţiei, care şi-ar pierde principala sursă de venit, spre capitalele Lima (Peru), La Paz (Bolivia) şi Bogota (Columbia). Un factor ce complică şi mai mult situaţia în această zonă este acela că, în regiune, cartelurile drogurilor şi-au asumat o serie de funcţii sociale pe care în mod normal ar fi revenit statului, în special în domeniul bunăstării sociale, funcţionării justiţiei şi a ordinii publice.

Comerţul cu droguri asigură şi veniturile unor redutabile organizaţii teroriste şi extremiste. Astfel, fundamentaliştii din Asia Centrală de Sud şi de Sud-Est controlează principalele zone de culturi de droguri din Afganistan, Kashmir, Indochina etc. Organizaţia kurdă PKK foloseşte, la rândul său, însemnate resurse financiare provenite din comercializarea drogurilor (ar „administra” 40% din intrările în UE).

În concluzie, crima organizată este una dintre ameninţările specifice societăţii globale, ea acţionând în ţara noastră în modalităţi specifice, în special datorită statutului conferit de economia românească, în tranziţie prelungită de la proprietatea de stat la proprietatea privată şi economia de piaţă liberă. Pe măsură ce economia naţională va depăşi perioada actuală de fragilitate, odată cu intrarea în Uniunea Europeană, statul va beneficia de mai multe resurse pentru a contracara efectul unor ameninţări asimetrice de acest fel.

Violenţa etnică şi religioasă. Conflicte teritoriale

Valorile care sprijină existenţa grupurilor etnice şi religioase se referă la cultură, tradiţii şi cutume, limbă, mod de viaţă şi o anume psihologie comună. Toate acestea constituie fundamentul de la care se porneşte pentru a defini identitatea oricărui grup etnic. Asemenea valori nu pot fi nici eliminate şi nici distruse. Ele reprezintă o realitate obiectivă, definind fiecare grup etnic şi elementele sale caracteristice. A analiza sistemele de valori pe care se bazează grupurile etnice este deosebit de important, deoarece astfel pot fi cunoscute izvoarele sale şi însăşi evoluţia grupului. Având în vedere multitudinea conflictelor etnice din întreaga lume, în special la zonele de interferenţă a diferitelor culturi şi civilizaţii, analiza etno-culturală devine obligatorie.

Există zone de conflict activ în Africa, Orientul Apropiat şi Mijlociu, America Latină, Spania, Irlanda de Nord, Caucaz, Balcani, Indonezia precum şi în alte zone şi regiuni.

În prezent, multe din zonele de conflict se interconectează şi intercondiţionează. Confruntările etnice şi religioase pot constitui un adevărat „cal troian”, pe care unele grupări interesate îl pot utiliza cu scopul de a grăbi sfârşitul erei supremaţiei naţiunilor-state, fără însă a lua în considerare „efectul de bumerang” pe care l-ar putea avea aceste acţiuni destabilizatoare.

Recrudescenţa fenomenelor etnice şi religioase nu este exclusiv un efect al globalizării: ele au multiple conotaţii istorice, culturale şi în special economice. Se poate constata cu uşurinţă că acolo unde nu există probleme sociale şi economice nu există nici conflicte etnice, fără însă ca aceasta să însemne că nu există şi alte căi de alimentare a conflictelor etnice.

Prevenirea conflictelor presupune o abordare mai largă, depăşind zona culturală şi cea a economicului, căci conflictele etnice au cauze complexe, de natură istorică, culturală, teritorială şi politică, care se materializează într-o măsură mult mai mare în confruntarea de interese decât în cea de valori.

Interesele de natură etnică şi religioasă se bazează pe sistemele de valori, dar nu sunt un rezultat direct al acestora. Ele sunt un produs al necesităţii de a trăi într-o zonă geografică în care grupurile etnice acceptă ori, după caz, neagă sau sfidează statele în care trebuie să vieţuiască. 

Modalităţile de exprimare a intereselor de natură etnică şi religioasă nu sunt întotdeauna foarte clare pentru cei din afara grupurilor etnice respective. De multe ori, ele sunt disimulate de unele revendicări aparent legitime, de respectare a drepturilor omului, a drepturilor minorităţilor, a autonomiei etc.[11].

Mişcările religioase extremiste tind să aibă caracter universal. Spre deosebire de mişcările etnice, ele au tendinţa de a considera că opiniile pe care le exprimă trebuie să fie însuşite de toţi credincioşii propriei religii. Acestea au tendinţa de a crea o motivaţie transfrontalieră, transferând astfel propria opinie despre legitimitate din sfera ideatică spre motivaţia unor acţiuni politice. În multe cazuri de acest fel, frontierele internaţionale ale statelor sunt ignorate, nefiind recunoscute ca bariere în calea propagării credinţei, mai ales în situaţiile în care se face apel la violenţă.

Aceste mişcări extremiste au caracter exclusivist resping orice opţiuni contrare celor pe care promovează ele, atât pe cele teologice, cât şi pe cele politice sau în legătură cu ordinea socială. În plan practic, aceasta înseamnă că în societăţile în care asemenea opinii sunt predominante, orice individ care nu este un adept sau un credincios este considerat un cetăţean „de categoria a doua”. În plus, ele au un caracter militant activ, utilizând cu uşurinţă mijloace coercitive.

Mişcările religioase extremiste au o viziune despre societate cu totul diferită de cea a organizaţiilor naţionaliste. Ele nu gândesc în termeni de idealuri, valori sau interese naţionale, ci au un alt sistem de raportare la social. Organizaţiile islamiste, de exemplu, nu sunt interesate de naţionalism, care este specific Occidentului. Ele doresc întoarcerea la „Ummah”, adică la comunitatea tuturor musulmanilor, care trebuie să fie uniţi în jurul unui calif; aceasta a fost forma de organizare socială care a adus măreţie islamului în trecut.

Deşi mişcările religioase extremiste militante nu constituie singurul actor non-stat ale cărui activităţi contribuie la propagarea şi exacerbarea violenţei, mulţi experţi consideră că ele au tendinţa să stimuleze anumite tipuri de activităţi internaţionale destabilizatoare.

Între altele, se evidenţiază iredentismul, adică tendinţa unor grupuri etnice sau a unor grupări religioase de a revendica teritorii într-o zonă adiacentă, care în unele cazuri a fost pierdută în favoarea unui alt stat care o deţine în prezent. Pentru a îndeplini un asemenea obiectiv de cele mai multe ori este utilizată forţa armată.

Secesionismul este tendinţa unei minorităţi etnice sau religioase de a se separa de un stat recunoscut pe plan internaţional. Aceasta se realizează de asemenea prin violenţă, pe calea luptei armate. De obicei există o a treia parte implicată, care sprijină din punct de vedere logistic elementele secesioniste. În unele cazuri, sprijinul poate fi chiar mai substanţial, materializându-se în sprijin militar efectiv. 

Revoltele secesioniste sunt o sursă importantă a războaielor civile. Violenţa internă constituie o reacţie faţă de frustrarea generată de percepţia unei părţi a populaţiei că este în mod nedrept privată de statutul şi starea materială de care se bucură grupurile avantajate. Când aşteptările populaţiei în privinţa a ceea ce ea poate avea în mod real sunt exagerate şi exploatate de cercuri interesate, sporeşte probabilitatea izbucnirii unui conflict social, a unuia etno-naţional ori chiar religios. În perioada Războiului Rece, războaiele civile au fost în general asociate cu mişcările de eliberare naţională din Africa şi Asia. După sfârşitul Războiului Rece însă s-a dovedit că nemulţumirile ţinute sub control în cadrul „blocurilor rivale” s-au dezlănţuit cu ferocitate, iar revoltele secesioniste s-au declanşat în multe state[12].

Un al treilea tip de activitate internaţională pe care mişcările religioase militante au tendinţa să-l genereze este migraţia, adică părăsirea ţărilor de origine de către minorităţile religioase, în scopul de a scăpa de persecuţii.

Fie că această migraţie are loc de bunăvoie, fie că este realizată prin constrângere, rezultatul este acelaşi şi anume  formarea de diaspore. Acestea sunt comunităţi etnice sau religioase care se coagulează în alte ţări, însă menţin legături economice, culturale, afective şi chiar politice cu ţările din care provin.

Terorismul internaţional a devenit pentru adepţii din străinătate ai unor religii o formă importantă de acţiune.

Terorismul internaţional.

După 11 septembrie 2000 şi chiar după recentul război din Irak, majoritatea statelor moderne continuă să-şi definească strategia de securitate naţională în condiţiile în care ameninţările cărora trebuie să le facă faţă îşi au rădăcini în locuri dintre cele mai surprinzătoare, iar terorismul este din ce în ce mai prezent, mai specific şi mai ancorat în capabilităţi materiale.

