Unul dintre efectele blocajului la care pare să ajungă UE este starea de spirit a populaţiei din „zona gri" a aderării, respectiv acele state care au făcut revoluţii (sau evoluţii) (şi) în numele apropierii, apoi a integrării în UE. Puse în faţa unui refuz, ne putem aştepta ca, treptat, să basculeze înapoi, adică acolo de unde „revoluţiile colorate" le-au scos pentru un interval de timp... Semnalele de satisfacţie în acest sens au fost deja consemnate în capitala Federaţiei Ruse. Alexei Makarin de la Centrul pentru Tehnologi Politice din Moscova declara pe 7 iunie 2005, conform RIA Novosti, reacţiona astfel după eşecul referendumului din UE: „în această situaţie, Rusia are o fereastră de oportunitate. Spre deosebire de UE şi antagonismele dintre statele care o compun, Rusia exercită o singură voinţă politică. Rusia oferă vecinilor săi proiecte economice lucrative şi concrete, nu doar speranţe pentru integrare într-un viitor depărtat. În acelaşi timp, Rusia cere în schimb mult mai puţin de la vecinii ei. Dimpotrivă, orice pas spre integrarea europeană, chiar cele primare, este acompaniat de condiţii economice şi politice numeroase. De aceea, după valul revoluţiilor colorate, pendulul poate bascula în direcţia contrară. Partidele muncitoreşti din Georgia, Socialiştii progresivi din Ucraina sau Mişcarea Rodina din Moldova, care susţin integrarea cu Rusia, ar putea să beneficieze de o mare şansă".
Şi opinia nu a fost singulară. Conform Agenţiei Rusia la Zi, sub titlul „Eşecul Constituţiei Europene - o şansă pentru Rusia", geopoliticianul Alek-sandr Dughin, liderul Mişcării Internaţionale Euroasiatice, create pe baza mişcării pro-prezidenţiale „Euroasia"18, publica în Rossiiskaia Gazeta la începutul lunii iunie un articol semnificativ. Vocea lui Dughin nu este de loc singulară în această privinţă, dar el este, poate, cel mai articulat. Ilustrăm cu textul său pentru a indica mai clar un stil de gândire şi de abordare.
Inclusiv a Republicii Moldova, căci perpetuarea statutului de „neutralitate" al acestei ţări - oricum fictiv din moment ce trupe străine sunt încă staţionate pe teritoriul ei în pofida voinţei acesteia - este o eroare. De bună seamă că gestionarea acestui proces trebuie făcută cu fermitate şi inteligenţă, şi cu un ochi asupra evoluţiilor din zona estică a republicii (Transnistria). Aleksandr Dughin a fost unul dintre fondatorii Partidului Naţional-Bolşevic (posesorul carnetului de partid cu numărul 2, iar numărul unu era rezervat liderului naţional-bolşevicilor, Eduard Limonov). Ideologia „euroasiatică" a lui Aleksandr Dughin este bazată pe prioritatea intereselor statului, contracararea globalizării mondiale şi „combaterea americanismului".
În opinia lui Dughin, „integrarea europeană reprezintă un proces geopo-litic, rezultat a doi vectori destul de diferiţi. Iar confruntarea tot mai mare dintre aceşti vectori a fost factorul care a generat actuala criză europeană. Problema este că, în prima etapă - anii '60-'70, procesul integrării europene a fost pregătit exclusiv în cadrul strategiei antlantismului - sub egida SUA şi în interesele NATO". Era vorba de consolidarea lumii occidentale în faţa „ameninţării sovietice". A fost etapa unui plan strategic în spiritul logicii duale a „războiului rece" - „atlantismul capitalist împotriva euroasiatismului socialist. Inerţia acestei versiuni NATO a europenismului există şi astăzi. Acest fenomen poate fi denumit euroatlantism". În acest proces, „un rol primordial revine, ca întotdeauna, Statelor Unite şi aliatului lor apropiat de pe Bătrânul Continent, Marea Britanie, precum şi proaspăt intratelor (nu fără presiuni din partea SUA), a ţărilor Europei răsăritene şi regiunii baltice. Euroatlantismul prefigurează extinderea ulterioară a NATO spre Est şi urmează linia tradiţională geopoliticii „războiului rece", lipsită însă de încărcătura ideologică".
Euroatlantismul insistă pe primirea în NATO şi UE a fostelor republici sovietice, acum „portocalii" - Ucraina, Georgia, Moldova. Militează pentru intrarea Turciei, exercită presiuni asupra Moscovei în privinţa „drepturilor omului" şi Ceceniei, urmăreşte atent şi îngăduitor tendinţele separatiste din Caucazul de Nord şi Povoljie. Euroatlantiştii contează pe ideologia liberală, chemată să apropie economia europeană şi sistemul social-politic de cel american.
Respins de francezi şi olandezi, proiectul Constituţiei Europene a fost elaborat de euroatlantişti şi reflecta priorităţilor lor majore - egalitate în drepturi pentru toate ţările, orientarea spre accelerarea includerii în UE a ţărilor CSI şi a Turciei. După colapsul URSS, în integrarea europeană, s-a observat alt vector, întruchipat în doi giganţi ai Europei - Franţa şi Germania. Aceste două ţări, cu economii şi industrii dintre cele mai evoluate, cu profunde tendinţe sociale (antiliberale). În jurul axei Paris - Berlin, pe parcursul integrării europene, a început, treptat, să se formeze a doua alternativă - identitatea, nucleul „altei Europe". Acest fenomen poate fi denumit eurocontinentalism. Esenţa eurocontinentalismului rezidă în faptul că Europa unificată este gândită nu ca satelit al SUA şi nu ca parte a lumii occidentale în plină globalizare vertiginoasă, cu un sistem unic de valori, dar ca subiect geopolitic şi istoric independent cu propria lui ordine de zi, cu interesele şi specificul cultural, social şi economic. Eurocontinentalismul refuză logica „războiului rece" şi anti-eu-rasiatismului, mai ales că motivele ideologice au rămas în istorie. În opinia eurocontinentaliştilor „comunitatea de valori" între Europa şi SUA înseamnă astăzi tot mai puţin, iar diferenţa de interese în Orientul Mijlociu şi în Eurasia este, la rândul ei, tot mai evidentă.
Ca o concluzie, Dughin spune: „În mod cu totul neaşteptat, după colosalele sale ultime eşecuri pe frontul geopolitic în spaţiul post-sovietic, Moscova a mai primit o şansă. Lovitura dată de francezi euroatlantismului este deosebit de avantajoasă pentru Rusia. De acum înainte, şansa rapidei integrări în UE a opozanţilor „portocalii" din CSI a picat, euroatlantismul a slăbit şi, prin urmare, s-au consolidat poziţiile Rusiei. Nu mai rămâne decât ca Moscova să folosească corect şi eficient eşecul adversarilor". Republica Moldova trebuie să evazeze corect situaţia creată şi să decidă ferm pe ce direcţie va merge în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat.