A. CONFLICTE INTERNAŢIONALE CAUZATE
DE DISPUTE TERITORIALE
- Libia revendică aproximativ 400 km pătraţi în nordul Nigeriei şi parte din sud-estul Algeriei, având şi o graniţă maritimă în dispută cu Tunisia
- Iran şi Irak, după cei 8 ani de război, şi-au restaurat relaţiile diplomatice în 1990, dar mai au de rezolvat dispute cu privire la demarcarea graniţelor, liberalizarea navigaţiei şi suveranitatea asupra căii maritime Shatt al Arab.
- Bolivia şi-a dorit un coridor suveran spre Oceanul Pacific de Sud, încă de când zona Atacama a fost pierdută în favoarea Chile (1884). (Chile are revendicări în Antarctica, Teritoriul Antarctic Chilean, suprapunându-se parţial cu revendicările britanice şi argentiniene.)
- Doua părţi din graniţa Braziliei cu Uruguay-ul sunt în dispută: zona Arroio Invernada (Arroyo de la Invernada) de pe Rio Quarai (Rio Cuareim) şi insulele de la confluenţa lui Rio Quarai cu râul Uruguay.
- China dispută două secţiuni de graniţă cu Rusia, o fâşie de 33 km. de graniţă cu Corea de Nord în zona muntoasă Paektu-san, şi o graniţă maritimă cu Vietnamul, în Golful Tonkin. Insulele Paracel sunt ocupate de China, însă revendicate de Vietnam si Taiwan. China şi Taiwanul revendică Insulele Senkaku/Diaoyu Tai, administrate de japonezi.
- Nicaragua şi Columbia îşi dispută Arhipelagul San Andres y Providencia şi Quita Sueno Bank.
- Venezuela are revendicări asupra graniţei maritime cu Columbia în Golful Venezuela, şi pretinde toată Guyana la vest de Râul Essequibo.
- Cipru este divizat. În 1974 ostilităţile au divizat insula în două zone autonome de facto, o zonă a ciprioţilor greci controlată de Guvernul Cipriot, recunoscut pe plan internaţional (59% din suprafaţa insulei) şi o zonă a ciprioţilor turci (37% din insulă), ce sunt separate de o zonă ONU tampon (4% din insulă); mai există 2 baze ale Marii Britanii, suverane, în porţiunea din insulă a ciprioţilor greci. Turcia şi Grecia mai au dispute teritoriale complexe, maritime, aeriene şi teritoriale în Marea Egee.
- Indonezia dispută suveranitatea asupra provinciei Timorul de Est - pe care a invadat-o în 1975 - cu Portugalia. Indonezia îşi dispută două insule cu Malaezia, care este în conflict cu Singapore asupra altor două insule.
- Estonia revendică un teritoriu de peste 2 000 km pătraţi în regiunile Narva şi Pechory din Federaţia Rusă, în baza graniţelor stabilite prin Tratatul de Pace de la Tartu din 1920. Conform tratatului de la Riga din 1920, Letonia a revendicat fâşia Abrene/Pytalovo de graniţă, cedată de Republica Socialistă Sovietică Letonă, Rusiei, în 1944. Au loc şi discuţii interminabile asupra unor dispute de graniţă cu Lituania (problema de fond fiind drepturile de exploatare asupra ţiţeiului).
- Etiopia şi Somalia se află în dispute teritoriale asupra zonei Ogaden, unde trupele etiopiene au penetrat graniţa. Majoritatea din jumătatea sudică a graniţei cu Somalia este o “Linie Administrativă Temporară”.
- Insulele Falkland constituie revendicarea Argentinei la adresa Marii Britanii (Insulele Malvine), ceea ce a provocat un conflict militar în 1982. Argentina mai revendică şi Insulele Georgia de Sud şi Sandwich, administrate de Marea Britanie.
- Gabon şi Guinea Ecuatorială sunt în dispută asupra unei graniţe maritime şi asupra insulelor din Golful Corisco. Guinea Ecuatorială mai are dispute şi cu Nigeria, pentru graniţe maritime şi pentru jurisdicţia asupra zonelor bogate în ţiţei din Golful Guinea.
- Gibraltarul este sursa fricţiunilor dintre Spania şi Marea Britanie. Spania controlează 5 locuri de suveranitate (plazas de soberania) pe şi în afara coastelor marocane - enclava de coastă Ceuta şi Melilla, pe care o contestă Marocul, cât şi insulele Penon de Alhucemas, Penon de Velez de la Gomera, şi Islas Chafarinas.
