Finalul celui de-al doilea război mondial a găsit Europa devastată, divizată între două grupe de interese; cele ale SUA, care doreau impulsionarea ţărilor din vest spre o revenire rapidă, menită a stopa expansiunea comunismului sovietic, şi interesele URSS, care dorea extinderea influenţei sale şi în vestul Europei.
Aceste două surse de presiune au determinat coalizarea Europei occidentale, pe de o parte pentru a face faţă dominaţiei crescânde a Uniunii Sovietice manifestate cu pregnanţă în estul Europei[1], iar pe de altă parte, pentru a contracara o întărire prea mare a influenţei americane în zona europeană[2].
Alianţa din timpul războiului din Occident nu mai era valabilă, iar în estul Europei Uniunea Sovietică îşi mărea sfera de influenţă. În ţările aflate sub controlul Uniunii Sovietice au fost impuse guverne marxiste.
Eşecul Conferinţei postbelice de la Moscova a însemnat sfârşitul pactului din timpul războiului dintre Occident şi Uniunea Sovietică. Evenimentele din Praga din 1948 şi din Berlin din primăvara lui 1949 au mărit tensiunea şi au demonstrat că Europa s-a aflat sub dominaţia celor două mari puteri, Rusia şi America, deşi în două moduri diferite . Europa Occidentală se temea de puterea Uniunii Sovietice şi s-a străduit să găsească cea mai bună soluţie pentru combaterea ei.
La şapte săptămâni de la capitularea Germaniei naziste şi cu şase săptămâni înainte de lansarea bombei de la Hiroshima, reprezentanţii a 50 de naţiuni au semnat “Carta Naţiunilor Unite” la San Francisco, în Statele Unite (25 iunie 1945).
În 1946, în cadrul unui discurs istoric ţinut la Zurich , în Elveţia , primul ministru al Marii Britanii, Winston Churchill, vorbea despre necesitatea creării unor aşa-zise “State Unite ale Europei”.
Mesajul său a fost reluat şi cu ocazia altor discursuri, în anii următori: la Londra în 1947, la Haga în 1948 şi la Strasbourg în 1949. Dar W.Churchill nu vedea Marea Britanie ca membră a „Stateor Unite ale Europei: „...Franţa şi Germania trebuie să fie împreună în frunte, Marea Britanie, Commonwealth-ul britanic, puternica Americă şi, nădăjduiesc, Rusia Sovietică (...) trebuie să fie prietenele şi sponsorii noii Europe, şi trebuie să-i susţină dreptul la viaţă”.
În 1947, în Albert Hall de la Londra, Churchill a prezentat imaginea lui despre un „Templu al Păci Mondiale” care să aibă „patru coloane”: SUA, Uniunea Sovietică, „Statele Unite ale Europei” şi, absolut separat, „Imperiul Britanic şi Commonwealth-ul”. Printr-o ironie, acesta era aproape singurul punct în care Churchill şi Monnet erau de acord. Dacă aveau să apară „Statele Unite ale Europei”, Marea Britanie nu urma să facă parte dintre ele[3].
Pe acest fundal al unei Europe care se polariza rapid între taberele comunistă şi occidentală, Secretarul de Stat al SUA George Marshall a organizat, la începutul anului 1947, o echipă de oficiali condusă de unul dintre cei mai importanţi consilieri ai lui, George Kennan. Sarcina sa era aceea de a elabora o strategie nouă şi ambiţioasă pentru sprijinirea economică a Europei. Trei dintre personajele-cheie care au efectuat acest studiu erau membri ai Consiliului de Relaţii Externe: Dean Acheson, Will Clayton şi George Kennan. În special Kennan şi Clayton au avut consultări prelungite cu omul care era acum la cârma economiei franceze, prietenul lor de la Washington din timpul războiului, Jean Monnet. Din eforturile lor combinate a luat naştere Programul de Refacere Europeană, mai cunoscut ca „Planul Marshall”.
În vara anului 1947, Planul American Marshall a fost lansat în scopul reconstruirii economiei europene. S-a oferit ajutor tuturor ţărilor din regiune, dar acest ajutor nu a fost acceptat decât de ţările care urmau să constituie Europa Occidentală. Planul a luat sfârşit în 1952 şi s-au acordat 17.000 milioane USD Europei Occidentale.