Ameninţările la adresa securităţii, cărora naţiunile trebuie să le facă faţă, sunt strâns legate atât de presiunea modernităţii şi globalizării, cât şi de delicatul caracter al identităţii, de responsabilitatea alegerii şi de vulnerabilitatea înstrăinaţilor, a celor ce nu-şi găsesc apartenenţa la grup. Scopurile pe termen lung legate de politicile antiteroriste trebuie să includă măsuri de prevenire şi de descurajare a tinerilor de a se alătura grupărilor teroriste. La prima vedere, aceasta ar putea fi interpretată drept un scop imposibil de pus în practică, fiind greu să identifici persoane cu potenţial terorist ridicat şi mai ales să le determini să nu se alăture unor grupări care ar putea comite acte teroriste. Preocupările academice cu privire la terorism sugerează că pentru înţelegerea motivaţiei teroriştilor se impune o abordare interdisciplinară. Teroriştii nu sunt motivaţi numai de factori psihologici, ci şi de cei sociali, politici, religioşi sau economici. Prin urmare, motivaţiile, scopurile, ideologiile etnice separatiste, anarhiste, revoluţionare sau fundamentalist-religioase diferă semnificativ, iar influenţa ideologică, în contextul socio-economicului, culturalului, demograficului şi a altor realităţi devine extrem de relevantă şi periculoasă. Deşi este greu de acceptat de către lumea civilizată, terorismul a devenit o realitate cu implicaţii globale greu de prevenit şi gestionat. El nu se mai prezintă doar ca un gest criminal mărunt produs în disperare de cauză la o anumită evoluţie a sistemului social. Acum el s-a consacrat ca o acţiune deosebit de violentă, îndreptată împotriva ordinii de drept, desfăşurată în afara şi împotriva normelor internaţionale.

„Terorismul este teatru”[13] este definiţia pe care o dă expertul Brian Jenkins acestui fenomen complex. Perceput ca o piesă de teatru, terorismul poate fi văzut ca o prezentare deliberată către o audienţă largă pentru a evidenţia un mesaj sau a atrage atenţia asupra sa. Scopul şi intenţia unor asemenea acţiuni pot avea un impact sinistru asupra populaţiei, asupra naţiunii sau la nivel regional şi global.

Pe de altă parte, terorismul a fost reprezentat ca o tactică, strategie, crimă, datorie sfântă, reacţie justificată şi greşeală abominabilă. Totul depinde din ce punct de vedere este privit. „Pentru unii, un individ poate fi un terorist, în timp ce pentru alţii, el este un luptător pentru libertate”[14].

Încercând să definim terorismul, constatăm că există o multitudine de astfel de definiţii, diferenţa dintre ele fiind dată de rolul şi responsabilităţile organizaţiei (agenţiei) emitente.

Departamentul Apărării al SUA[15] defineşte terorismul drept „folosirea calculată a violenţei nelegale sau ameninţarea cu folosirea acesteia, în scopul inducerii sentimentului de teamă, cu intenţia de a forţa sau intimida guvernele în vederea realizării scopurilor propuse, care pot fi în general politice, religioase sau ideologice”.

La rândul său, ONU[16] prezintă terorismul ca pe „o stare de anxietate inspirând acţiuni violente repetate, angajate de actori statali, grupări sau indivizi ce acţionează clandestin pentru motive foarte diverse, criminale sau politice în care, în deplin contrast cu asasinatele, ţinta directă a violenţei nu reprezintă şi ţinta principală”.

Guvernul Marii Britanii[17] defineşte foarte concis terorismul ca fiind „folosirea violenţei pentru realizarea unor stări finale politice şi care pot include utilizarea oricărei forme de violenţă, în scopul inducerii unui sentiment de frică în rândul opiniei publice sau a unei părţi a acesteia”.

Deşi există foarte multe definiţii atribuite terorismului, toate au în comun o gamă largă de elemente. Caracteristicile comune ale acestor definiţii se referă la următoarele aspecte:

  • politic – un act terorist este un act politic sau care este comis cu scopul de a produce un efect politic;
  • psihologic – orice act terorist cauzează un efect psihologic sau teroare. Victimele acestor acte sunt altele decât cele care au fost vizate iniţial;
  • violent – violenţa, coerciţia sau fenomenele distructive sunt folosite conjugat pentru îndeplinirea scopurilor propuse. Chiar dacă pierderile sau efectele distructive produse nu sunt rezultatul unui act terorist, totuşi ceea ce s-a produs este urmarea ameninţării sau violenţei potenţiale;
  • dinamic – grupările politice solicită schimbări, revoluţii sau mişcări politice. Nimeni nu recurge la atacuri violente împotriva persoanelor străine sau inocente doar pentru „a menţine starea de fapt existentă”;
  • deliberat – acţiunile teroriste sunt planificate din timp şi minuţios (ele nu sunt întâmplătoare) şi au ca finalitate atingerea unor scopuri specifice bine precizate.

Cu ajutorul mijloacelor militare şi bazându-se pe elemente de război psihologic, terorismul urmăreşte obţinerea unor avantaje exclusiv sectare, prevalându-se de aşa-zise precepte religioase, în fond sloganuri, scoase din tenebrele istoriei.

În scopul apărării cetăţenilor, statelor şi a intereselor acestora în ţară şi în străinătate este de aşteptat ca fiecare membru al comunităţii internaţionale să întreprindă măsuri în următoarele domenii:

  • elaborarea şi implementarea strategiilor naţionale de securitate;
  • informarea populaţiei cu privire la pericolul reprezentat de grupările teroriste;
  • integrarea măsurilor de protecţie a propriilor cetăţeni din străinătate;
  • adoptare unor capabilităţi integrate de management al consecinţelor.

Violenţa politică, ca parte a condiţiei umane organizate social, poate deveni endemică în anumite condiţii favorizante. De aceea, comunitatea internaţională nu trebuie să tolereze grupările teroriste, care caută să combine puterea tehnologiei moderne cu cea a armelor de distrugere în masă, în scopul ameninţării permanente a societăţii civilizate şi a întregii omeniri. Cei mai importanţi actori internaţionali au, îndeosebi, responsabilitatea de a se abţine de la „manipularea” unor grupări teroriste în competiţia economică şi politică actuală. 

Războiul împotriva terorismului nu poate fi comparat cu o „ciocnire a civilizaţiilor”, ci mai degrabă cu o „ciocnire între civilizaţie şi cei care doresc să o distrugă”[18]. Ca atare, lumea civilizată trebuie să persevereze în lupta împotriva terorismului astfel încât să fie  eliminată o ameninţare la modul ei de viaţă. Atâta timp cât teroriştii exploatează beneficiile oferite de noul mediu global şi acţionează în întreaga lume, răspunsul comunităţii internaţionale trebuie să fie, de asemenea, la nivel global. Dacă teroriştii încearcă să fugă – consideră experţii americani - lumea civilizată trebuie să-i urmărească. Dacă aceştia se ascund, trebuie găsiţi. Câteva lupte vor putea fi cunoscute, altele nu. Campania de luptă împotriva terorismului va fi una de durată şi nemiloasă.

Majoritatea specialiştilor apreciază că simpla combatere fizică a terorismului nu este suficientă. Ea trebuie însoţită de combaterea fundamentului său ideologic, de demontarea şi demonetizarea justificării sale morale şi etice. Este necesară construirea unei ordini internaţionale în care ţările şi popoarele să fie integrate într-o lume în care primează interesele şi valorile comune: demnitatea umană, respectarea legii, respectarea libertăţilor individuale, economia de piaţă şi libera iniţiativă, toleranţa religioasă. Trebuie să se înţeleagă că o lume în care aceste valori sunt asimilate ca standarde şi nu ca excepţii reprezintă cel mai bun antidot împotriva proliferării terorismului. Victoria împotriva terorismului nu reprezintă un moment singular şi punctual, ci un efort de durată, susţinut al comunităţii internaţionale. Victoria va fi asigurată şi va fi de durată atâta timp cât comunitatea internaţională îşi menţine trează vigilenţa, va lupta şi va coopera neîntrerupt, în scopul prevenirii actelor şi grupărilor teroriste.

Modele de analiză şi scenarii pentru viitor

Există în prezent mai multe modalităţi de abordare a vulnerabilităţilor,ameninţărilor şi riscurilor, şi de soluţionare a problemelor planetei noastre, izvorâte din practica relaţiilor internaţionale de-a lungul timpului.

Timp de aproape cinci decenii paradigma Războiului Rece a funcţionat fără greş şi a dat răspunsuri adecvate la aproape orice problematică apărută în politica mondială. Această paradigmă, care azi reprezintă doar istorie, dar care devenise aproape unanim acceptată timp de două generaţii, a lăsat locul mai multor noi paradigme, odată cu de-structurarea sistemului comunist. Au apărut astfel următoarele paradigme:

O lume unită. Cel ce a lansat această paradigmă optimistă în legătură cu viitorul omenirii este Francis Fukuyama. În lucrarea Sfârşitul istoriei[19], el arată că lumea se îndreaptă spre un punct de oprire al evoluţiei pe baze ideologice a umanităţii şi spre răspândirea universală a democraţiei liberale de tip occidental, ca ultimă formă a sistemelor de guvernare.

Atenţia omenirii, după opinia lui Fukuyama, se va focaliza asupra rezolvării problemelor economice şi tehnice şi mai puţin asupra celor politice, căci, odată cu dezideologizarea relaţiilor internaţionale, războiul s-a încheiat, iar democraţia liberală este victorioasă. Modelul s-a dovedit construit pe o premisă falsă, căci confruntarea ideologică şi militară dintre capitalism şi comunism a fost înlocuită în scurt timp de alte tipuri de confruntare, mult mai diversificate.