- Litoralul de Vest şi Fâşia Gaza sunt ocupate de Israel, statutul curent fiind subiect al acordului interimar israeliano-palestinian. Înălţimile Golan (din Siria) sunt sub ocupaţie israeliană. Israel a ocupat o zonă din teritoriul libanez de la graniţă, numită “Zona de securitate”, în iunie 1978. Trupele israeliene se bat cu trupele siriene în Liban din 1976, şi cu Hezbollahul islamic în sudul Libanului, din 1982.
- Japonia revendică insulele Etorofu, Kunashiri, Shikotan, şi grupul Habomai (Insulele Kurile), ocupate de sovietici în 1945, şi administrate acum de Federaţia Rusă.
- Kaşmirul este format din mai multe regiuni, dar este numit "Jammu & Kashmir" după cele mai populate două regiuni din stat, celelalte regiuni fiind Ladakh, Gilgit, Baltistan si Skardu. Pakistan a ocupat multe din aceste regiuni în 1947 (când unele părti au fost luate de China). Cea mai mare parte din statul original Jammu & Kashmir a rămas ca stat în India. India şi Pakistan mai au şi probleme de împărţire a apelor cu privire la râul Indus (Wular Barrage), iar India are dispute de graniţă cu China.
- Anumite teritorii din Republica Moldova şi Ucraina - inclusiv Basarabia şi Bucovina de Nord - sunt părţi istorice ale României; aceste teritorii au fost încorporate în fosta Uniune Sovietică urmare a Pactului Molotov-Ribbentrop, în 1940.
- România este în dezacord cu Ucraina asupra părţii continentale din Marea Neagră, sub care pot exista depozite semnificative de gaze şi ţiţei; în 1997 au căzut de acord asupra unei perioade de 2 ani de negocieri, după care, nerealizându-se un acord, discuţia se poate muta în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga. În prezent, Ucraina încearcă să asigure o populaţie permanentă în Insula Şerpilor, pentru a schimba statutul internaţional al acesteia.
- Kirghistan este în dispută teritorială cu Tadjikistan în legatură cu graniţa din zona Văii Isfara. Tadjikistan îşi dispută şi majoritatea graniţei cu China.
- Irlanda de Nord este terotoriu de confruntare între separatişti, loialişti şi administraţia britanică. Primul parlament nord-irlandez s-a deschis în 1921, şi Irlanda (formată din partea de sud a insulei) devine republică cu drepturi depline în 1949. Guvernul britanic se află într-un neîntrerupt conflict cu Armata Republicană Irlandeză (IRA). În timpul Paştelor din 1999, unioniştii din Ulster şi IRA au semnat Acordul din Vinerea Mare, iar în noiembrie au ajuns la o înţelegere constituţională. Oricum, după secole de la cucerire, Irlanda de Nord rămâne parte a Angliei.
- Cuba disputa Baza Navală SUA de la Guantanamo Bay, închiriată Statelor Unite, în condiţiile în care numai un acord mutual sau abandonarea zonei de către SUA pot înceta închirierea. În prezent, baza americană serveşte întemniţării membrilor Al-Quaeda făcuţi prizonieri în războiul din Afganistan sau în alte circumstanţe.
- CONFLICTE CAUZATE DE SEPARATISM ETNIC
- Republicile foste sovietice din Asia Centrală au o lungă istorie de conflicte. Luptele izbucneau cu regularitate între şefii locali şi grupurile religioase ce solicitau stabilirea unor state islamice în afara Federaţiei Ruse. Rusia încearcă să menţină federaţia, deoarece Caucazul este o rută vitală de transport pentru ţiţeiul din Marea Caspică şi Marea Neagră. Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, diverse grupuri s-au luptat pentru a prelua controlul în republici. Cecenia, încă parte a Rusiei, a fost teatrul unui război în 1994-96, şi după o campanie dezastruoasă, Rusia a fost forţată să-şi reevalueze implicarea în zonă. În august 1999, Rusia a încercat să întărească securitatea în regiune, când rebeli din Dagestan - o mică republică vecină - au început atacul în sprijinul grupurilor musulmanilor ceceni. În septembrie 1999, Rusia a lansat o invazie terestră în zonă, pentru a alunga rebelii în afara drumurilor comerciale din Asia Centrală. Problema Caucazului este un pericol serios pentru tarile vecine: Kazahstan, Georgia şi chiar Rusia.
