Petrolul domină geopolitica de peste 60 de ani, indiferent de ceea ce se dorea a fi prezentat drept evidenţă. Criza petrolieră din anii ‚ anii ’70 ai secolului trecut n-a făcut altceva decât să sublinieze acest adevăr care, încet – încet devine truism. Tot ceea ce se întâmplă în zona Golfului de peste trei decenii constituie secvenţe strâns legate între ele, mai mult decât pare la prima vedere, a unor elaborări post criza petrolieră amintită.
S-ar putea spune că două au fost condiţionările majore ale geostrategiei petrolului şi ele o vor domina încă multă vreme:
a. Reducerea dependenţelor:
- posesor – consumator;
- consumator – posesor.
Deşi ne-am obişnuit să considerăm că cei aflaţi în poziţii avantajoase sunt posesorii de resurse petroliere, iar consumatorii nu dispun de prea multe alternative, realitatea demonstrează că, depinzând de consumatori prea puternici, posesorii nu se situează pe poziţii prea confortabile, fiind nevoiţi să facă faţă unor presiuni mult mai diversificate şi exercitate de subiecţi mult mai numeroşi decât şi-ar fi dorit. Este ceea ce se întâmplă astăzi în jurul petrolului caspic şi din regiunea Golfului.
b. Diversificarea surselor şi resurselor. La prima vedere ar părea o continuare a primei condiţionări, dar diversificarea va disipa dependenţele în ansamblu, va crea condiţii favorabile alegerii acestora, va conduce la intensificarea voită şi temporară a dependenţelor. Diversificarea resurselor se simte deja din plin pe piaţa gazelor naturale, iar a surselor se observă în interesul crescând pentru Africa.
Într-o lume în care petrolul asigură 40% din energia lumii şi peste 90% din combustibilul mijloacelor de transport, geopolitica nu poate ignora premisa că economiile industrializate pot oricând intra în „foame de energie”, ceea ce ar declanşa competiţii cu un ridicat potenţial conflictual pentru rezervele existente. Companiile petroliere avansează previziuni îngrijorătoare. Pentru fiecare 10 barili vânduţi, prospectorii lor identifică doar 4 în loc. De aceea, multe firme consideră că singura cale de a opri această tendinţă este reîntoarcerea în Orientul Mijlociu de unde, unele au fost îndepărtate în timpul naţionalizărilor din anii ’60-’70: „Să revenim în Orientul Apropiat, ori să ne pregătim pentru necazuri”.
O scurtă trecere în revistă a principalilor actori politici ai lumii, deşi în geopolitica petrolului ar fi mai potrivită sintagma „centre de putere”, relevă deosebiri între ele, dar şi un punct comun. SUA, UE, Japonia sunt state cu economii avansate şi dezvoltate, instituţii financiare, naţionale şi internaţionale, stabile şi puternice, societăţi democratice aşezate, constituite pe principiile primordialităţii legii şi drepturilor omului. De asemenea, ele asigură o calitate a vieţii superioară la toţi indicatorii. China şi India sunt state cu economii având ritmuri intense de dezvoltare, stabilitate financiară, societăţi în curs de deschidere şi modernizare, deşi tradiţiile au o influenţă puternică, dar calitatea vieţii este departe de cea a statelor din prima categorie. Punctul comun al tuturor acestor centre de putere o constituie dependenţa, în special dependenţa de resursele energetice.
În mare măsură, aceasta este realitatea care le modelează comportamentul geopolitic, precum şi conţinutul strategiilor. Un loc distinct în rândul centrelor de putere îl reprezintă Rusia. Ea întruneşte trăsături specifice ambelor categorii enumerate, dar ceea ce o deosebeşte radical este faptul că nu este dependentă de resurse naturale, dar această independenţă îi influenţează şi ei în aceeaşi măsură geopolitica şi strategia. De altfel, şeful Statului Major General rus afirma într-o intervenţie că principalele criterii de „înţelegere şi apreciere a proceselor care se petrec în lume ar putea fi:
a) nivelul dezvoltării economice a subiectului în ansamblu şi starea sistemului său financiar;
b) gradul de asigurare cu materii prime şi resurse naturale, în primul rând cu cele energetice, dar şi cu altele, inclusiv resurse intelectuale;
c) ca o consecinţă a celor două – nivelul bunăstării sociale a populaţiei”.
În aceste condiţii, geopolitica petrolului domină preocupările guvernelor lumii şi se manifestă într-o multitudine de forme, începând de la cooperare multilaterală, investiţii în domeniu, asistenţă tehnică, licitaţii, ajutoare economice şi financiare, privatizări, condiţii preferenţiale etc. Până la forme care amintesc mai curând de geostrategie, fiind dominate de componenta militară, ameninţări şi demonstraţii de forţă, prezenţă militară şi chiar violenţă armată. De aceea, realităţile zilelor noastre oferă construcţii politice atât de neaşteptate: coaliţia antiteroristă unde sunt foarte fragile motivele care ţin membrii alături, iar prin terorism fiecare înţelege cam ceea ce-l preocupă; relaţiile dintre democraţia SUA şi cvasi-totalitarismele central-asiatice; apropieri ruso-saudite, de neimaginat cu câţiva ani în urmă.