Modelul liberal. Este tot un model optimist, care se bazează pe soluţii politice pentru a obţine şi prezerva pacea. Soluţia liberală se bazează pe utilizarea a patru instrumente: dreptul internaţional; organizaţiile internaţionale; integrarea politică şi democratizare.

Dreptul internaţional este un mecanism instituţionalizat, care comunică factorilor de decizie politică din diferite state o viziune unitară asupra naturii sistemului internaţional. Cu alte cuvinte, el furnizează o înţelegere comună şi unitară asupra „regulilor jocului” în relaţiile internaţionale. Regulile sporesc gradul de predictibilitate şi reduc nesiguranţa în relaţiile dintre state.

Aceste beneficii explică de ce statele sprijină aplicarea normelor dreptului internaţional şi în mod voit îşi adaptează politica şi acţiunile în conformitate cu prevederile sale.

Pe lângă avantaje evidente pe care dreptul internaţional public le conferă tranzacţiilor în domeniul economic, comerţului internaţional, schimburilor valutare, circulaţiei trimiterilor poştale, regimului datoriilor, protecţiei mediului înconjurător etc., el pune ordine în sistemul negocierilor în vederea constituirii, menţinerii funcţionalităţii şi perfecţionării unui sistem de securitate. Substituind rezolvarea diferendelor prin conflict armat cu rezolvarea pe cale instrumentelor juridice, dreptul internaţional reduce sursele de agresiune, încercând să înlocuiască anarhia cu ordinea în relaţiile internaţionale.

Mulţi jurişti, dar şi politicieni, critică totuşi sistemul de drept internaţional, ca fiind deficitar, datorită dependenţei de atitudinea şi comportamentul guvernelor. Deoarece instituţiile sistemului juridic internaţional sunt slabe în comparaţie cu cele aparţinând fiecărui stat în parte, în prezent există mai multe servituţi în funcţionarea dreptului internaţional.   

În primul rând, nu există un corp legislativ la nivel internaţional, capabil să adopte legi obligatorii pentru toate statele. Şi în cadrul UE se pot stabili reguli şi norme doar atunci când statele europene doresc să le includă la tratatele la care subscriu în mod benevol şi explicit. Nu există încă o metodă sistematică de amendare sau de anulare a acestor norme şi reguli, fapt afirmat în articolul 38 al Statului Curţii Internaţional de Justiţie.

În al doilea rând, nu există un organism juridic care să aibă puterea de a identifica regulile acceptate de state, de a ţine evidenţa şi de a lua măsuri în cazul violării lor. De fapt statele sunt responsabile de a îndeplini toate aceste atribuţii, iar Curtea Internaţională de Justiţie nu are puterea de a-şi exercita atribuţiile fără acordul statelor. În fine, nu există organisme abilitate cu aplicarea legii, aceasta de obicei făcându-se de către statele victime, cu sprijinul aliaţilor lor sau al altor părţi interesate. Nu există un sistem centralizat de proceduri de aplicare a legii, iar aplicarea însăşi este voluntară. Întregul sistem rămâne astfel la latitudinea statelor de a se supune sau nu regulilor la care au consimţit şi depinde de capacitatea fiecărui stat de a avea forţa necesară pentru a impune respectarea legii[20].

Cu toate imperfecţiunile, dreptul internaţional are o contribuţie importantă la menţinerea păcii. Procedurile legale stabilite de dreptul internaţional au menirea de a rezolva orice diferend şi disputele înainte ca ele să degenereze în conflict sau război. Dreptul internaţional nu este destinat să prevină orice tip de război în mod nediscriminatoriu. Dreptul internaţional nu interzice războiul ca atare, ci îl menţine ca pe o sancţiune împotriva celor care încalcă norma. Războiul este ultima soluţie pentru a pedepsi agresiunea, asigurând viabilitatea şi credibilitatea structurii sistemului legal internaţional. Războiul declanşat de coaliţia internaţională împotriva Irakului în 1991, ca urmare a ocupării Kuwaitului de către Irak în 1990, s-a încadrat în această categorie, după cum şi războiul iniţiat de SUA şi aliaţii săi la 7 octombrie 2001 împotriva organizaţiei teroriste Al-Qaeda, condusă de Osama ben Laden, responsabilă de cele peste 3000 de victime, ca urmare a atentatelor de la New York şi Washington din 11 septembrie 2001, se încadrează în acelaşi tip ripostă, exercitarea dreptului la autoapărare.

Organizaţiile internaţionale, al doilea instrument agreat de susţinătorii paradigmei liberale, au un rol important în stabilirea ordinii internaţionale în secolul XXI. Comunitatea internaţională poate să întărească capacitatea dreptului internaţional de a preveni sau stopa agresiunea, inclusiv prin intermediul organizaţiilor internaţionale. Teoreticienii liberali recomandă crearea de organizaţii internaţionale, ca instrument de menţinere a păcii.

Ca şi predecesoarea sa, Liga Naţiunilor, Organizaţia Naţiunilor Unite are ca misiune de bază menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Stipulaţia din Carta ONU, că poate fi membru al Organizaţiei orice ţară iubitoare de pace, reafirmă acest obiectiv, aceeaşi cartă ONU cerând statelor membre să-şi rezolve disputele internaţionale prin mijloace paşnice. Principiul primordial al activităţii organizaţiilor internaţionale cu vocaţie de securitate este acela al securităţii colective, care prin contrast cu echilibrul de putere, cere fiecărui stat să-şi asume responsabilitate pentru asigurarea securităţii tuturor celorlalte ţări. Conceptul „presupune ca fiecare naţiune să perceapă orice provocare la adresa securităţii internaţionale în acelaşi fel cu celelalte state şi să-şi asume un risc similar pentru a o prezerva”[21].

Se pare că organizaţiile regionale ai căror membri împărtăşesc interese şi tradiţii comune, oferă astăzi şanse mult mai mari de reuşită în gestionarea eficientă a situaţiilor de criză.

Al treilea instrument, integrarea politică, este un proces, dar în acelaşi timp şi produs al eforturilor de a constitui noi comunităţi politice şi instituţii supranaţionale. Rolul său primordial este de a creşte stabilitatea regională, de a reduce „apetitul” statelor de a-şi rezolva problemele utilizând forţa militară şi de a pune în aplicare reforma care să transforme instituţiile internaţionale din instituţii ale statelor în instituţii deasupra statelor.

Uniunea Europeană este cel mai elocvent exemplu al dezvoltării unei comunităţi integrate din punct de vedere economic şi, în viitor, politic.

Pentru a putea ajunge la integrare politică la nivel regional este necesar, socotesc unii specialişti, să fie îndeplinite anumite condiţii; apropierea geografică; creşterea economică constantă; existenţa unui sistem politic similar; o opinie publică şi lideri politici favorabili ideii de integrare; omogenitatea culturală; stabilitate internă; experienţă istorică şi dezvoltare socială apropiată; formă de guvernare şi sisteme economice compatibile; nivelul de pregătire militară şi logistica sistemului  militar similare ori compatibile; o percepţie comună, unitară asupra ameninţărilor şi riscurilor la adresa securităţii; compatibilitate în procedurile administrative şi, în fine, o colaborare fructuoasă anterioară în anumite domenii[22].

Democratizarea este cea de-a patra dimensiune a viziunii liberale asupra securităţii internaţionale. Premisa de la care se pleacă este aceea că tipurile de sisteme politice existente în diferite state sunt relevante pentru posibilitatea şi probabilitatea unui conflict armat. Contează într-o mare măsură dacă statele sunt guvernate în mod democratic, deoarece, dacă este aşa, lumea va deveni mai paşnică, afirmă adepţii liberalismului. Această teză este opusă celei agreate de adepţii realismului (şi în special ai neorealismului), care afirmă că natura formei de guvernare şi a sistemului politic nu influenţează într-o măsură semnificativă politica externă a statelor şi relaţiilor internaţionale. Adepţii realismului cred că guvernele, fie ele democratice sau autoritate, răspund în mod similar la ameninţările la adresa securităţii lor.

Efortul depus în momentul de faţă de către democraţiile occidentale pentru a lărgi şi a extinde propria comunitate (de exemplu prin extinderea NATO şi a Uniunii Europene) poate conduce la o transformare majoră în politica mondială, cu condiţia de a se continua politica de rezolvare a conflictelor potenţiale şi existente, şi anume prin compromis, negociere, mediere, arbitraj - într-un cuvânt, prin mijloace neviolente.

Adepţii liberalismului şi neoliberalismului văd conflictele armate ca pe un rezultat al deficienţelor instituţiilor internaţional, cu adânci rădăcini în istorie. Ei apreciază că actualul sistem internaţional, relativ anarhic, constituie o problemă şi nu o soluţie, aşa cum consideră adepţii realismului, deoarece instituţiile internaţionale slabe, lipsite de putere efectivă, măresc costul real al securităţii naţionale şi fac ca bunăstarea globală să fie dependentă, condiţionată şi subordonată bunăstării fiecărei naţiuni în parte.

