Doctrina Monroe a fost întocmită la data de 2 decembrie 1823 de către Președintele Statelor Unite ale Americii, James Monroe, ca urmare a extinderii puterilor europene, în care a fost precizat că puterile europene să nu mai colonizeze și să nu mai intervină în afacerile interne ale Americii. Doctrina Monroe a cunoscut o dezvoltare substanțială la începutul secolului XX. Această dezvoltare este cunoscută sub numele de Corolarul Roosvelt din anul 1904.
James Monroe a fost al 5-lea președinte al Statelor Unite între anii 1817 - 1825.[1] Declarația sa, cunoscută sub numele de Doctrina Monroe, a fost puțin observată de către Marile Puteri ale Europei, dar în cele din urmă a devenit un principiu de lungă durată al politicii externe a SUA. Ea a fost emisă într-un moment când aproape toate coloniile din America Latină ale Spaniei și
Portugaliei au obținut independența față de Imperiul spaniol,cu excepția statelor Peru si Bolivia, care au devenit independente în 1825. Una din calitățile acestei doctrine, de fapt, sa spunem, unul din avantajele acestei doctrine este acela că putea fi folosită ca motivație izolaționistă, atunci când Statele Unite nu ar fi dorit să intervină în alte zone al lumii.
Doctrina este produsul evoluției cunoașterii umane, dezvoltării științelor. Termenul de doctrină este definit ca totalitatea principiilor unui sistem politic, militar etc.[2] Doctrina Monroe a fost concepută ca o doctrină defensivă, de securitate. Doctrina de securitate este folosită de regulă de cei care fac analize asupra unui stat sau a unui concept de reguli militare, sau pur și simplu folosită de jurnaliști, în diferite articole, prin intermediul Mass Media. Doctrina militară reprezintă un set de principii fundamentale care ghidează forțele militare sau elemente ale acestora în acțiunea lor de sprijinire a obiectivelor naționale. Doctrina este autoritară, dar trebuie să fie aplicată cu discernământ.[3] Doctrina Monroe a avut un caracter diplomatic și scrisă cu mare atenție, din introducere explicându-se clar poziția Statelor Unite, „..ocazia fiind considerată adecvată pentru afirmarea, ca un principiu în care drepturile și interesele Statelor Unite sunt implicate, în care contientele americane, cu condiția liberă și independentă pe care și-au asumat-o și o mențin, să nu fie luate în considerare, de acum înainte, ca subiecți de colonizare de către nici o putere europeană...’’[4] [5]. Acestea fiind spuse, „ ....vom considera, orice tentativă venită din partea lor de a-și extinde sistemul pe orice porțiune din această emisferă geografică, ca fiind periculoasă pentru pacea și siguranța noastră.Nu am interferat cu coloniile existente sau dependente ale oricărei puteri europene, și nici nu vom interfera. Dar, cu Guvernele care și-au declarat independența și și-au mentinuț-o, și a caror independență o avem, bazată pe o mare considerație și doar pe principii, am recunoscut, nu am putea vedea nici un fel de interpunere în scopul oprimării lor, sau controlând în orice altă manieră destinul lor, de către orice putere europeană în orice altă sursă de lumină decât ca manifestare a unei dispoziții neprietenoase față de SUA.”5
Statele Unite ale Americii doreau să se proclame neutre față de războaiele purtate de puterile europene și coloniile lor. În eventualitatea unor conflicte apărute ulterior, SUA ar fi urmat să considere astfel de acțiuni ca fiind ostile, și ar fi răspuns prin utilizarea forței armate.
Președintele Statelor Unite James Monroe a fost primul care a prezentat public această doctrină în timpul celui de-al șaptelea discurs anual asupra stării Uniunii ținut în fața Congresului. Obictivul său principal a fost de a elibera noile colonii independente din America Latină de sub controlul European, care ar transforma Lumea Noua într-un câmp de batalie. Cele trei concepte principale ale doctrinei, sferele de influență separate pentru America și Europa, non-colonizare, și non-intervenție, au fost concepute pentru a semnifica o ruptură clară între Lumea Nouă și domeniul autocratic al Europei.