- Indonezia, al patrulea stat ca populaţie din lume, are mai mult de 13.000 de insule, vreo 300 grupuri etnice, care vorbesc 365 de limbi. Sentimentele separatiste au răbufnit în zona Aceh din Sumatra de Nord, în Irian Jaya - odată ce a fost preluată de la olandezi, în 1949, în Timorul de Est - unde s-au instalat trupe după ce Portugalia şi-a abandonat fosta colonie, în 1975, dar şi în Borneo şi Ambon. După ce Timorul de Est a votat covârşitor pentru independenţă, în august 1999, anti-seperatiştii, susţinuţi de Jakarta, au început atacurile, forţând ONU să trimită trupe pentru a asigura transferul Timorului de Est spre independenţă.
Timp de 32 de ani, preşedintele Suharto a condus Indonezia prin corpuri de funcţionari civili trimişi din Jakarta şi batalioane de soldaţi luptând să înăbuşe revoltele separatiste. Lupta în insulele indoneziene este complicată de conducătorii mişcărilor pro- şi anti-independenţă, şi de conflicte religioase. Peste 500 de biserici au fost arse din temelii sau distruse de musulmani în ultimii opt ani. Timorul de Est şi-a câştigat independenţa în 1999. Ostilităţile din celelalte insule continuă să facă victime. - Kurdistanul a căzut succesiv sub stăpânirea imperiilor roman, persan, safavid şi otoman. Din secolul XVI până în XVIII, porţiuni vaste din Kurdistan au fost devastate şi un număr mare de kurzi au fost deportaţi în tot Imperiul Otoman. Un mare regat kurd, Zand, a fost constituit în 1750, dar în 1867 a căzut sub stăpânire otomană şi persană. Situaţia kurdă s-a deteriorat după primul război mondial: tratatul din 1921 de la Sevres a anticipat un stat kurd independent, însă Franţa şi Marea Britanie au divizat Kurdistanul otoman între Turcia, Siria şi Irak. O Provincie Autonomă Kurdă (Kurdistanul Roşu) a fost întemeiată în Azerbaidjanul Sovietic în 1920, dar a fost desfiinţată în 1929 (întreaga comunitate kurdă de acolo a fost distrusă în 1992-1994, când Armenia a anexat teritoriul care formează podul de legătură între enclava Nagorno-Karabakh şi Armenia propriu-zisă - o acţiune ce a adus-o în conflict cu Azerbaidjanul). În 1945, kurzii au înfiinţat o republică la Mahabad, în zona ocupată de sovietici din Iran. A durat un an, până când a fost reocupată de armata iraniană.
- În anii 70, kurzii din Irak s-au bucurat de o oarecare autonomie, dar a fost de scurtă durată. Suspiciunile Bagdadului că rezidenţii kurzi colaborau cu forţele iraniene ce tocmai ocupaseră zona, au dus la atacarea oraşului kurd Halabja cu gaze, în 1988. Cinci mii de kurzi au murit in acest atac. În timpul atacului coaliţiei condusă de Statele Unite împotriva Irakului, în 2003, kurzii au constituit o forţă militară în slujba coaliţiei.
- In Turcia, kurzii au format Partidul Muncitoresc Kurd (PKK), în 1980, condus de Abdullah Oçalan, şi au declanşat lupta armată împotriva Ankarei. Oçalan a fost capturat în Italia, în 1999. 10 milioane de kurzi au rezidenţă în Turcia. Trupele turce si-au continuat prezenţa masivă în zonă, şi a ameninţat Siria pentru suportul dat PKK.
- Armata etnică albaneză KLA (Armata de Eliberare din Kosovo) din această provincie sârbă a purtat un război de guerillă împotriva Serbiei. Din februarie 1999, albanezii au fost învinşi pe cuprinsul provinciei, fapt urmat de atacul NATO asupra Serbiei. În iulie 1999, trupele sârbe au fost forţate sa părăsească Kosovo, fapt urmat de o purificare etnică riguroasă împotriva kosovarilor sârbi şi ţiganilor autohtoni. De atunci albanezii musulmani au ars din temelii zeci de biserici creştine vechi de secole.
