Pin It

Datorită cooperării pe arii din ce în ce mai extinse, Europa dobândeşte faţete din ce în ce mai variate. Dintre acestea, poziţia cea mai avansată o deţine Uniunea Europeană. Sistemul comunitar contribuie la transformarea Europei într-un spaţiu politic ale cărui frontiere nu pot fi anticipate.

         Din punct de vedere instituţional, Europa se caracterizează printr-o varietate de organizaţii interstatale care nu prezintă nici aceleaşi caracteristici, nici aceleaşi relaţii. În interiorul acestei constelaţii, cele care sunt cele mai frecvent implicate sunt ţările membre ale UE. Grupările din cadrul  Europei se disting în primul rând prin numărul de ţări reprezentate. Astfel, Europa are unele frontiere dacă ne referim la formaţiunea comunitară (27 de state), altele dacă ne raportăm la instituţia regională OSCE (55 de state) şi cu totul alte frontiere în cazul Consiliului Europei (43 state). Nicio limită nu este fixată pentru următorii zece sau douăzeci de ani în privinţa frontierelor UE (chiar şi Rusia a încheiat un parteneriat cu UE în iunie 1994).

         Marcarea teritorială a Europei în general şi a UE în special nu poate fi definitivă datorită obiectivelor variate urmărite de diferitele formaţiuni. NATO şi UEO au ca obiectiv alianţele militare. Obiectivele urmărite de OSCE sunt legate de dispozitivele de concentrare şi de prevenire a conflictelor. Consiliul Europei urmăreşte mecanismele de apărare a drepturilor omului, iar CEE politicile orientate către integrarea economică. În acest context nu se poate vorbi de un proiect global ci de iniţiative parţiale. Fiecare dintre aceste iniţiative are o istorie proprie, chiar dacă se caută  în general securitatea şi prosperitatea.

Modul de funcţionare a diferitelor formaţiuni variază în mod considerabil. Ele au la bază unele obligaţii mai mult sau mai puţin constrângătoare:

  • la una dintre extreme se situează ţările UE, care sunt angajate într-o reţea densă de legături obligatorii controlate prin sancţiuni juridice;
  • la cealaltă extremă, membrii OCDE îşi pun în comun capacităţile de expertiză în domeniile economice şi sociale fără a dispune de puteri juridice supranaţionale şi nici de resurse proprii.

Între aceşti doi poli, se află mai multe mecanisme parţiale care participă la mediul instituţional al Europei:

  • asistenţă militară necondiţionată (datorită Tratatului UEO, chiar şi după dispariţia acestei organizaţii în 2000);
  • protecţia drepturilor omului bazată pe un sistem de control (Comisia şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului) impus statelor membre ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (1950);
  • alianţă militară defensivă fără garanţii automate (NATO);
  • instrument de liberalizare a schimburilor (AELS, CEE);
  • dispozitiv de susţinere economică orientat către ţările din Est (BERD);
  • proceduri vizând prevenirea conflictelor (OSCE) sau simplu forum de concentrare asupra chestiunilor militare şi de politică externă (CPEA).

Se poate constata astfel că Europa are atât organizaţii născute în perioada Războiului Rece (care sunt pe cale de reînnoire sau de extindere după 1989), cât şi formaţiuni noi. În această reţea instituţională s-a pus accentul multă vreme pe legăturile dintre instituţii şi statele membre şi s-au neglijat legăturile dintre instituţii, lucru care pare să se remedieze treptat. Unele relaţii interinstituţionale  rămân pentru moment doar teoretice: OSCE menţine o cooperare concretă limitată cu Consiliul Europei, UE sau Nato. Alte relaţii dintre instituţii sunt însă mult mai complicate: între NATO şi UE sau între BERD şi UE (membru colectiv al Băncii).

În concluzie, relaţiile dintre organizaţiile europene sunt bazate pe competiţie şi cooperare. De asemenea, apare şi nevoia de a se impune în faţa concurenţei celorlalte instituţii. De exemplu, Consiliul Europei faţă de UE sau OSCE, pe de o parte, OSCE faţă de NATO, pe de altă parte. Toate acestea conduc la o multiplicare a iniţiativelor, ceea ce conferă o mai mare viabilitate UE.