Aceasta fiind una dintre cele mai longevive dogme, și va fi invocată de către mulți președinți de stat ai Americii, precum Theodore Roosevelt, John F. Kennedy, Ronald Reagen și alții.
Intenția și impactul Doctrinei Monroe a persistat cu variatii minore timp de doua secole și se va impune și de acum încolo sub diferite forme. Doctrina Monroe a stabilit un stil retoric asociat mai târziu, cu mulți ani de declarații similare din timpul Războiului Rece și după acesta. Tipic create ca o formă de idealism și cu un scop și principiu măreț, astfel de afirmații cu scop prezidențial, de multe ori pretinse pentru a promova cauza bunăstării omenirii, sau cel puțin pentru a umple o parte substanțială a acesteia, prin susținerea valorilor, cum ar fi: libertate, democrație și pacea, uneori, a servit ca o acoperire pentru scopuri mai puțin nobile în vederea protejării și apărării intereselor strategice și economice și, de regulă, un fel de amenințare, în cazul în care alte țări ar fi mers dincolo de ceea ce Statele Unite considera a fi limitele corespunzătoare. Dintre acestea, trei, au fost remarcate.
Cei care se ocupau cu factorii politici decizionali au vrut ca europenii să nu se implice în afacerile statului, pentru a proteja ordinea și stabilitatea în zonele de interes special, și pentru a asigura accesul liber la piețe și resurse. Pentru a fi siguri că vor avea succes și de asemenea un motiv întemeiat, mijloacele de punere în aplicare au variat de la timp la timp, dar concluziile acestor obiective au rămas la fel.
De obicei, privită ca o țară cu niște copii needucați care au nevoie de disciplină și de direcție, conform unei ipoteze predominantă printre factorii de decizie americani, America Latină, nu ar fi putut funcționa fără supraveghere și îndrumare, acest gând ascuns fiind considerat de unii și rasist.
Războiul pentru independență din America Latină, a inspirat mult interes printre cetățenii Stelor Unite, unul dintre ei fiind Congresmanul Henry Clay, care a observat că acest război, se dezvoltă și se comportă ca niște încercări sigure de antrenare și copiere a Revoluției Americane. Acesta a observat în 1818, că liderii Americii Latine, Simon Bolivar și Jose de San Martin au adoptat principiile americane, copiind și instituțiile acestora, limba și sentimentele revolționare. Aceste percepții au atribuit, probabil, idei de prea mare importanță, în comparație cu Statelor Unite și nu au avut suficiente circumstanțe și motive indigene, chiar dacă a fost semnalat un entuziasm popular ridicat printre cetățenii Americii Latine.
Negocierea Tratatului Transcontinental din 1819 cu Spania, care a dus la achiziționarea statului Floridas a îngrijorat pe secretarul de stat Adams. Recunoașterea prematură a statelor latino-americane ca fiind independente ar putea înstrăina liderii spanioli și ruina diplomația acestuia. Acesta nu a avut încredereîn capacitatea lor de a stabili "Instituții libere sau liberale de guvernare." În opinia sa, "puterea arbitrară, militară și bisericească, a fost integrată în educația lor, în obiceiurile lor, și în toate instituțiile lor”.
Politica „Big Brother”[6] a fost o prelungire a Doctrinei Monroe formulată de catre James G. Blaine, în 1880, cu scopul de a aduna toate națiunile latino-americane sub conducerea Statelor Unite, și să le deschidă piețele comercianților din SUA. Ca parte a politicii, Blaine a aranjat și a condus Prima Conferință Internațională a statelor americane, în nul 1889.
În primăvara anului 1823, înfrângerea și expulzarea armate spaniole a deschis noi posibilități comerciale cu America spaniolă. Președintele Monroe a extins, prin urmare, recunoașterea diplomatică a noilor guverne începând cu Argentina, Peru, Colombia și Mexic, și mai târziu cu ceilalți. Între timp, secretarul american Adams, a instruit grupul diplomatic să cultive bunacredință și comerțul, fiind îngrijorat, în special, de rivalitatea cu Marea Britanie, care și acestă era într-o perioadă de extindere.