- Secolul XX a confirmat o renaştere a naţionalismului în Sri Lanka: etnia sinhalese (74% din populaţie) văzând unitatea insulei ameninţată de credinţa budistă, s-au opus oricărei intenţii de divizare sau autonomie zonelor Tamili (12%, Hindu).
- In 1931, Marea Britanie a acordat Ceylon-ului (Sri Lanka) autoconducerea, ceea ce a dus a independenţă în 1948. În 1956, victoria lui Bandaranaike pe o platformă de naţionalism Sinhalese l-a condus spre declararea limbii Sinhala ca limbă oficială şi la alte măsuri anti-Tamil. Tensiunile comunitare şi violenţa au crescut din 1956 încoace. La mijlocul anilor 70, Tamili cereau un stat separat în nordul şi estul ţării. În alegerile din 1977, separatiştii TULF au câştigat toate locurile din zonele Tamile, în timp ce grupuri ca Tigrii Tamili de Eliberare (LTTE) au început sa folosească violenţa pentru aceleaşi scopuri. În 1983, ţara a erupt într-o violenţă comunitară la scara integrală. În ultimii ani au mai fost încercări intermitente pentru rezolvarea conflictelor, dar toate s-au dovedit fără succes. In 1995, guvernul a lansat o ofensivă viguroasă împotriva tigrilor tamili, prin care au fost preluate teritorii importante, inclusiv peninsula Jaffna - în aprilie 1996. Însă tigrii au continuat să atace bazele militare şi să folosească bombele suicide. S-a estimat ca 50 000 de oameni au fost ucişi în conflict.
C. RĂZBOAIE CIVILE
- În Afganistan, în anul 1973, guvernul lui Zahir Shah a fost răsturnat printr-o lovitură de stat militară condusă de Daoud Khan (Partidul Comunist Afgan). Khan a abolit monarhia, s-a proclamat preşedinte, şi a instituit Republica Afganistan. În 1978, când Khan a înlăturat oponenţii din guvernul său, s-a ajuns la o lovitura de stat comunistă, în care Khan a fost ucis. Mişcarea guerilelor afgane (mujahedinii) s-a constituit în 1979. Urmează crime în masă, doi preşedinţi au fost ucişi înainte ca Babrak Karmal să preia această funcţie. Uniunea Sovietică a invadat ţara în decembrie In 1986 Karmal a fost înlocuit de Dr. Najibullah, care propune o încetare a focului cu Uniunea Sovietică, însă mujahedinii refuză şi câştigă victorii mari. Sovieticii au fost nevoiţi să se retragă, în 1989. Mujahedinii au continuat să lupte împotriva regimului lui Najibullah; în mai 1989, guerilele afgane îl aleg pe Sibhhatullah Mojadidi cap al guvernului lor în exil. În 1992 cuceresc Kabulul şi formează un stat islamic (cu Burhannudin Rabbani ca preşedinte). În 1994 se formează miliţiile talibane, care avansează rapid împotriva guvernului islamic. În acelaşi timp, Gulbuddin Hekmatyar, capul Hezbi-Islami şi generalul Dostum continuă să se înfrunte cu guvernul lui Rabbani. Kabul este redus la ruine. Talibanii câştigă teren masiv în 1995; în iunie 1996 Hekmatyar semnează pactul de pace cu Rabbani şi se întoarce la Kabul în calitate de prim ministru. În septembrie însă, forţele talibane îl alungă din Kabul, alungă pe Rabbani şi-l execută pe Najibullah. Talibanii au rămas la putere până la acţiunea militară a Statelor Unite şi aliaţilor ei, din 2001, proclamată ca desfăşurându-se sub steagul antiterorismului.