În acest context, contribuţia instituţiilor internaţionale nu a fost la nivelul scontat; în ciuda unor acţiuni promiţătoare, conflictele armate încă sunt frecvente, ceea ce nu este surprinzător pentru un sistem în care statele alocă mai puţin de doi dolari pe an pentru educaţie fiecărui locuitor al planetei, se arată într-un document al Organizaţiei Naţiunilor Unite, în timp ce cheltuielile militare globale se ridicau la peste 960 de miliarde dolari în urmă cu zece ani, adică aproximativ 160 dolari pe cap de locuitor,[23] iar în 2005 s-au cifrat la 1 100 de miliarde de dolari.

Modelul realist. Adepţii teoriei realiste asupra relaţiilor internaţionale văd statele drept principalii şi unicii actori importanţi în afacerile mondiale. Conform acestei teorii, relaţia dintre state este dominată de anarhie şi prin urmare, pentru a-şi asigura supravieţuirea şi securitatea, statele încearcă să-şi maximizeze puterea[24]. Pentru a atinge acest obiectiv, statele utilizează trei instrumente: alianţele, echilibrul puterii şi controlul armamentului.

Alianţele sunt înţelegeri formale între state, în scopul coordonării atitudinii adoptate în situaţia unor urgenţe militare. Alianţele sunt deci coaliţii cu caracter durabil în timp, care au drept principal scop creşterea puterii militare. Statele pot ajunge la acest rezultat pe două căi: prin achiziţii de noi de sisteme de armament sau prin constituirea de alianţe. Deşi alianţele răspund mai bine principiului economiei de forţe, deoarece costul efortului militar este împărţit între membrii lor, istoria demonstrează că majoritatea statelor au urmat ambele  căi.

Făcând faţă unor pericole comune, statele au motive îndreptăţite pentru a se alia. „Beneficiul principal al alianţelor este în primul rând şi mod evident o securitate sporită. Avantajele securităţii, în cazul unei apărări comune în cadrul unei alianţe, include o mai redusă posibilitate de a fi atacat (efectul de descurajare), o mai mare capacitate de ripostă în cazul unei agresiuni (apărare) şi prevenirea posibilităţii unora dintre aliaţi de a încheia alianţe cu adversarul (efectul de excludere)”[25].

Avantajele de a face parte dintr-o alianţă se diminuează odată ce pericolul extern care determină constituirea alianţei dispare. Politicile şi strategiile de securitate şi militare adoptate sau formulate la nivelul alianţelor se bazează pe un simţ al conştiinţei riscurilor şi împărtăşirii unui destin comun de către toţi membrii alianţei.

Deşi adepţii căii realiste percep alianţele ca pe un instrument pe care statele pot să-l utilizeze spre propriul beneficiu, ei atenţionează totuşi că: formarea alianţelor tinde să diminueze capacitatea şi flexibilitatea în exprimarea opţiunilor; reduce capacitatea statelor de a se adapta schimbărilor survenite în mediul internaţional; slăbeşte capacitatea acestora de a influenţa deciziile unui partener prin reducerea numărului de parteneri potenţiali; elimină avantajele ce derivă din creşterea în mod deliberat a ambiguităţii în legătură cu intenţiile unui anumit stat; provoacă teamă adversarilor sau competitorilor; implică statele în dispute cu inamicii aliaţilor; menţine rivalităţile existente; stimulează resentimentele unor state prietene care se află în afara alianţei şi nu se bucură de avantajele acesteia; încurajează inamicii şi competitorii de a forma, la rândul lor, contra-alianţe, ducând la reducerea securităţii pentru ambele coaliţii.

Adepţii curentului realist ajung totuşi la concluzia că alianţele sunt benefice dacă reprezentanţii conducerii politice rămân flexibili şi dacă normele dreptului internaţional sprijină o interpretare elastică a angajamentelor asumate în cadrul alianţei, precum şi drepturile statelor neutre. Acurateţea acestor afirmaţii este evaluată cel mai bine prin exploatarea posibilei contribuţii a alianţelor la formarea şi menţinerea echilibrului de putere.

La baza conceptului echilibrului de putere se află ideea că pacea va rezulta ca urmare a distribuţiei puterii militare astfel încât nici una dintre părţile adverse să nu fie suficient de puternică pentru a-şi domina inamicul sau statul cu care se află în competiţie. Dacă un stat ori coaliţie acumulează suficientă putere pentru a ameninţa alte state, vor exista destule motive pentru cei supuşi ameninţării spre a-i determina să nu ţină seama de aparenţa şi momentana diferenţă de putere şi să se unească într-o alianţă defensivă. Noul pol de putere astfel creat, în conformitate cu teoria echilibrului de putere, va descuraja potenţialul atacator de a-şi urmări obiectivele expansioniste. Astfel prin libera competiţie, se va instala un echilibru care va asigura menţinerea status quo-ului. Teoria echilibrului de putere este fondată pe premisa că slăbiciunea unui stat favorizează agresiunea împotriva sa şi că o putere care să o contracareze trebuie folosită pentru a descuraja potenţialii agresori. Aceste supoziţii sunt totuşi criticabile, deoarece ele justifică cursa înarmărilor, care poate conduce spre un război global.

Teoria echilibrului de putere se ocupă în special cu analiza rivalităţilor şi ciocnirilor dintre marile puteri, ca de exemplu în cele două războaie mondiale. Declanşarea acestora este privită ca exemplul cel mai concludent al eşecului sistemului internaţional bazat pe echilibrul de putere, în timp ce rezultatele lor, drept reechilibrarea balanţei puterii[26]. Un exemplu edificator este Războiul Rece, pe durata căruia, după W. Kegley şi E. Wittkopf, se disting mai multe perioade: o primă perioadă este cea a unipolarităţii, între 1945 şi 1949, pe parcursul căreia SUA, singura posesoare a armei nucleare, a devenit superputerea dominantă; a doua perioadă, din 1949 până la începutul deceniului al şaptelea, s-a caracterizat prin bipolaritate, ca urmare a reechilibrării puterii, iniţial între Uniunea Sovietică şi SUA, apoi între cele două alianţe militare antagoniste, NATO şi Tratatul de la Varşovia; ultima perioadă a Războiului Rece, de la începutul anilor şaptezeci până la sfârşitul deceniului al nouălea, este caracterizată de bipolicentrism, adică în continuitatea superiorităţii marcante a celor două superputeri, în paralel cu erodarea coeziunii interne a celor două alianţe şi câştigarea capacităţii de manevră pentru unii din aliaţi. De exemplu România, în deceniul al şaptelea, a clădit foarte bune relaţii cu Europa de Vest şi cu Statele Unite (pe care din păcate nu le-a fructificat oportun), în timp ce Franţa a dezvoltat  relaţiile cu Uniunea Sovietică, iar Germania Federală cu Polonia[27]. Unii analişti consideră că viitorul echilibrului de putere este cel al multipolarităţii, depăşindu-se situaţia actuală, în care SUA sunt singura putere globală. Se apreciază că sistemul internaţional multipolar va fi constituit în viitor din puteri relativ egale, care ar fi Statele Unite, China, Japonia, F. Rusă şi Uniunea Europeană.

Mulţi adepţi ai teoriei realiste văd controlul armamentelor ca o cale de a influenţa distribuţia internaţională a puterii militare într-un mod care să promoveze pacea şi securitatea naţională a tuturor statelor. De fapt, politicienii care au negociat tratatele privind controlul armamentelor au fost de cele mai multe ori adepţi ai teoriei realiste, care au perceput aceste demersuri ca pe nişte măsuri prudente, capabile să promoveze securitatea propriilor ţări. De multe ori însă se face confuzie între controlul armamentului  şi dezarmare.

Controlul armamentului  se referă la înţelegerile şi tratatele desemnate să stabilească nivelul acceptabil şi admisibil al armamentului, fie prin limitarea proliferării, fie prin stabilirea de restricţii referitoare la utilizarea lui. În schimb, dezarmarea caută să reducă sau să elimine armamentul în general ori doar anumite categorii specifice. La modul general, controlul armamentului constă în orice formă de constrângere privind utilizarea armamentului, în orice formă de cooperare între adversari sau competitori în acest sens. Controlul armamentului poate fi implicit sau explicit, formal sau informal, unilateral, bilateral ori multilateral. Este un fel de management comun al procesului de achiziţionare a armamentului de către statele participante, cu speranţa reducerii riscului declanşării unui război. Controlul armamentului admite existenţa războiului şi posibilitatea unui conflict armat. Dezarmarea este un concept complet diferit. Ea vizează reducerea drastică a tuturor sistemelor de armament, mergând până la eliminarea lor, în scopul eradicării războiului. Dezarmarea este bazată pe raţionamentul că dacă nu există armament, nu va mai exista război. În timp ce controlul armamentului încearcă să menţină un anumit status quo, procesul de dezarmare urmăreşte să-l modifice. Din acest punct de vedere, controlul armamentului este un concept şi un proces conservator, în timp ce dezarmarea este unul radical[28].  