Există două seturi de fenomene care facilitează integrarea în jurul UE:

  • intensificarea relaţiilor de interdependenţă economică. Acest tip de relaţii uneşte deja ţările UE, care realizează aproximativ 60% din schimburi între ele. Candidaturile la UE sunt astfel motivate într-o mare măsură de preocuparea de a beneficia de oportunităţile Pieţei Comune. De exemplu, marile grupuri industriale suedeze au oferit un sprijin puternic candidaturii ţării lor, mai ales pentru a obţine avantaje economice în viitor;
  • menţinerea unei politici de apărare implică o cooperare militară din ce în ce mai consistentă, ceea ce stimulează activitatea UE. Această necesitate a fost provocată de mai ales de dislocarea dislocarea „blocului sovietic” şi de reducerea prezenţei militare americane în Europa. În faţa acestui „vid de putere”, statele membre ale Uniunii şi membrii UEO au reacţionat prin strângerea relaţiilor dintre cele două organizaţii şi prin întărirea rolului operaţional al UEO în respectarea angajamentelor Alianţei Atlantice. În anul 2000 ansamblul capacităţilor operaţionale ale UEO a fost transferat la UE.

În paralel cu aceste dezvoltări instituţionale se constată şi o dezvoltare a cooperării militare impusă de costurile ridicate ale noilor sisteme de apărare şi de necesitatea de a face faţă multiplelor ameninţări. În acest context, nu mai miră pe nimeni doar o manifestare lentă a unei „identităţi de apărare”.

Cooperarea militară la nivelul comunităţii europene se manifestă pe două planuri:

  1. Uniunea oferă oportunităţi de parteneriat între industriile de armament.
  1. prin crearea unui pol industrial de apărare: ansamblul franco-germano-spaniol EADS (European Aeronautic Defense and Space Company);
  2. prin susţinerea mai multor programe de înarmare: tancuri, elicoptere, avioane de luptă, rachete, sateliţi de observare.
  1. Uniunea adoptă iniţiative pentru a dezvolta capacităţi operaţionale comune (mai ales datorită potenţialului militar limitat al ţărilor europene, fapt dovedit în perioada războiului din Irak în 1991, în timpul conflictului din fosta Iugoslavie sau a acţiunii în forţă în Kosovo în 1999):
  1. prin crearea Eurocops (operaţional din 1995, sub dublul control al ţărilor membre şi al NATO) şi a Eurofor (forţa operaţională rapidă europeană), a Euromarfor (forţa maritimă europeană);
  2. prin decizia luată în 1999 de a se dota cu o forţă europeană de reacţie rapidă până în 2003;
  3. prin „permanentizarea” organismelor de apărare europeană: un comitet de politic de securitate – COSP, un comitet militar şi un stat major al UE, plasate sub autoritatea Consiliului European.

În concluzie, factorii care favorizează extinderea europeană sunt legaţi atât de preocuparea ţărilor pentru apărare, cât şi de grija pentru o creştere economică susţinută. Deşi oficial „orice stat european poate cere să devină membru al Comunităţii Europene”, extinderea este destul de problematică. Această decizie este luată în unanimitate de Consiliul de Miniştri, după ce  a consultat în prealabil Comisia şi, începând cu 1984, după avizul Parlamentului European care trebuie să se pronunţe favorabil cu majoritatea absolută a membrilor săi. De fapt, existenţa unei ordini constituţionale democratice şi angajamentul de a respecta „aquis-ul comunitar” au funcţionat mult timp drept condiţii prealabile.

Având în vedere că au apărut dificultăţi în interpretarea acestor condiţii, tratatul de la Amsterdam instaurează o procedură de sancţiune pentru statele care ar viola „într-o manieră gravă şi imediată”  articolele 6 şi 7 din Tratatul UE modificat. În practică, s-a dovedit că această procedură este greu de aplicat. Acest  fapt a fost dovedit de intrarea neofasciştilor în guvernul italian în 1994, precum şi de participarea la guvernarea Austriei a unei grupări ultranaţionaliste, fără ca această procedură de sancţionare să fie declanşată. În schimb, condiţiile democratrice explicitate de către tratatul de la Amsterdam pot fi un mijloc de blocare a candidaturilor care nu îndeplinesc aceste condiţii, cum este cazul Turciei de exemplu.

Extinderea UE rămâne problematică, de aceea se preferă parteneriate cu frontiere flexibile în mai multe domenii. Acesta este spiritul unei Europe care autorizează statele membre să instituie între ele o cooperare mai strânsă. Totodată, cooperarea viitoare vizează mai degrabă strategii comune decât politici comune, mai ales în materie monetară sau militară.