- Algeria a dus un război de independenţă împotriva Franţei, condus de Frontul Naţional de Eliberare, încă din In 1962, Algeria şi-a câştigat independenţa, dar spre mijlocul anilor '80 o economie slăbită a cauzat tulburări. Colapsul preturilor la ţiţei şi gaz metan pe piaţa mondială a înrăutăţit situaţia. Mişcările de stradă din 1988 au dus la înăbuşirea lor în sânge de către forţele armate şi instalarea stării de urgenţă. Sărăcimea de la oraşe privea la Frontul Islamic de Salvare pentru a da un sens justiţiei sociale, odată cu introducerea legii Sharia. La primul tur al alegerilor din 1991, FIS a câştigat 188 din cele 231 de locuri, iar FNE doar 15. Parlamentul şi preşedintele Chadli au demisionat sub presiunea armatei, care nu accepta intenţia sa de a împărţi puterea cu FIS. O a doua rundă de alegeri trebuia să se ţină în ianuarie 1992, dar a fost anulată când armata a preluat controlul obiectivelor cheie din capitală. Ciocniri violente între poliţie şi protestatarii FIS au erupt în toată Algeria la începutul lui februarie 1992, iar starea de urgenţă a fost declarată din nou. FIS a fost dizolvat şi împărţit în grupuri diferite. S-au format grupuri islamice înarmate, care din 1992 au purtat atacuri asupra punctelor economice cheie, forţelor de securitate, oficialităţilor şi străinilor. În 1995 s-au ţinut primele alegeri prezidenţiale multipartinice, iar preşedintele în exerciţiu Liamine Zeroual a câştigat 60% din voturi la o participare de 75%. Primele alegeri legislative multipartinice s-au organizat în iunie 1997 şi au fost câştigate de Alianţa Naţională Democratică, ce deţine majoritatea locurilor în parlament, împreună cu FEN. Deşi aripa înarmată a FIS a declarat încetarea focului în octombrie 1997, un grup separatist extremist, Grupul Armat Islamic, a continuat atacurile. Există şi dovezi că multe atentate sunt duse de miliţii sprijinite de forţele de securitate algeriene. După ani de dispute civile, Amnesty International estimează că aproximativ 80000 de oameni au murit.
- De când Angola şi-a câştigat independenţa de sub Portugalia, în 1975, conflicte armate violente au izbucnit între guvernul MPLA de la conducere şi rebelii UNITA ai lui Joseph Savimbi, lăsând aproape 1 milion transfugi şi zeci de mii de morti, dintr-o populaţie de 10 milioane. Guvernul angolez are 100.000 de soldaţi, cea mai numeroasă armată din Africa. UNITA are trupe numărând 70.000 luptători bine antrenaţi şi experimentaţi în luptele din junglă. Susţinuţi de Zambia şi Uganda, UNITA a ocupat aproximativ o treime din bogăţiile minerale şi de ţiţei ale ţării. Este de la sine înţeles ca plata asistenţei militare şi furnizorilor se face în diamante.
- Burundi şi-a câştigat independenţa de Belgia în 1961, iar minoritatea Tutsi a preluat puterea. În 1993, în primele alegeri de la independenţă, Melchior Ndadaye a devenit primul leader din aparţinând etniei Hutu, care reprezintă 80% din ţară. După câteva luni, Ndadaye a fost asasinat de forţele paramilitare (în principal Tutsi). Tentativa de lovitură de stat a eşuat şi s-a declanşat un război civil cu zeci de mii de morţi. Violenţele etnice au durat până la începutul lui 1994, când parlamentul a ales un alt preşedinte Hutu, Cyprien Ntaryamira. In acelaşi an Ntaryamira a fost ucis în prăbuşirea unui avion. Preşedintele vecinei Rwanda a fost de asemenea ucis în accident, ceea ce a declanşat un genocid asupra Tutsilor din Rwanda în care, se estimează, au pierit aproape un milion de oameni. În Burundi, principalele partide politice au căzut de acord asupra împărţirii puterii şi au ales un alt Hutu, Sylvestre Ntibantunganya, ca preşedinte, în octombrie 1994. La începutul lui 1996, armata condusa de Tutsi şi grupurile extremiste Hutu, Palipehutu şi FAD (Forţele de Apărare a Democraţiei) au început să ucidă civili. În iulie 1996 Ntibantunganya s-a ascuns, şi primarul Pierre Buyoya a preluat puterea. De atunci, armata a forţat civilii Hutu înspre "aşezări" în încercarea de a opri rebelii. La începutul lui 2000, un milion de Hutu erau concentraţi în tabere, şi un alt milion se aflau în pribegie prin ţările vecine. 300.000 de Hutu sunt în taberele de refugiaţi din Tanzania. Conflictele continua pe măsură ce grupurile armate lansează atacuri din junglă şi din ţările vecine.