Principalii actori ai geopoliticii petrolului astăzi sunt SUA şi Rusia. Fiecare dintre ei demonstrează că şi-au elaborat politici şi strategii solide în acest domeniu. Obiectivele lor sunt diferite, dar faptul că există o anumită complementaritate între obiective ceea ce face ca, pe termen lung, cei doi să coopereze, bineînţeles neexcluzându-se competiţia pentru poziţii cât mai favorabile.
Bazându-se pe resurse energetice, în special pe petrol şi gaze naturale, Rusia, al doilea producător de petrol al lumii, îşi urmăreşte cu consecvenţă obiectivul de a realiza un sistem al dependenţelor în care poziţia sa să dispună de ponderea necesară pentru o dezvoltare economică evidentă, care s-o facă ascultată în toate problemele lumii şi să-i asigure securitatea. Deocamdată, ea însăşi este dependentă de veniturile obţinute din exportul de petrol. Pe măsură ce ponderea acestora în construcţia bugetului scade, fiind înlocuite cu alte venituri oferite de o economie în revenire, obiectivul strategic se înfăptuieşte. Acesta este şi motivul pentru care guvernul de la Moscova acţionează cu atâta perseverenţă pentru a fi admisă cât mai curând în Organizaţia Mondială a Comerţului, ceea ce i-ar permite să participe pe picior de egalitate cu celelalte economii la tranzacţiile mondiale, fără restricţiile impuse de statutul său de nemembru organizaţiei. Deocamdată însă reprecursiunile crizei financiare şi economice în curs sunt mult mai dramatice în Rusia decât în grupul statelor G7, tocmai datorită dependenţei de resursele obţinute prin exportul de hidrocarburi, al căror preţ a scăzut la jumătătate la 1 octombrie 2009, faţă de luna iulie 2008.
Obiectivul strategic urmărit de SUA este acela de a-şi asigura pe termen lung resursele necesare menţinerii ritmurilor de dezvoltare economică prin accesul la resurse şi libertatea tranzitului. Este un obiectiv complex, de durată, iar realizarea lui impune implicarea decisivă în procesele de stabilizare a lumii şi de întărire a securităţii prin încurajarea pieţei libere, a valorilor democratice, a transparenţei şi predictibilităţii în acţiunile celorlalţi actori ai lumii. Oricum proiectele în care se angajează sunt considerate investiţii mai ieftine decât valoarea eventualelor pierderi economice provocate de disfuncţionalităţi ale fluxurilor energetice.
SUA văd în petrolul rusesc o posibilă alternativă stabilă la petrolul obţinut din Orientul Mijlociu, o regiune imprevizibilă şi unde se pot produce evenimente care să afecteze ritmicitatea livrărilor. Rusia, la rându-i, consideră pătrunderea petrolului său pe piaţa americană un început pentru viitoare construcţii economice şi de securitate fiabile. De aceea, pe termen lung, interesele celor doi coincid, chiar dacă pe termen scurt apar episoade care ţin mai curând de concurenţa economică.
În Texas s-a desfăşurat prima întâlnire bilaterală între oficiali din domeniul petrolului. Înaintea acesteia, o companie privată de investiţii americană aprobase garantarea unui împrumut de 130 milioane dolari pentru construcţia unui terminal petrolier la Sankt Petersburg, inclusiv pentru lucrări de infrastructură.
A doua întâlnire va avea loc în octombrie 2009, în Rusia, şi până atunci au avut loc discuţii pentru participarea investitorilor americani la construcţia unei conducte de aprox. 1.500 km care să lege reţelele din vestul Siberiei de portul Murmansk.
Proiectul a fost aprobat de guvernul rus, conducta ar urma să aibă o capacitate de 80 milioane tone pe an şi va intra în funcţiune în 3 ani. Portul Murmansk este singurul care asigură ieşirea fără restricţii a Rusiei la Oceanul mondial. În luna iulie 2004, guvernul rus a aprobat vânzarea pachetului de acţiuni (cca. 7,59%) deţinut de stat la compania Lukoil. Imediat după aceea, preşedintele V. Putin, în prezenţa şefului companiei americane „Conoco Phillips” a făcut următoarea declaraţie: „Tare mult aş dori ca relaţiile dintre oamenii de afaceri ruşi şi americani să se dezvolte mai activ, îndeosebi într-un domeniu atât de strategic cum este energetică”.