Oferta americană de ajutorare a Europei, propusă la Harvard (5 iunie 1947) de către generalul Marshall, Secretar de Stat, era însoţită de invitaţia adresată unui număr de 22 de state europene să se angajeze pe calea cooperării. Ca urmare, după refuzul a şase dintre ele (Albania, Cehoslovacia, Finlanda, Iugoslavia, Polonia şi România), un Comitet de Cooperare Economică, sub conducerea englezului Ernest Bevin, format din reprezentanţii a 16 naţiuni (Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia, Turcia), remite un raport Guvernului american. În urma aprobării, Congresului votează, la 19 decembrie 1947, Foreign Assitance Act (Legea asistenţei pentru ţările străine) ce prevede un ajutor în valoare de cinci miliarde de dolari pe an, cu condiţia ca în ţările respective să se instaureze o orânduire stabilă.
Principalul instrument ales de Washington ca să-şi promoveze noua politică de integrare europeană a fost o organizaţie nouă, formată la 16 aprilie 1948 pentru a administra distribuirea fondurilor Planului Marshall. Aceasta a fost Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (Organisation for European Economic Co-operation,OEEC). Guvernul francez, puternic influenţat de Monnet, a insistat ca noii organizaţii să i se acorde un consiliu executiv cu puteri supranaţionale şi un secretariat permanent. Integraţionistul devotat Paul-Henri Spaak, care redevenise primul ministru al Belgiei, a fost numit director general.
Organizaţia de Cooperare Economică Europeană şi-a desfăşurat activitatea în două direcţii :
- primul obiectiv, atins în 1952 (anul în care a încetat ajutorul american), a fost acela de a scoate ţările europene din marasm, fără a recurge la un ajutor extern de proporţii;
- cel de-al doilea a constat în menţinerea unui nivel de activitate susţinut, fiecare ţară angajându-se să dezvolte cursurile de schimb (reducând în special taxele vamale) şi încercând crearea unor locuri de muncă stabile.
Rezultatele au fost cele aşteptate : stabilizarea preţurilor la materii prime, colaborare crescută în domeniul comercial, o autonomie mai mare…Eliberaţi de datoriile financiare către Statele Unite, membrii OEEC au decis o deschidere mai mare către celelalte state ale lumii.
După încheierea programului de ajutor în 1952, organizaţia a continuat să existe ca spaţiu de promovare a unui comerţ liber între ţările membre, a primit ca membri şi alte state dezvoltate din punct de vedere economic din lumea necomunistă, şi s-a transformat în 1961 în ceea ce astăzi poartă denumirea de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE).
OCDE reprezintă forul internaţional de dezbatere a politicilor economice şi sociale la nivel global, o asociaţie apolitică a ţărilor cel mai bine dezvoltate din punct de vedere economic având drept misiune construirea unei economii puternice în statele membre, îmbunătăţirea eficienţei, perfectarea sistemelor de piaţă, extinderea comerţului liber şi contribuţia la dezvoltarea economică.
Ţările membre OCDE în număr de 30 reprezintă o structură foarte solidă. Celor 20 de state care au fondat organizaţia în 1961, printre care s-au numărat Canada, Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie şi SUA, li s-au alăturat începând cu anul 1964 alţi 10 parteneri importanţi, cum ar fi: Australia, Japonia sau ţările din Grupul de la Vişegrad, ultima ţară admisă fiind Republica Slovacă, în decembrie 2000.
În prezent, statele membre ale Organizaţiei deţin împreună peste 70% din producţia şi comerţul mondial cu bunuri şi servicii şi peste 90% din volumul investiţiilor străine directe la nivel mondial, fapt pentru care Organizaţia a fost numită „clubul ţărilor bogate”.
Valoarea şi valabilitatea recomandărilor şi rezoluţiilor OCDE este atât de mare, încât se constituie practic într-o matrice de funcţionare a economiei mondiale. Acolo unde OCDE decide să dezvolte programe, reuşeşte să mobilizeze fonduri, fie din resurse proprii, fie din alte resurse, cum ar fi cele ale UE, Comisia Europeană făcând parte din Consiliul OCDE.
Dialogul şi consensul reprezintă nucleul însuşi al Organizaţiei. Corpul de conducere al OCDE este Consiliul OCDE, format din reprezentanţii ţărilor membre. El oferă asistenţă asupra activităţii comitetelor OCDE (200 de comitete şi grupuri de lucru) şi decide asupra bugetului anual (contribuţii naţionale).
Secretariatul OCDE este coordonat de către Secretarul General, sprijinit în activitatea sa de către 4 secretari generali adjuncţi. Secretarul General este cel care prezidează şedinţele lunare ale Consiliului asigurând legătura dintre statele membre şi Secretariat. Secretarul general ales, domnul Angel Guria (Mexic) a preluat mandatul în iunie 2006.
Sediul OCDE se află la Paris.