- Războiul Civil din Columbia, unul dintre cele mai lungi din lume, continuă neîntrerupt de aproape patru decenii, cu mii de oameni ucişi în fiecare an. Vreo 15.000 de membri ai guerillelor din 5 grupuri diferite controlează aproape 60% din ţară. Aliniate împotriva rebelilor se afla forţele de securitate columbiene şi bandele neregulate de dreapta, cunoscute ca paramilitare. Puterea economică şi politică a Columbiei a rămas în mâinile unei elite ce a condus ţara dintotdeauna, însă conflictele se întind dincolo de motivele politice. Controlul traficului de droguri şi corupţia sunt centrul acestor probleme complexe.
- Revolta care l-a adus la putere pe Laurent Kabila în Zair, ţară pe care a redenumit-o Republica Democratică Congo, a erupt când Tutsi zairieniau ridicat armele împotriva unui guvern ce plănuia să-i alunge de pe pământurile lor şi să-i forţeze să părăsească ţara. Trupele rwandeze l-au ajutat pe Laurent Kabila să dărâme regimul corupt al lui Mobutu Sese Seko în 1997. Kabila s-a bucurat şi de sprijinul Ugandei şi Angolei. La sfârşitul lui iulie 1997 Kabila a ordonat trupelor rwandeze să părăsească Congo. Mişcarea a declanşat o revoltă a unei fracţiuni a armatei în estul ţării, unde oamenii erau etnic aliniaţi Rwandei. Rwanda a reproşat lui Kabila că a eşuat să controleze miliţiile Hutu de la graniţa estică a Congo-ului, care erau consideraţi responsabili pentru uciderea a mai mult de 500.000 rwandezi în 1994, şi au continuat de atunci să lanseze atacuri în Rwanda. Un număr de refugiaţi Hutu, estimat la 1 milion - printre care şi miliţieni extremişti ce au luat parte la omorurile în masă - au ajuns în estul Zairului când Frontul Patriotic Rwandez condus de Tutsi a preluat controlul în Rwanda. Au apărut şi frictiuni intre ei şi Tutsi congolezi locali - Banyamulenge. În câteva zile, forţele rebele au preluat controlul unui număr de oraşe cheie din est, şi a unui oraş petrolier (Muanda) pe coasta de vest. Au avansat cu repeziciune până la aproape 300 de kilometri de capitala Kinshasa, capturând mai mult de jumătate din Zair, inclusiv al doilea şi al treilea oraş ca mărime. Kabila este susţinut de forţe din Angola, Zimbabwe, Namibia şi Ciad. Angola vrea să prevină aprovizionarea rebelilor UNITA prin Congo. Uganda, având graniţă comună cu Rwanda, trebuie să facă faţă atacurilor rebele ale Forţelor Democratice Aliate, tot din teritoriile congoleze.
- Conflictele din Liban au condus la termenul "libanizare," cu referire la o gama largă de situaţii politice, sociale şi economice a căror rezolvare pare extrem de complexă. Multele conflicte libaneze au fost rezultatul sectarismului şi diferendelor politice. În anii 70 si 80 o multitudine de grupuri s-au ciocnit între ele. Începând cu zilele războiului civil din 1975 şi 1976, evenimente tragice s-au succedat aproape fără întrerupere. Complicaţii externe au apărut odată cu intrarea Israelului în sudul Libanului, în căutarea gherillelor palestiniene în 1978; bătăliile inter-creştine de la sfârşitul anilor 70 şi începutul anilor 80; invazia israeliană profundă din 1982; ciocnirile intra-palestiniene din 1983; luptele din munţii Shuf între armata libaneză şi miliţiile druze dintre 1983 şi 1984; bombardarea sinucigaşă a instalaţiilor aparţinând guvernelor vestice în 1983-84; asediul Amal asupra taberelor de refugiaţi palestinieni din Beirut începând cu 1985 până în 1988, şi bătăliile fratricide între musulmanii şiiţi din 1988. Israelul a condus operaţii militare majore peste graniţe împotriva grupurilor palestiniene înarmate în 1978 şi 1982, cât şi împotriva Hezbollahului începând cu anul 1993.