Controlul armamentului nu rezolvă problema de bază a rivalităţii dintre state, deoarece atâta timp cât statele deţin arsenale militare pe care pot să le utilizeze, toate înţelegerile şi tratatele privind controlul armamentului sunt doar ceva mai mult decât aranjamente de cooperare între adversari. Ele definesc şi delimitează competiţia, putând reduce distructivitatea războiului, dar nu acţionează asupra sursei conflictului. Managementul conflictelor politice, evitând ajungerea la un conflict şi la violenţă armată, poate fi cheia soluţiei controlului armamentului.

Modelul două lumi antagoniste. De mult timp oamenii percep lumea ca fiind constituită din două grupuri diferite: „noi şi ei”. Aşa au gândit grecii şi romanii în antichitate, incluzându-se pe ei în lumea civilizată, ceilalţi fiind barbarii. În zilele noastre, specialiştii împart Lumea în Orient şi Occident, în Nordul dezvoltat şi Sudul înapoiat, în centru şi periferie etc. După încheierea Războiului Rece, politologii americani au divizat lumea în zone de pace şi zone de turbulenţă, zona de pace incluzând Occidentul şi Japonia, cu 15% din populaţia lumii, iar în zona de turbulenţă restul de 85%[29].

În funcţie de cum sunt definite părţile, o imagine a lumii împărţite în două trebuie într-o oarecare măsură să corespundă realităţii.

Cea mai obişnuită şi actuală diviziune, care apare sub nume diferite, este cea între ţările bogate (moderne, dezvoltate, Nordul) şi ţările sărace (tradiţionale, nedezvoltate sau în curs de dezvoltare, adică Sudul).

Diviziunea culturală între Vest şi Est a fost corelată din punct de vedere istoric cu diviziunea economică, iar accentul se pune mai puţin pe diferenţele de bunăstare economică şi mai mult pe filosofia pe care o susţine, pe valorile şi modul de viaţă. Fiecare dintre aceste imagini reflectă unele elemente ale realităţii, care în ziua de astăzi admit, de asemenea, limitări. 

Ţările moderne bogate au caracteristici care le diferenţiază de ţările tradiţionale sărace, care au şi ele caracteristici comune. Diferenţele de bogăţie pot să ducă la conflicte între societăţi, însă realitatea sugerează că aceasta se întâmplă în primul rând atunci când societăţile bogate şi mai puternice încearcă să cucerească şi să colonizeze societăţi sărace şi mai tradiţionale. Occidentul a făcut acest lucru timp de 400 de ani, iar apoi unele colonii s-au revoltat şi au declanşat războaie de eliberare împotriva puterilor coloniale, care între timp îşi pierduseră voinţa de a fi imperii. În lumea de azi decolonizarea este un fapt împlinit, iar războaiele coloniale de eliberare au fost înlocuite de conflicte între popoarele eliberate, majoritatea având caracter interetnic, intertribal sau religios. 

La nivel mult mai general, conflictele de amploare între „bogaţi” şi „săraci” sunt improbabile, deoarece cu mici excepţii, ţările sărace duc lipsă de unitate politică, putere economică şi capacitate militară pentru a putea provoca ţările bogate. Dezvoltarea economică din Asia şi din America Latină a estompat simpla dihotomie între cei care au şi cei care nu au. Statele bogate pot să lupte în războaie comerciale cu orice alt stat, cele sărace pot să lupte în războaie violente unele cu altele, însă un război internaţional de amploare între Sudul sărac şi Nordul bogat este aproape la fel de îndepărtat de realitate ca şi o lume armonioasă şi fericită.

Separarea lumii în entităţi distincte şi antagonice nu oferă prea multe posibilităţi de înţelegere a viitorului ei. La unele niveluri, Occidentul este o entitate. Cu toate acestea, ce anume au în comun societăţile non-occidentale, în afara faptului că se situează în afara Occidentului?

Civilizaţiile japoneză, chineză, hindusă, islamică şi africană au puţine valori în comun în termeni de religie, de structură socială, de instituţii şi valori dominante. Uniunea societăţilor non-occidentale şi dihotomia est-vest reprezintă defectele orientalismului pe care Eduard Sad le-a criticat în modul său propriu pentru promovarea diferenţei între familiar (Europa, Occidentul – „noi”) şi străin (Orientul, Estul – „ei”) şi pentru admiterea inerentei superiorităţi a primului asupra celui din urmă. În timpul Războiului Rece, lumea a fost polarizată într-o măsură considerabilă de-a lungul unui spectru cultural. Polarizarea culturală a Estului şi Vestului este în parte, o altă consecinţă a practicii – universale, însă neinspirate – de a numi civilizaţia europeană drept civilizaţie occidentală. Terra rămâne deosebit de diversificată pentru a putea fi în mod simplist analizată, pe divizări rigide din punct de vedere economic între Nord şi Sud, sau din punct de vedere cultural între Est şi Vest[30].

Modelul civilizaţional. Samuel P. Huntington este un reputat profesor de ştiinţe politice la Universitatea Harvard şi autor al unor cărţi importante precum: Ordinea politică şi societăţile în mişcare, Politica americană: promisiunea unei dezarmări şi Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale. Ultima, apărută în 1997, reprezintă dezvoltarea unui articol de succes, publicat în anul 1993 în revista „Foreign Affairs”, având drept titlu interogaţia Ciocnirea civilizaţiilor?. S. P. Huntington abordează şi susţine în cartea sa modelul civilizaţional al ordinii mondiale.

A vedea lumea în funcţie de câteva modele civilizaţionale are avantajul de a evita contradicţiile existente între celelalte paradigme, arată S. P. Huntington[31].

După opinia lui S. P. Huntington, a vedea lumea în funcţie de şapte sau opt civilizaţii înseamnă a evita multe din aceste dificultăţi. Nu trebuie sacrificată realitatea în numele zgârceniei, aşa cum se întâmplă în cazul paradigmelor uni- sau bi-polare; nu trebuie nici sacrificată zgârcenia în numele realităţii, aşa cum o fac paradigmele statistice sau ale haosului. Modul său de a analiza prevede un cadru uşor accesibil şi inteligibil pentru a înţelege lumea, a distinge ceea ce este important de ceea ce nu este important în conflictele multiplicate, a prezice dezvoltările viitoare şi a prevedea puncte de reper pentru oamenii politici. O abordare civilizaţională, după S. P. Huntington, stabileşte în principiu următoarele: forţele de integrare în lume sunt reale şi sunt exact cele care generează contraforţele revendicărilor culturale şi cunoştinţelor civilizaţionale; lumea este bipolară într-un sens, însă principala distincţie este aceea între Occident, civilizaţia dominantă până în prezent şi toţi ceilalţi, care au totuşi în comun mai mult decât nimic; pe scurt, lumea este divizată între cea occidentală şi mai multe lumi non-occidentale; statele-naţiuni sunt şi vor rămâne cei mai importanţi actori în afacerile internaţionale, însă interesele lor, asocierile şi conflictele între ele sunt din ce în ce mai mult limitate de factori culturali şi civilizaţionali; lumea este într-adevăr anarhică, presărată de conflicte tribale şi de naţionalitate, însă conflictele care pun cele mai mari pericole pentru stabilitate sunt cele între state sau grupuri provenind din diferite civilizaţii.

O astfel de paradigmă civilizaţională prezintă o hartă relativă, dar nu foarte simplă pentru a înţelege ce se întâmplă într-o lume precum cea a sfârşitului secolului XX şi începutul secolului XXI. Oricum, nici o paradigmă nu este bună la infinit.

Modelul politicii mondiale dat de Războiul Rece a fost foarte folositor şi relevant timp de 50 de ani, dar a devenit desuet la sfârşitul anilor ’80 şi la un moment dat, paradigma civilizaţională va avea probabil un destin similar. Pentru perioada contemporană, această paradigmă se dovedeşte a fi un ghid util, arată S. P. Huntington, pentru a distinge ceea ce este mai important de ceea ce este mai puţin important. De exemplu, mai puţin de jumătate din cele 48 de conflicte etnice în desfăşurare în lume la începutul anului 1993, au fost între grupuri aparţinând de civilizaţii diferite. Perspectiva civilizaţională i-ar fi îndrumat pe secretarul general al ONU şi pe secretarul de Stat al SUA să-şi concentreze  eforturile de pacificare asupra acelor conflicte care au un mai mare potenţial decât altele de a escalada în războaie extinse. Paradigmele generează de asemenea predicţii, iar un test crucial al validităţii şi al capacităţii paradigmelor de a fi utile constă în a evalua care dintre predicţiile care derivă din ele se deschid pentru a fi mai precise decât cele care provin din paradigme alternative. De exemplu, o paradigmă statică l-a condus pe John Mearsheimer să prezică faptul că „situaţia între Ucraina şi Rusia este de natură de a face posibilă izbucnirea competiţiei de securitate între ele. Marile puteri care au o frontieră comună lungă şi neprotejată, precum cea dintre F. Rusă şi Ucraina, se lasă deseori în voia unei competiţii condusă de temeri de securitate. F. Rusă şi Ucraina puteau să depăşească această dinamică şi să înveţe să trăiască împreună în armonie, însă ar fi fost neobişnuit dacă ar fi făcut-o”[32]

Pe de altă parte, o perspectivă civilizaţională accentuează apropiatele legături culturale, personale şi istorice dintre F. Rusă şi Ucraina, amestecul ruşilor şi ucrainenilor din ambele ţări şi se concentrează în schimb pe linia de falie civilizaţională care divide ortodocşii din estul Ucrainei de greco-catolicii (sau catolicii de rit oriental) din vestul ţării, un fapt istoric de primă importanţă şi de mare vechime, pe care Mearsheimer, acceptând conceptul „realist” al statelor privite ca entităţi unificate şi autoidentificate, îl ignoră total, după părerea lui S. P. Huntington. Dacă o perspectivă etatistă pune în evidenţă posibilitatea unui război ruso-ucrainean, o perspectivă civilizaţională minimalizează această posibilitate şi evidenţiază în schimb o alta, cea a Ucrainei scindată în două părţi, o separaţie care – factorii culturali ar fi condus la o atare presupunere – putea fi mai violentă decât cea din Cehoslovacia, însă mult mai puţin sângeroasă decât cea din Iugoslavia, apreciază S. P. Huntington.