Pentru analişti a fost suficient să sugereze cine va fi cumpărătorul viitorului pachet de acţiuni. Compania rusă Lukoil deţine 1,5% din rezervele mondiale de petrol şi 2% din producţie. De asemenea, acest pas ar putea contribui la rezolvarea rapidă a câmpurilor petroliere deţinute de firma rusă în Irak.
O zonă dominată astăzi de concurenţa între cei doi actori este cea a Mării Caspice. Dar complexitatea zonei, conflictualitatea potenţială, disputele juridice asupra mării propriu-zise vor obliga, mai devreme ori mai târziu, pe toţi subiecţii internaţionali implicaţi, inclusiv pe cei doi, să coopereze pentru menţinerea stabilităţii ei, altfel vor avea toţi de pierdut destabilizând piaţa energetică, ceea ce ar putea afecta toate ţările lumii şi provoca reacţii mult mai periculoase. Bogată în petrol şi gaze naturale, zona Mării Caspice include interesele statelor învecinate nemijlocit: Azerbaidjan, Kazahstan, Iran, Rusia şi Turkmenistan. Între aceste ţări există puncte de vedere deosebite referitoare la statutul şi modalităţile de exploatare a resurselor, ceea ce împiedică demararea unor programe pe termen îndelungat. De asemenea, vecinătatea cu regiunea Orientului Mijlociu, Caucaz şi bazinul Mării Negre, face ca şi alte state să aibă interese majore în acea zonă. Într-o măsură destul de consistentă şi România va avea avantaje în cazul unor soluţii care să ofere stabilitate livrărilor energetice.
Statutul juridic incert nu încurajează firmele să investească masiv în infrastructura petrolieră şi a gazelor naturale în zonă. Acest lucru face să crească interesul pentru cea existentă şi care este controlată în mare măsură de Rusia, aflată în căutarea investiţiilor străine. În ultimă instanţă, viitoarele trasee vor trece sau nu prin teritoriul rusesc, dar petrolul va trebui să tranziteze prin ele şi acesta este lucrul cel mai important şi avantajos pentru stabilitatea unei regiuni întinse a globului pământesc. Pe harta prezentată în continuare, întocmită de Igor Effimoff de la firma Teton Petroleum Co., sunt prezentate traseele actuale şi potenţiale pentru exportul petrolului şi gazelor din bazinul caspic.
Harta sugerează, totodată, şi multiplele instrumente posibile în relaţiile de putere dintre principalii actori ai lumii. Practic, zona caspică nu poate fi izolată de cea a Orientului Mijlociu şi într-un fel sau altul prezintă aceiaşi indicatori de instabilitate geopolitică: terorism, conflicte (din Cecenia şi Nagorno-Karabah), delimitări teritoriale insuficient reglementate, probleme etnice, refugiaţi etc. În aceste condiţii, este greu de estimat dacă bazinul caspic va deveni o alternativă mai sigură la petrolul din Orientul Mijlociu.
Creşte astfel atractivitatea traseelor petroliere nordice ceea ce întăreşte rolul Rusiei în viitoarele jocuri politice pentru stabilizarea întregii regiuni.
La începutul lunii august 2008, o explozie a conductei Kirkük-Ceyhan a întrerupt practic exportul petrolului irakian prin portul turcesc, ceea ce a făcut ca în aceeaşi zi preţul petrolului să ajungă la niveluri neîntâlnite decât în preajma războiului din 1990 din Golf. În actualele condiţii ale mediului de securitate nu se poate garanta că viitoarea conductă Baku-Ceyhan nu ar putea fi supusă aceloraşi riscuri. Astfel, piaţa petrolului ar deveni foarte sensibilă în condiţiile în care deja ţările OPEC, cu excepţia Arabiei Saudite au atins în anul 2008 cotele maxime ale extracţiei, deci posibilităţile acestei organizaţii de a stabiliza situaţia pentru mărirea producţiei sunt limitate, după revenirea din actuala criză economico-financiară.
SUA sunt direct interesate în libertatea traficului petrolului din zona caspică şi Orientul Mijlociu, de aceea s-au implicat activ în stabilizarea zonei urmărind, totodată, şi evitarea formării unui monopol rusesc al transportului.
De aceea au contribuit la realizarea conductei ocolitoare Baku-Ceyhan, chiar dacă nu poate fi avantajoasă din punct de vedere economic fără participarea Rusiei. Pe termen îndelungat, nici Afganistanul nu este exclus ca traseu pentru o viitoare conductă, extrem de avantajoasă, la oceanul planetar. Deocamdată, SUA sunt singura putere globală care acţionează declarat pentru asigurarea accesului la sursele petroliere, de rezultatele acţiunilor sale beneficiind însă în egală măsură şi celelalte state ale lumii.