În urma Conferinţei Ministeriale a OCDE din mai 2004 de la Paris s-a aprobat „Strategia pentru extindere şi Colaborare cu Statele Nemembre OCDE” ,An OECD Strategy for Enlargement abd Outreach, cunoscută şi sub numele de Raportul Noboru, după numele ambasadorului Japoniei la OCDE. În urma Conferinţei trebuiau luate măsuri concrete privind ţările candidate la OCDE, precum şi de reformă a Organizaţiei ca atare.
Criteriile Noboru fac referire la:
- existenţa unei economii de piaţă şi a unei democraţii (like-mindedness);
- dimensiunea şi importanţa economică a unui stat (significant player);
- principiul beneficiului reciproc prin care aderarea unui nou stat să fie benefică atât pentru statul respectiv cât şi pentru OCDE (mutual benefict);
- consideraţii global, nu neapărat limitat, la diversitatea geografică (global consideration).
În prezent, OCDE încearcă o redefinire a rolului său în noua configuraţie politică şi economică mondială. Astfel, perioada actuală este decisivă pentru soluţionarea a trei probleme considerate prioritare pentru viitorul OCDE:
- regândirea mecanismelor decizionale;
- finanţarea organizaţiei;
- extinderea OCDE, a cărei relansare este strâns legată de soluţionarea celorlalte două aspecte menţionate, ca o precondiţie a funcţionării eficiente a organizaţiei cu un număr sporit de membri.
Unul dintre obiectivele de politică externă în plan multilateral al ţării noastre îl reprezintă dezvoltarea şi intensificarea relaţiilor cu OCDE în vederea îndeplinirii condiţiilor de admitere a României în grupurile şi structurile de lucru ale organizaţiei. Obiectivul de aderare la OCDE este menţionat în Programul de Guvernare pentru perioada 2005 – 2008.
La 28 aprilie 2004 Guvernul României a transmis oficial candidatura României de aderare la OCDE[4].
În 1949, şapte ţări in Estul Europei: Uniunea Sovietică, Bulgaria, Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia şi fosta Germanie Democrată au semnat acorduri de ajutor reciproc (CAER), care s-au extins apoi în afara graniţelor Europei, până în Cuba.
Tot în 1949 a fost semnat Pactul Atlanticului de Nord, punând astfel bazele NATO. În acelaşi an a luat fiinţă Consiliul Europei[5].
Uniunea Vamală a Beneluxului, dintre Belgia, Olanda şi Luxemburg, a intrat în vigoare încă din 1948, ca model de cooperare economică între diverse ţări.
Pactul de la Varşovia a fost înfiinţat în 1955.
Comitetul Miniştrilor reprezintă organismul decizional al Consiliului Europei şi este compus din miniştrii afacerilor externe ai tuturor ţărilor membre, sau reprezentanţii lor permanenţi.
Adunarea Parlamentară reprezintă organul deliberativ al Organizaţiei, ai cărui membru sunt desemnaţi de Parlamentele naţionale.
Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa constituie un organ consultativ care reprezintă autorităţile locale şi regionale.
Guvernele, parlamentele naţionale şi autorităţile locale şi regionale sunt, astfel, reprezentate separat.
Pentru consolidarea stabilităţii continentului European, în special după dispariţia regimurilor comuniste, un nou elan a fost dat la cel mai înalt nivel Consiliului Europei, prin intermediul Summit-urilor şefilor de stat şi de guvern.
Trei summit-uri au avut loc până în prezent:
- la Viena, în 1993;
- la Strasbourg, în 1997;
- la Varşovia, în zilele de 16-17 mai 2005;
Terry Davis (Marea Britanie), a fost ales Secretar General de către Adunarea Parlamentară în 2004 pentru o perioadă de 5 ani.
El îndrumă şi coordonează activităţile Organizaţiei.
Sediul Consiliului Europei este Palatul Europei din Strasbourg.
CONCLUZII
Aşadar, crearea comunităţilor europene nu poate să fie înţeleasă decât în contextul politic internaţional de după cel de-al doilea război mondial, când în Europa occidentală au apărut trei categorii de organizaţii internaţionale: militare, economice şi politice[6].