În 1936 guvernul Statelor Unite s-a opus alianței Marii Britanii cu nou creata Republică Texas pe principiul doctrinei Monroe. Pe 2 decembrie 1845, președintele SUA, James Polk a anunțat în timpul Congresului, că principiul doctrinei ar trebui să se aplice cu strictete și că Statele Unite ar trebui să se extindă agresiv în vest, acțiune cunoscută sub numele de “Manifet Destiny”. În 1842, președintele SUA, John Tyler a aplicat Doctrina Monroe în Hawaii, și a anunțat Marea Britanie să nu intervină, urmând procesul de anexare al statului Hawaii la Statele Unite. În 1852, unii politicieni au folosit principiul Doctrinei Monroe pentru a forța înlăturarea spaniolilor din Cuba. Spania a cedat Statelor Unite, pentru suma de 20 de milioane de dolari, Puerto Rico, Filipine, Guam si Cuba (până au obținut independența în 1902). Următorul președinte, și mai apoi secretar de stat, John Quincy Adams, a vazut doctrina ca o proclamație a SUA către colonialism, dar care a fost ulterior reinterpretată și aplicată într-o varietate de instante. Președintele Theodore Roosevelt a obținut dreptul de a interveni pentru a stabiliza afacerile economice ale micilor națiuni din Caraibe și America Centrală, în cazul în care acestea nu erau capabile să-și plătească datoriile internaționale.
Apariția noilor puteri industriale, SUA și Japonia, cu o economie în plină expansiune a influențat lupta pentru controlul diferitelor spații extraeuropene. Fidelitatea SUA față de „doctrina Monroe“ le face inițial să se întoarcă spre America Latină și zonele maritime ale „emisferei occidentale“. SUA își făuresc un imperiu în Caraibe și în Oceanul Pacific. Din 1898, americanii au anexat Insulele Hawai, au eliberat Cuba la cererea locuitorilor revoltați contra Spaniei, au anexat Porto Rico și Insula Guam apoi au cucerit Filipinele. Statele Unite au intervenit, în anul 1909, în Nicaragua și Santa Domingo. Deși acțiunile militare din afara Europei n-au fost de amploare războiul naval între cele două tabere a fost total și global: prima luptă s-a dat în Insulele Falkland iar confruntările decisive s-au dat și în adâncurile sau la suprafața Oceanului Atlantic și Marea Nordului. Războiul a fost total și global pentru că a angajat aproape toate resursele planetei iar confruntarea economică dintre tabere a luat forma unui război economic total.
Pentru o perioadă lungă de timp, europenii au prezentat un interes scăzut și acuzator pentru doctrina Monroe. Câțiva lideri, cum ar fi ministrul de externe Klemens von Metternich al Austriei și Țarul Alexandru I al Rusiei, considerau că acestă doctrină avea un contrast arogant, nedemnă de un rezultat bun în mediul internațional. Cu frică de celalate state, mai ales de Marea Britanie, Statele Unite vor construi o flotă navală mare, într-un timp foarte scurt, acest gest, asigurându-le stabilitate comercială în zona Americii Latine.[7] [8]
Istoricul John J. Johnson observă la Doctrina Monroe că ar fi definită ca o declarație prezidențială unilaterală, fără susținere politică, în conformitate cu dreptul internațional,în care Statele Unite ale Americii sunt obligate să nu se implice, dar să-și apere cu tărie interesele.8
Roosevelt a adăugat “Corolarul Roosevelt” la Doctrina Monroe în 1904. Acest corolar permitea Statelor Unite să intervină în America Latină în cazuri de infracțiuni flagrante comise de o națiune latino-americană. Corolarul Roosevelt a invocat Doctrina Monroe să intervină militar în America Latină pentru a pune stop răspândirii puterilor europene. Corolarul Roosevelt a fost cea mai importantă rectificare a doctrinei originale, și a fost contrară multor critici, care au argumentat că Doctrina Monroe a fost menită inițial să oprească influența europeană în America. Această rectificare a fost concepută pentru a împiedica violarea doctrinei de către puterile europene, care ar putea susține că aceste națiuni independente erau dezordonate și prost conduse. Cu toate acestea, criticii, au afirmat că Corolarul susținea pur și simplu dominația Statelor Unite în acea zonă, numind SUA “politistul emisferic”[9]
Concluzii
O concluzie majoră o putem trage din toate intervențiile Stelor Unite, de la înființarea și punerea în aplicație a acestei doctrine, și aceea că în multe cazuri această doctrină a fost folosită pentru diferite interese economice și politice. O altă concluzie ar fi folosirea doctrinei în anexarea unor state, sau în dezvoltarea capacităîilor militare, pentru o mai bună stabilitate, sau un mai bun control în zonele de interes. Criticii Doctrinei Monroe, precum Noam Chomsky, argumentează că, în practică, Doctrina Monroe, a funcționat ca o declarație de hegemonie și ca un drept de intervenție unilaterală pentru Statele Unite.