- Într-un efort de a câştiga condiţii de viaţă mai bune şi drepturi pentru ţăranii indieni indigeni din regiunea sudică a Mexicului, Chiapas, Armata de Eliberare Naţională Zapatistă, condusă de un bărbat cunoscut numai ca "Subcomandante Marcos", a declarat război guvernului central în ziua de Anul Nou 1994. Regiunea Chiapas este statul cu cele mai bogate resurse din Mexic, şi are cele mai bogate rezerve de petrol din zonă. Forţele guvernamentale au intervenit şi sute de oameni au fost ucişi în confruntări. Conflictul este complicat in continuare de trupele paramilitare pro-guvernamentale, angajate de puternici latifundiari. În decembrie 1997, refugiaţii indieni Tzotzil, în majoritate femei şi copii, au fost masacraţi de paramilitari - ceea ce a dus la proteste în masă în oraşele mexicane. Incidentul a fost condamnat pe plan internaţional, şi un număr de miniştri şi alţi oficiali au demisionat. Internetul a jucat şi el un rol în aceste lupte, odată cu descoperirea unui raport, numit acum Chase Manhattan memo, scris pentru clienţii Chase Emerging Markets de Riordan Roett. Astfel era chemat guvernul mexican să "elimine" zapatiştii pentru a demonstra controlul asupra situaţiei interne din Mexic. Când povestea despre raport, iar apoi raportul însuşi, a fost descărcat pe Internet, a avut o audienţă imensă, şi a captat atenţia republicanilor asupra politicii administraţiei Clinton în Mexic. Mexicanii au devenit foarte irascibili în legătură cu situarea Wall Street-ului în sprijinul ofensivei militare a preşedintelui Zedillo, în februarie 1995, împotriva zapatiştilor. Rezultatul a fost o intensă mobilizare atât împotriva Chase Manhatan cât şi împotriva guvernului mexican. Conflictul continuă cu sprijin local puternic pentru miile de zapatişti înarmaţi.
- Războiul civil din Sierra Leone, ce a izbucnit în 1991, este un conflict brutal şi complex ce-şi are rădăcinile în anii de guvernări greşite, şi în războiul civil din Liberia vecină. Este alimentat de bogăţia în diamante şi de resentimentele profunde dintre populaţia rurală săracă din interior împotriva clasei conducătoare bogate din capitala de pe coastă , Freetown. Lupta e dusă, în mare parte, de copii şi adolescenţi. Preşedintele Tejan Kabbah a fost ales în 1996, dar în mai 1997, a fost detronat de o forţă combinată de soldaţi juniori şi luptători ai Frontului Revoluţionar Unit (RUF). RUF a fost înfiinţat în 1991, de un fost caporal de armată, Foday Sankoh, ce a format o alianţă cu o miliţie liberiană, Frontul Patriotic Naţional pentru Liberia, condus de Charles Taylor, preşedintele Liberiei. Ani întregi, RUF a luptat împotriva armatelor Sierra Leoniene succesive. În 1997, s-a alăturat juntei militare, care se autodenumea Consiliul Revoluţionar al Forţelor Armate sau AFRC. Junta a fost înlocuită de Forţa de Intervenţie Vest Africană, în februarie 1998, iar preşedintele Kabbah s-a întors din exilul său din Guineea. (Mercenarii Africii de Sud si Marii Britanii au ajutat forţa de intervenţie vest africană, condusă de nigerieni.) Unii dintre soldaţii AFRC s-au predat, însă mii s-au retras, împreună cu RUF, în junglă. Rebelii s-au regrupat cu ajutor din Liberia şi Burkina Faso, şi şi-au intensificat atacurile.
- Sudan, cea mai mare ţară din Africa, a fost afectată de o succesiune de guvernări civile şi militare abuzive după ce şi-a câştigat independenţa (1956) de sub codominionul Anglo-Egiptean. Conflictele de lungă durată continuă între arabii musulmani, locuitori nordici ai Sudanului (baza guvernului), şi negrii creştini africani din sud. Urmare a impunerii legii Sharia în 1983, sub preşedintele Nimeri, conflictul a fost escaladat. Armata Populară de Eliberare sudaneză şi-a intensificat atacurile spre nord până la nivelul unui război civil total, la mijlocul anilor '80. Au avut loc negocieri între aripa politică a armatei populare şi guvern în 1988/9, dar au fost depăşite de evenimente, când generalul Omar Hassan Ahmad al-Bashir a preluat puterea prin lovitura de stat militară, din iunie 1989. În anii '90 forţele guvernamentale au lansat bombardamente aeriene asupra ţintelor civile din sudul Sudanului. Se estimează că mai mult de 1,2 milioane de oameni au fost ucişi în războiul ce a devastat economia sudaneză.