Aceste predicţii diferite dau naştere la diverse priorităţi politice. Predicţia etatistă a lui Mearsheimer asupra posibilului război şi a cuceririi Ucrainei de către ruşi l-a dus la susţinerea ideii ca Ucraina să aibă arme nucleare. O perspectivă civilizaţională ar fi încurajat cooperarea dintre F. Rusă şi Ucraina, ar fi îndemnat Ucraina să renunţe la armele sale nucleare, ar fi promovat o substanţială asistenţă economică şi alte măsuri menite să ajute menţinerea unităţii şi independenţei ucrainene şi ar fi garantat evenimentele neprevăzute planificate pentru posibila scindare a Ucrainei, apreciază Huntington. Pentru a-şi susţine teoria, el arată că multe evenimente importante înregistrate după sfârşitul Războiului Rece erau compatibile cu paradigma civilizaţională şi puteau fi prezise pornind de la aceasta. Printre ele se numără: scindarea Uniunii Sovietice şi a Iugoslaviei; războaiele care au loc în fostele lor teritorii; accentuarea fundamentalismului religios pretutindeni în lume; conflictele din interiorul F. Ruse, Turciei şi Mexicului, care sunt în general de natură identitară; intensificarea conflictelor comerciale între Statele Unite şi Japonia; rezistenţa statelor islamice la presiunea exercitată de Occident asupra Irakului şi Libiei; eforturile statelor islamice şi confucianiste întreprinse pentru a-şi procura arme nucleare şi căile pentru a le utiliza; rolul continuu al Chinei de mare putere „outsider”; consolidarea noilor regimuri democratice numai în anumite ţări şi nu în altele; competiţia armelor din Asia de Est, în curs de desfăşurare.

Ca toate paradigmele referitoare la ordinea mondială şi paradigma civilizaţională este un model simplificat. În timp ce modelul realist şi cel liberal consacră anumite instrumente pentru obţinerea şi menţinerea stabilităţii regionale şi globale, paradigma civilizaţională dezvoltată de Samuel P. Huntington nu o face. El este un fatalist. Liniile de falie care fac legătura şi totodată separă civilizaţiile sunt conform lui imuabile şi generatoare de conflict intercivilizaţional. În opinia sa, următorul tip de război  este cel  al liniilor de falie. Aparent evenimentele recente pot duce la concluzia că acest model ar fi corect. Dar măsurile luate de SUA cu sprijinul larg al NATO şi în general al întregii comunităţi internaţionale pentru combaterea terorismului, nu au nimic de a face cu un război de falie, intercivilizaţional.

Războiul împotriva terorismului nu este un război împotriva Islamului deoarece nu toţi musulmani sunt asociaţi sau sprijinitori ai terorismului. Extremismul religios se întâlneşte şi în lumea creştină, exemplul cel mai concludent fiind situaţia din Irlanda de Nord, unde comunitatea protestantă (loialistă) şi cea catolică se înfruntă de zeci de ani, ambele având drept „vârf de lance” în confruntarea reciprocă, organizaţii extremiste, Armata Republicană Irlandeză – IRA – fiind cea mai cunoscută. Aripă ultraradicală, IRA este de fapt o organizaţie teroristă dintre cele mai active şi mai de temut din Europa, cu extinse ramificaţii în SUA.

Paradigma promovată de S. P. Huntington poate fi criticată şi ca urmare a simplificării exagerate la care recurge aceasta pentru delimitarea tipurilor de civilizaţii la care se referă. După S. P. Huntington, doar religia defineşte tipurile contemporane de civilizaţii. Marile religii ale lumii de azi definesc tipuri distincte de civilizaţii: catolică şi protestantă (împreună); ortodoxă; islamică; hindusă; japoneză; confucianistă (sinică). Civilizaţiile africană şi latino-americană sunt neconvingător definite, lipsind din argumentaţia autorului apelul la diferenţa specifică.

S. P. Huntington emite multe „axiome” pe care nu le poate susţine sau demonstra. Este bine cunoscută situaţia referitoare la România, mai ales datorită gafei de a trasa linia de falie - graniţa dintre civilizaţia occidentală (catolică şi protestantă) şi cea ortodoxă – exact la limita estică şi sudică a Transilvaniei. De aici ar rezulta că România cuprinde regiuni care depind de două civilizaţii diferite. Aceasta, fără a ţine seama de faptul că în Transilvania ponderea adepţilor bisericii protestante şi celei catolice, inclusiv greco-catolicii, nu depăşeşte 25% din totalul populaţiei. Dacă şi alte elemente de analiză sunt fundamentate în acelaşi fel, cu argumente tot atât de „ştiinţific” susţinute, ne putem întreba dacă nu cumva întreaga construcţie intelectuală dezvoltată de Huntington este doar un simplu exerciţiu scolastic.

Dintre toate modelele trecute succint în revistă, doar două promovează şi instrumente prin intermediul cărora comunitatea internaţională poate interveni în sensul asigurării stabilităţii şi securităţii regionale şi globale. Acestea sunt modelul realist  şi cel liberal. Practica relaţiilor internaţionale a dovedit că de fapt se poate vorbi de utilizarea concomitentă a tuturor instrumentelor specifice celor două modele menţionate. În anumite perioade primează soluţia realistă, în altele soluţia liberală.

De exemplu în anii ’70, ca urmare a unui dezgheţ relativ în relaţiile Est-Vest, rolul organizaţiilor internaţionale şi al dreptului internaţional a sporit considerabil. În anii ’80 însă, cursa înarmărilor nucleare a ajuns la apogeu, echilibrul puterii între cele două superputeri fiind menţinut printr-o continuă escaladare succesivă.

Imediat după sfârşitul Războiului Rece, timp de câţiva ani, instrumentele promovate de adepţii căii liberale păreau că vor rezolva definitiv problemele securităţii la nivel planetar. Democratizarea vieţii publice intrastatale, care a devenit un fenomen cu caracter de masă în covârşitoarea majoritate a statelor lumii, părea că va imprima un nou curs de acţiune relaţiilor interstatale.

Organizaţiile internaţionale păreau că vor fi în măsură să gestioneze cu eficienţă securitatea regională şi globală. Conflictele armate, care au izbucnit curând în Balcani, Transnistria, Caucaz, Orientul Mijlociu şi Africa au demonstrat că aşteptările optimiste ale omenirii au fost nerealiste.

Mecanismul luării deciziilor, specific organizaţiilor internaţionale de securitate, este greoi şi nu este urmat de posibilitatea aplicării rapide a soluţiilor stabilite, iar mecanismul de răspuns la crize rămâne birocratic şi foarte costisitor. De aceea, punerea în aplicare a hotărârilor ONU este de cele mai multe ori încredinţată unor organizaţii regionale cum este NATO. 

Modelul „lumii unite”, cel al „lumilor antagoniste”, precum şi cel „civilizaţional” sunt fie excesiv de optimiste (lumea unită), fie excesiv de fataliste (celelalte două). Nici unul din ele nu promovează însă instrumente prin intermediul cărora să se facă necesarele corective în administrarea securităţii internaţionale. Ele radiografiază o anumită situaţie specifică şi se limitează la a descrie un viitor fie excesiv de optimist, fie excesiv de pesimist.

Cu siguranţă că nici unul dintre aceste modele nu poate să identifice singur soluţia optimă, dar o proporţie adecvată a instrumentelor preconizate, adaptate situaţiei concrete, o îmbinare a diverselor metode poate fi luată în considerare, spre a asigura optimizarea eforturilor comunităţii internaţionale în încercarea de a consolida pacea şi securitatea globală.

În prezent, ambiţiile pe care le au unii actori statali sunt mai mari decât capacitatea lor de a-şi susţine dorinţele prin capabilităţi politico-diplomatice, economice, financiare sau militare. Resursele pe care unele state le alocă menţinerii statutului de lider regional sunt insuficiente pentru a operaţionaliza acea capacitate de exercitare reală a puterii fără de care opţiunile politice nu rămân decât simple vorbe goale.