Un actor tot mai prezent pe piaţa petrolieră este China. Pentru a-şi susţine ritmurile de dezvoltare are nevoie de livrări constante de petrol. În acest sens, are o relaţie specială cu Rusia şi Kazahstan, sursele cele mai apropiate, dar şi cu Arabia Saudită şi Nigeria.
Într-un fel sau altul, toate economiile statelor vor resimţi noul statut al Chinei de mare consumator de resurse energetice. Creşterile preţurilor la petrol, în special în anii 2007 şi 2008, sunt puse şi pe seama faptului că al doilea mare consumator de petrol al lumii a devenit China, devansând Japonia. Este firesc să se pună întrebarea, care va fi comportamentul geopolitic al Chinei în momentul în care se va simţi împiedicată în achiziţiile cantităţilor necesare de resurse energetice. Eventualele sincope îi vor provoca disfuncţionalităţi economice cu repercusiuni directe asupra celor 1,4 miliarde de locuitori şi de acest lucru este conştient întreg globul. Evenimentele recente sugerează că politica chineză tratează această problemă cu maximă seriozitate. În ultimul timp se observă că se implică tot mai insistent în disputele privind insulele limitrofe din Pacific şi în problema Taiwanului, zone pe care China, pe lângă faptul că le consideră că-i aparţin, sunt bănuite că deţin şi importante resurse petroliere. De câţiva ani se poartă convorbiri ruso-chineze pentru construcţia unei conducte, finanţate de partea chineză, care să lege zăcămintele din estul Siberiei de China. În 2002, s-a semnat chiar şi un acord guvernamental în acest sens şi se stabiliseră şi cantităţile de petrol ce urmau să fie livrate în următorii 25 ani. Moscova a decis ca traseul să fie ramificat şi către Nahodka, la ţărmul Oceanului Pacific, pentru a evita inconvenientul dependenţei exclusive de un singur partener. Rusia a simţit imediat reacţia chineză care i-a ridicat noi obstacole în procesul de accedere la Organizaţia Mondială a Comerţului.
În anul 1997 Compania Naţională a Petrolului din China a semnat un acord cu ministerul energeticii din Kazahstan pentru construcţia unei conducte între cele două ţări. Proiectul întârzie şi analiştii explică fenomenul prin lipsa dorinţei celorlalţi jucători ai pieţei mondiale a petrolului, în primul rând a Rusiei şi SUA de a construi alternative la conductele existente (Tenghiz-Novorossiisk), sau în faze avansate ale construcţiei (Baku-Tbilisi-Ceyhan), ori de a contribui la accentuarea dependenţei unui Kazahstan subpopulat de o Chină suprapopulată.
Un alt actor care şi-a declarat interesul pentru petrolul caspic este India. Perspectiva este susţinută de proiectul de realizare a magistralei de transport „Nord – Sud” care ar urma să lege portul indian Mombay de la Oceanul Indian cu porturi iraniene (Bender-Abbas, Bender-Amirabad, Anzeli), prin Marea Caspică, portul Olia (aflat în construcţie lângă Astrahan, Rusia) cu Sankt Petersburg. Această rută va scurta durata transportului între Asia şi Europa cu 10-12 zile, ceea ce ar însemna o reducere a cheltuielilor de transport cu aprox. 20%. India speră ca proiectul să fie completat cu conducte petroliere care să facă legătura cu cele existente, facilitându-şi, astfel, accesul la petrolul din nord. Proiectul este susţinut şi va fi finanţat de state europene, India, Rusia, dar şi de Kazahstan şi Turkmenistan.
Majoritatea proiectelor având drept punct de plecare petrolul pot fi dublate cu altele legate de gazele naturale aflate în cantităţi mari în bazinul caspic şi Orientul Mijlociu. Este o particularitate care face ca, practic, toate statele din această întinsă regiune să ocupe poziţii cât mai avantajoase în jocurile de stabilitate ca o primă etapă pentru construcţii de securitate mai ample. Desigur, interesele geopolitice sunt mari, predomină astăzi relaţiile de putere în care fiecare încearcă să-şi impună voinţa asupra celuilalt, opţiunile sunt diferite şi aceste realităţi oferă o imagine nu tocmai încurajatoare.
Dar ceea ce susţine optimismul în posibilitatea stabilizării reale a regiunii este faptul că nici un actor din zonă nu respinge à priori avantajele dezvoltării şi nu încearcă să se izoleze. În condiţiile globalizării, această realitate a scos în prim plan dimensiunea cooperativă a geopoliticii, deşi n-au fost eliminate disfuncţionalităţi care au impus şi manifestări ale geostrategiei în continuarea geopoliticului.
Petrolul a fost cel care a generat şi războiul iraniano-irakian din anii ’70, şi ocuparea Kuweitului de către Irak în 1990 şi parţial intervenţia multinaţională împotriva regimului Saddam Hussein din Irak.