Astfel, în domeniul militar, cooperarea europeană interguvernamentală a fost iniţial o continuare a alianţelor din timpul războiului; în 1948 se creează Uniunea Occidentală prin Tratatul de la Bruxelles (Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg), transformată, în 1954, în UEO prin alăturarea la fondatori a Italiei şi Germaniei[7]. Deoarece această organizaţie nu-şi putea îndeplini obiectivele de securitate, în anul 1949 se creează NATO de către 12 state occidentale, la care se adaugă încă două în 1952; ca răspuns la aderarea Germaniei vestice la aceată organizaţie, în 1955 blocul răsăritean înfiinţează Organizaţia Tratatului de la Varşovia. În domeniul economic, în cadrul ONU funcţionează Comisia Economică a ONU pentru Europa, iar în 1948 se creează Organizaţia de Cooperarea Economică Europeană (transformată, în 1960, în Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică – OCDE) pentru gestionarea ajutorului american pentru reconstruirea Europei (Planul Marshall); statele sub influenţa Uniunii Sovietice au refuzat ajutorul „capitalist” şi au creat, în 1949, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER sau COMECON). În plan politic, s-a creat, în 1949, Consiliul Europei, organizaţie interguvernamentală a zece state occidentale, menită să apere într-un cadru instituţionalizat valorile democratice, principiile libertăţii individuale, ale libertăţii politice şi preeminenţa dreptului pe care se bazează orice democraţie adevărată.Deşi acopereau principalele domenii ale cooperării internaţionale, aceste trei tipuri de organizaţii sectoriale europene aveau vocaţii diferite şi nu dădeau Europei nici posibilitatea de dezvoltare susţinută şi nici pe aceea de a-şi exprima eficient personalitatea de care devenea conştientă. Era indispensabil să se elimine şi suprapunerile de atribuţii care existau şi eventualele rivalităţi, trecându-se de la cooperarea simplă şi tradiţională interguvernamentală la o integrare europeană mai puternică, în măsură să satisfacă necesităţile pe care situaţia geopolitică le punea în climatul de relaţii internaţionale ale războiului rece. Experienţe utile în
viitorul proces de integrare europeană şi-a adus Uniunea vamală dintre ţările Benelux-ului din 1948 ca model de cooperare economică între Belgia, Olanda şi Luxemburg.[8]
[1] În 1948, URSS şi-a impus dominaţia cu forţa în Cehoslovacia („lovitura de la Praga”), stârnind îngrijorare în vestul Europei.
[2] Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană, Instituţii. Mecanisme, Ediţia 2, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p.13
[3] C. Booker, R.North, op.cit., pp.27-28
[4] http://www.mae.ro
[5] Creat la 5 mai 1949 de 10 state (Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia), urmate de Grecia şi Turcia în august 1949, Consiliul Europei, are astăzi 46 de state membre.
Orice stat european poate deveni membru al Consiliului Europei, cu o condiţie: ca el să accepte principiul supremaţiei dreptului şi să garanteze drepturile omului şi libertăţile fundamentale pentru toate produsele aflate în jurisdicţia sa.
Canada, Vatican, Japonia, SUA şi Mexic se bucură de statutul de observator, pe lângă organismele guvernamentale ale Consiliului Europei.
Consiliul Europei este o organizaţie interguvernamentală, ale cărei obiective sunt:
- Protejarea drepturilor omului, a democraţiei pluraliste şi a supremaţiei dreptului;
- Favorizarea conştientizării şi încurajarea dezvoltării identităţii şi diversităţii culturale ale Europei;
- Căutarea soluţiilor pentru problemele cu care se confruntă societatea europeană (discriminarea minorităţilor, xenofobia, intoleranţa, protecţia mediului, clonarea umană, SIDA, drogurle, terorismul, crima organizată, etc.);
- Dezvoltarea stabilităţii democratice în Europa, prin susţinerea reformelor politice, legisltive şi constituţionale.
În anul 1954 s-a înfiinţat Uniunea Europei Occidentale (UEO), în scopul întăririi cooperării între statele vets-europene în domeniul securităţii. Ea avea la origine Tratatul de la Bruxelles semnat la 17.03.1948 de către cinci ţări occidentale – Franţa, Belgia, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie – prin care o alianţă militară europeană la care au aderat ulterior Germania, Spania, Portugalia, Italia şi Grecia (în total zece state). Sarcinile lor principale constau în obligaţia generală de asistenţă în caz de agresiune contra unui stat membru, prezervarea păcii şi securităţii în Europa. UEO a oferit statelor membre o platformă de cooperare în materie de politică de apărare şi securitate, în scopul consolidării influenţei politice a Europei în cadrul NATO. Totodată ele şi-au creat o identitate europeană de securitate. Prin intrarea în vigoare, la 1.11.1993, a Tratatului de la Maastricht, UEO a devenit parte integrantă a dezvoltării Uniunii Europene, fiind definită drept „braţ înarmat al UE în implementarea deciziilor de politică externă şi securitate comună (PESC) a UE.
[6] Jean Boulouis, Droit institutional des communautés, Montchrestien, Paris, 1934, 4e
[7] La care s-au adăugat apoi Spania şi Portugalia, în 1990, şi Grecia, în 1995
[8] Ion Dragoman, Emanoil Popescu, op.cit., p.32.