Chiar unele organizaţii internaţionale, precum Organizaţia Naţiunilor Unite sau Uniunea Europeană, se află acum în faţa pericolului de a-şi pierde credibilitatea şi de a-şi deteriora semnificativ imaginea dacă nu vor fi capabile să gestioneze diverse conflicte şi crize.

De exemplu, în cazul Libanului, ONU a reclamat în august 2006 o îmbunătăţire reală a situaţiei interne. Rezoluţia 1701 presupunea în plus faţă de separarea forţelor combatante, impunerea suveranităţii guvernului libanez, fără însă a arăta cum se poate realiza aceasta, în condiţiile în care puterea politică şi militară a organizaţiei Hezbollah este superioară celei a guvernului Libanului. Acesta din urmă nu va putea dezarma Hezbollahul, chiar dacă ar dori să o facă, atâta timp cât Siria şi Iranul nu o vor permite. În plus, orice eşec al aplicării rezoluţiilor Consiliului de Securitate al ONU va trebui privit ca un eşec al politicii europene faţă de crizele din Orientul Mijlociu.

Orice iniţiativă de soluţionare a multiplelor şi complexelor probleme cu care se confruntă această regiune nu poate fi decât una globală, cu participarea tuturor elementelor de putere actuale, inclusiv a SUA. Europa singură nu poate dispune astăzi de puterea şi voinţa politică care să-i permită să se manifeste unitar şi suficient de coerent şi nici de capabilităţile militare pentru a gestiona o criză majoră, fără ajutorul SUA sau al NATO şi chiar al F. Ruse.

O interesantă prognoză asupra lumii viitoare oferă Proiectul Consiliului Naţional al Informaţiilor Tendinţe 2020, coordonat de R. L. Hutchings. Acest document insistă pe schimbarea logaritmică care se produce gradat, fără a se întâmpla ceva vizibil. Ca exemple se citează: prăbuşirea imperiului sovietic, presiunile crescânde asupra Chinei care pot produce şi ele o schimbare dramatică, imposibil de înţeles printr-o analiză lineară[33].

Direcţiile evoluţiei vor fi determinate de:

Demografie: Europa, F. Rusă şi Japonia ar avea populaţii îmbătrânite, sisteme de pensii fără fonduri, sisteme de bunăstare social tensionate şi forţă de muncă tot mai redusă. Toate acestea vor însemna o creştere lentă sau inexistentă a economiei acestor zone, iar în ceea ce priveşte Europa, aici se va înregistra un aflux de populaţie musulmană care va umple golurile din rândul forţei de muncă.

- China, statul cel mai populat de pe glob, se confruntă cu două provocări demografice: o creştere uriaşă a populaţiei lucrătoare vârstnice în următorii 15 ani, ceea ce va presupune crearea masivă de locuri de muncă; după care va urma un declin accentuat al forţei de muncă şi o creştere rapidă a populaţiei pensionare.

Inovaţiile în domeniul tehnicii sunt imprevizibile prin definiţie; totuşi, cele din informaţii şi biotehnologie, inovaţiile ştiinţifice vor cunoaşte în continuare un ritm accelerat. Revoluţia informaţiilor pe baza computerului şi a telecomunicaţiilor se va amplifica în continuare, dacă nu exponenţial, măcar conform Legii lui Moore (puterea de procesare cu ajutorul PC pentru nişte costuri date se dublează la fiecare 18 luni).

Aceste tehnologii îi încurajează pe actorii neguvernamentali, alterează distribuţia puterii politice şi tensionează guvernele şi societăţile lipsite de capacitate de adaptare.   

În biotehnologie  se vor înregistra de asemenea progrese extraordinare, pe baza inovaţiilor DNA recombinatoare, cu profunde implicaţii juridice şi etice. Sunt posibile şi creşteri spectaculoase ale producţiei alimentare, după cum se pot consemna şi succese nebănuite în prevenirea şi eradicarea bolilor. Tot aşa de posibil este ca un virus modificat genetic şi cu putere de distrugere în masă să ajungă în mâinile unor grupuri mici sau indivizi.

Globalizarea, pe care o noi o definim în sensul economic al mobilităţii forţei de muncă, a capitalului şi tehnologiei, va continua. În timp ce în ansamblu, naţiunile se vor îmbogăţi, procesul acesta va înregistra câştigători şi perdanţi relativi în cadrul statelor. Conform modelului Samuelson-Stopler, atunci când două ţări se deschid economic una către cealaltă, factorul deficitar al fiecăreia va fi perdantul; pe când conform modelului Ricardo-Viner, natura fracturii este sectorială. 

Forţele antiglobalizare au generat căutarea identităţii – conform teoriei Imagined Communities. După Războiul Rece, care s-a dovedit a nu fi fost „sfârşitul istoriei”, am ajuns să fim martorii escaladării conflictelor motivate etnic, religioase şi teoriilor despre o inevitabilă „ciocnire a civilizaţiilor”.

Ascensiunea Islamului politic este una dintre aceste forţe, considerate factori ai perioadei 2020, datorită expansiunii tineretului din unele ţări arabe, şomajului şi efectelor ortodoxismului educaţiei religioase.

Guvernabilitatea va spori capacitatea de adaptare a guvernelor pentru a beneficia de pe urma schimbării economice şi tehnologice rapide şi pentru a face faţă potenţialului impact destabilizator al schimbării respective. Elitele tradiţionale din Orientul Mijlociu, America Latină, Africa etc. nu s-au dovedit pregătite pentru noile presiuni politice.

Sistemele politice care au putut răspunde provocărilor anilor ’90 nu vor face faţă lumii din 2020 dacă nu se vor adapta mult mai radical decât par să o facă.

Puterea americană se înţelege în sensul utilizării ei (în mod justa sau injust). Interesează mai ales faptul de a deţine o astfel de putere fără egal. Ne-am afla într-o perioadă neobişnuită, poate unică în sfera politicii internaţionale, în care dominaţia unei ţări este atotcuprinzătoare. Experţii consideră că reacţiile tip echilibru de putere tradiţional – aşa cum ne-ar îndemna să credem şcoala realistă – nu sunt posibile pentru că alte state sau chiar combinaţie de state, nu au puterea de a-şi asuma astfel de strategii şi pentru că atitudinea Americii nu este suficient de coercitivă faţă de majoritatea lor. În orice caz este clar că unele state (denumite de americani rogue states - statele bandite sau paria) şi organizaţii teroriste vor încerca să-şi ascundă relativa slăbiciune prin finanţarea războaielor asimetrice”, via insurgenţe, jihaduri şi procurarea de arme de distrugere în mase.

Tendinţe regionale

  • În Europa, demografia şi migraţia vor avea un caracter crucial mai pronunţat decât dezbaterile la ordinea zilei despre constituţia europeană, securitatea europeană şi politica de apărare sau integrarea a zece noi membri în UE.
  • Rusă se confruntă cu multe probleme care îi pun la încercare capacitatea de guvernare. Observatorii emit prognoze de la pesimiste până la apocaliptice; un studiu recent de la Goldman Sachs asupra „BRIC” – Brazilia, Rusia, India şi China – este foarte concludent.
  • Asia de Est va fi dominată de problema chineză. Va fi ea o putere regională benignă, cu ambiţii globale limitate sau ne aflăm într-o nouă eră a competiţiei SUA-China?
  • În America Latină, presiunile antiglobalizare pot copleşi guverne slabe şi pot resuscita mişcările radicale de clasă.
  • Demografia şi boala, alături de o guvernare slabă, vor decide în continuare viitorul Africii. În această zonă, biotehnologia ar putea fi o carte sigură, cu potenţial de echilibrare de pe urma lipsei de hrană şi a bolilor.
  • În Orientul Mijlociu există unele ţări în care nu va mai fi valabil contractul social, ceea ce va duce la radicalism.

Scenarii globale

Pax Americana sau „SUA ca Ordnungsmacht”. În acest scenariu, SUA s-au folosit de întâietatea dobândită după Războiul Rece, pentru a prefigura cu dificultate o nouă ordine globală. Puterea SUA este vectorul cheie, totuşi nu este vorba despre un sistem dominat de americani. Mai degrabă, sistemul reflectă o serie de angajamente necesare pentru a atrage către acest sistem unele ţări şi pentru a le menţine în cadrul său. În limbajul economiei politice, SUA asigură „bunurile publice” ale unei Pax Americana, pe care unii o consideră destul de profitabilă pentru ca să se opună liderilor americani. Deşi unipolar ca formă, sistemul este de fapt o întreprindere multilaterală în care puterea americană este relativ constrânsă.

Comerţul global şi cel financiar conform Pax Americana este mai eterogen, permiţând multe concesii pentru acomodarea şi integrarea Chinei, Indiei, Indoneziei, Braziliei şi altor puteri economice în curs de afirmare. Ele sunt în sistem, dar economia internaţională este mai puţin eficientă şi profitabilă pentru SUA. Pe scurt, geopolitica mizează pe economie în aceste scenariu. Sistemul internaţional este unul liber, cu puteri regionale şi organizaţii care joacă roluri importante, în timp ce SUA are rolul unui factor de echilibru din afară. Alte state sunt libere să-şi urmărească propriile interese şi să-şi vadă singure de propria securitate; aceasta în timp ce SUA îşi sacrifică în mod voluntar unele dintre interese de dragul „sistemului” şi conducerii sale.