SITOGRAFIE:
- http://www.loc.gov/rr/program/bib/ourdocs/Monroe.html
- http://eca.state .gov/educati on/engteaching/pubs/AmLnC/br50.htm
- https://history.state.gov/milestones/1801-1829/monroe
- http://www.whitehouse.gov/about/presidents/jamesmonroe
- http://www.whitehouse.gov/files/documents/cyber/Davidson%20MaryAnn%20- %20The%20Monroe%20Doctrine%20in%20Cyberspace.pdf
- http://avalon.law.yale.edu/19th_century/monroe.asp
BIBLIOGRAFIE:
- Perkins, Monroe Doctrine, chap. 2; James W Gantenbein, ed., The Evolution of Our Latin-American Policy: A Documentary History (New York: Columbia University Press, 1950), 323-26.
- John J. Johnson, A Hemisphere Apart: The Foundations of United States Policy Toward Latin America (Baltimore - John Hopkins University Press 1990 ), 80-81.
- Doctrine si strategii militare. Suport de curs. Dr. Prof. Constantin Degeratu
[1] http://www.whitehouse.gov/about/presidents/jamesmonroe
[2] DOCTRINĂ, doctrine, s. f. Totalitatea principiilor unui sistem politic, științific, religios etc. ♦ Ansamblul principiilor dintr-o ramură a cunoașterii. — Din fr. doctrine, lat. doctrina. Ansamblul principiilor în baza cărora conducerea unui stat își propune să acționeze în anumite domenii (politica externă, politica drepturilor omului etc.)
[3] Doctrine si strategii militare. Suport de curs. Dr. Prof. Constantin Degeratu
[4] ...the occasion has been judged proper for asserting, as a principle in which the rights and interests of the United States are involved, that the American continents, by the free and independent condition which they have assumed and maintain, are henceforth not to be considered as subjects for future colonization by any European powers... - Traducere text din discursul președintelui James Monroe, de pe site-ul: http://avalon.law.yale.edu/19th_century/monroe.asp
[5] ...we should consider any attempt on their part to extend their system to any portion of this hemisphere as dangerous to our peace and safety. With the existing colonies or dependencies of any European power we have not interfered and shall not interfere. But with the Governments who have declared their independence and maintain it, and whose independence we have, on great consideration and on just principles, acknowledged, we could not view any interposition for the purpose of oppressing them, or controlling in any other manner their destiny, by any European power in any other light than as the manifestation of an unfriendly disposition toward the United States.... Traducere text din discursul președintelui James Monroe, de pe site-ul: http://avalon.law.yale.edu/19th_century/monroe.asp
[6] Traducere „Big Brother” - Fratele mai mare
[7] John J. Johnson, A Hemisphere Apart: The Foundations of United States Policy Toward Latin America (Baltimore - John Hopkins University Press 1990 ), 80-81.
[8] Perkins, Monroe Doctrine, chap. 2; James W Gantenbein, ed., The Evolution of Our Latin-American Policy: A Documentary History (New York: Columbia University Press, 1950), 323-26.
[9] Traducere text de pe site-ul http://www.encyclopedia.com/topic/Monroe_Doctrine.aspx#5-1G2:3406400597- full