Lumea tip Davos. Este lumea imaginată de elitele participante la Forumul Economic Mondial de la Davos. Globalizarea economică nelimitată condusă de corporaţii multinaţionale şi guverne cu orientare economică, se află la baza acestui scenariu. Puterile economice în curs de afirmare, conduse de China şi India, consideră că pot evolua şi prospera în cadrul regulilor existente ale sistemului comercial global. Spre deosebire de scenariul anterior, aceşti protagonişti joacă după regulile în funcţiune. Ei nu câştigă o putere comensurabilă în cadrul acestui sistem, nu urmăresc să stabilească regulile sistemului economic global; ei doresc însă să-şi ofere disponibilitatea atunci când turnura economică o cere. Economiile industriale avansate şi economiile în curs de afirmare sunt în gală măsură la înălţime în acest sistem, deşi acestea din urmă se dezvoltă aproape în ritm triplu faţă de ţările OECD. S-ar estima că economia chineză o va depăşi cea a SUA până în 2020.

Se aud deja vocile perdanţilor relativi din cadrul acestei economii; câştigurile sunt distribuite cu generozitate, dar costurile se concentrează sectorial, de multe ori regional.  Mediul global suferă, deşi economiile industriale avansate pot să limiteze consecinţele negative ale gazelor cu efect de seră şi încălzirea globală, în timp ce ţările sărace devin tot mai sărace. SUA prosperă conform acestui scenariu deşi rolul lor conducător este mult mai atenuat în contextul creşterii economice a puterilor rivale şi al diminuării utilităţii practice a vastului lor arsenal militar. Alte ţări sunt mai puţin înclinate să le urmeze recunoscându-le rolul conducător, dar au şi mai puţine motive să le critice sau să le obstrucţioneze. Lumea tip Davos este un sistem dinamic, deşi potenţial volatil, din cauză că multe forţe noi au apărut brusc. Până în 2020, ţările care s-au dezvoltat foarte rapid trebuie fie să realizeze o „stabilitate dinamică”, fie să intre în colaps intern.

Noua dezordine mondială. Cel mai complicat scenariu. Spre deosebire de primele două, care au la bază politica şi economia, acesta este rezultatul confluenţei unor evenimente necorelate, dar plauzibile, care conspiră pentru a perturba ordinea globală: în Europa şi Japonia, două veri foarte călduroase succesive, cum a fost vara anului 2003, au contribuit la „înverzirea” scenei politice (percepţiile publice sunt cele care înclină balanţa, şi nu dovezile ştiinţifice).

Totodată progresele înregistrate de biotehnologie conduc la ascuţirea conflictelor globale pe tema organismelor modificate genetic; Europa se retrage într-un protecţionism verde şi are tendinţe de stabilire a ordinii, în  timp ce SUA, China şi majoritatea lumii dezvoltate încurajează biotehnologia şi rezistă Europei în cadrul OMC.

Între timp SUA rămân preocupate de terorismul internaţional şi de conflictele încă nesoluţionate din Orientul Mijlociu. Cele două dinamici devin tot mai incandescente una în raport cu cealaltă.

Economia SUA are de suferit fiind afectată, dar şi contribuind la o recesiune economică globală, ceea ce duce la apariţia unui nou protecţionism, statele trebuind să ridice bariere tarifare pentru a-şi proteja propriile locuri de muncă.

Din cauza rivalităţilor dintre SUA şi Europa, cooperarea internaţională se erodează rapid. NATO cunoaşte o oarecare dezordine. Sistemul ONU este paralizat din cauza veto-urilor şi contra-veto-urilor devenite deja rutină. OMC nu mai funcţionează ca mecanism de soluţionare a litigiilor. UE pare „să meargă ca pe sârmă”. SUA se descurcă destul de bine în comparaţie cu alţii în acest scenariu al dezordinii, dar evoluţia lor ulterioară este influenţată la maximum de sistemul global profund divizat.

Se pot imagina şi alte scenarii: al competiţiei SUA-China, al creşterii regionalismului sau cel al evenimentelor apocaliptice, care fac noua dezordine mondială.

Tendinţa de accentuare a globalizării va continua pentru orizontul de timp previzibil, încercările de regionalizare, ca o contrapondere a globalizării, pot avea succes, în pofida crizei globale, în domeniul economic şi mai puţin în cel al securităţii, în care competiţia, respectiv lupta pentru putere este mult mai directă. Mediul internaţional şi ordinea mondială în ansamblul său sunt un rezultat al competiţiei şi cooperării, în care orice sfidare manifestată în plan regional poate primi un răspuns de amploare globală, aşa cum reiese şi din evenimentele din Irak, Afganistan sau din criza iraniană.

 

[1] Pe larg în B. Buzan, Popoarele, statele şi teama, Cartier, 2000

 

[2] J. A. Schulte, Beyond the Buzzard: Toward a Critical Theory of Globalization, în Koffman Eleonore şi Gillian Youngs (eds.), “Globalization. Theory and Practice”, Pinter, London, 1966.

[3] Pe larg în Transformări globale, Bucureşti, Polirom, 2004.

[4] Nations Unies, Rapport du Secrétaire Général sur l’activité de l’Organisation, 2006, Supplément no 1, (Sesiunea a 61-a, A. G.).

[5] National Strategy to Combat Weapons of Mass Destruction, December 2002, p. 2.

www.whitehouse.gov/news/release/2002/12/WMDsTRATEGY.PDF,

[6] Cf. Paul R. Viotti, Mark V. Kauppi, International Relations and World Politics, second edition, Prentice Hall, Upper Saddle River, New York, 2001, p. 236.

[7] Pentru amănunte privind producerea artizanală de materiale nucleare a se vedea Phil Williams and Paul N. Woerner, Nuclear Material Traffiking: An Interim Assessment, Transnational Organized Crime, vol. 1, no. 2, Summer 1995, pp. 206-288.

[8] National Defense University, 1997, Strategic Assessment, p. 199.

[9] Charles W. Kegley Jr., Eugene R. Wittkopf, World Politics, Trend and Transformation, 6th edition, St. Martin’s Press, New York, p. 188.

[10] National Defense University, 1997. Strategic Assessmenti, p. 202.

[11] Cf. Lars Erik Cederman, Emergent Actors in World Politics: How States and Nations Develop and Dissolve, Princeton University Press, Princeton, N. J., 1997, p. 43.

[12] Steven R. David, Internal War: Causes and Cures, în „World Politics”, nr. 49, iulie 1997, p. 552.

[13] Bruce Hoffman, În interiorul terorismului, 1998.

[14] Enciclopedia internaţională a terorismului, 1998.

[15] FM 100-20, Operaţii militare în conflicte de mică intensitate, 5 decembrie 1990, amendată în 9 ianuarie 2003.

[16] Enciclopedia internaţională a terorismului, 1998.

[17] Ibidem.

[18] Strategia Naţională a SUA privind combaterea terorismului, februarie 2003.

[19] Francis Fukuyama, The End of History, în „The National Interest”, 16/1989, p. 16.

[20] Cf. Toni Pfanner, Crearea unei Curţi Penale Internaţionale Permanente, în „Revista Română de Drept Umanitar”, nr. 2 (20), 1998, p. 7.

[21] Henry A. Kissinger, Balance of Power Sustained, în „Rethinking America’s Security Beyond the Cold War to New World Order”, Norton, New York, 1992, p. 238.

[22] Cf. Roger Cobb şi Charles Elder,  International Community, Harcourt, Brace&World, New York, 1970, p. 32.

[23] Cf. Jeffrey Laurenti, National Taxpayers, International Organizations, United Association of the United States, New York, 1995, p. 11.

[24] Vezi Keneth N. Waltz, The Emerging Structure of International Politics, în „International Security”, nr. 18, 1993, pp. 44-79.

[25] Glenn H. Snyder, Alliance Threat: A Neorealist First Cut, în The Evolution of Theory, International Relations, University of South Carolina Press, Columbia, 1991, p. 83. Vezi şi Ş. F. Cioculescu, Introducere în teoria relaţiilor internaţionale, Bucureşti, Editura Militară, 2007, p 189 şi urm.

[26] Vezi Inis L. Claude jr., The Balance of Power Revisited, în „Review of  International Studies”, no. 15, January 1989, pp. 77-85.

[27] Cf. Charles W. Kegley jr. şi Eugene R. Wittkopf, op.cit., pp. 543-455.

[28] Cf. Joseph Kruzel, American Security Policy in a New World Order, în „American Defense Annual”, 8th edition, New York, Lexington Books, 1991, pp. 1-23.

[29] Cf. Singer, Max şi Wildawski, Aaron, The Real World Order: Zones of Peace, Zones of Turmoil, Chatham House, Chatham, New York, 1993, p. 52.

[30] Cf. Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, Bucureşti, 1998, p. 45.

[31] Ibidem, p. 49.

[32] John J. Mearsheimer, The Case for a Nuclear Deterrent, în „Foreign Affairs”, 72 (vara 1993), p. 54.

[33] www.ooci.gov/nic/ss.ch