Introducere
Realismul conține o mare varietate de teorii ale relațiilor internaționale. Aceste diverse teorii pornesc toate de la premisa că statele sunt motivate în acțiunile lor de interese de putere/securitate și mai puțin de idealuri. Astfel, conform teoriei realiste, statele nu pot să acționeze decât rațional, judecând la rece situația și acționând pentru a-și păstra/mări puterea, respectiv, securitatea.
- Sistemul internațional este anarhic. În absența unei Autorități Centrale care să regularizeze raporturile dintre state; Statele în relațiile dintre ele urmăresc să își conserve suveranitatea.
- Supraviețuirea lor într-un sistem anarhic este principarea preocupare a statelor.
- Statele sunt actori raționali și unitari și își urmăresc propriile interese adică supravieț Supraviețuirea se realizează printr-un sistem de alianțe.
- Urmărind„interesul național”, statele își obțin securitatea națională și supravieț
1. Istoria Teoriei Realiste. Importanţa Teoriei Realiste
Realismul este un concept definit în multe domenii. De exemplu în filosofie, teoria este antagonică cu idealismul, nominalismul, empirismul, instrumentalismul, verificaţionismul şi pozitivismul. Pentru literatură, realismul este diferit de sentimentele boeme şi visătoare. Prima teorie a Relaţiilor Internaţionale este realismul, o puternică şcoală de gândire. Exponenţi ai teoriei realiste sunt: Tucidide, Niccolo Machiavelli, Thomas Hobbs, George Kannan, Hans Morgenthau, Reinhold Niebuhr, Kenneth Waltz (SUA), E.H.Carr, Schwarzenberger şi Wight (Marea Britanie).
“Realismul este înteles ca încercarea de a transforma regulile practicii diplomatice din secolul al XIX-lea în legi ştiinţifice ale unei ştiinţe sociale în care s-a dezvoltat mai ales în Statele Unite.”[1]
Şcoala de gândire realistă promovează statul în relaţiile internaţionale. Statul este cel mai important actor şi scopul este de a acapara puterea. Legătura pe care se bazează statele sunt modul prin care acestea îşi formează relaţiile pentru a-şi promova propriile interese. Adepţii teoriei realiste au găsit elementul definitoriu al statului, anarhia. Analiştii afirmă că datorită haosului din interiorul statului, liderii politici se eschivează de crize şi pot apăra statul. Statul cel mai puternic va încerca să domine şi restul popoarelor. Teoreticienii au oferit conducătorilor conceptual raţiunii de stat (raison d’etat). Este promovată ideea că un actor politic trebuie să aleagă decizia cea mai bună în momente de criză.
Adepţii au remarcat faptul că se creează situaţii de confruntare nu în interirorul unui stat ci în relaţiile cu celelalte state., astfel că un stat puternic are şanse mai mari de a rezista în faţa atacurilor. Atâta timp cât un individ sau un stat deţine puterea, poate să realize orice îşi propune, folosind chiar forţa.
În cadrul şcolii de gândire realistă se evidenţiază patru teorii diferite:
- Realismul structural este constituit de Tucidide care susţine conceptul naturii umane. Liderii politici sunt absorbiţi de putere şi sunt ispitiţi să nu mai respecte legile, drepturile omului sau morala.
- Realismul istoric este fondat de Machiavelli, Morgenthau şi Carr care susţin că atâtat timp cât există putere, morala şi etica sunt clasate de liderul politic ca fiind pe un plan secundar.
- Realismul structural anarhic este reprezentat de Rousseau şi Walz. Cei doi adepţi promovează ideea că datorită anarhiei, instabilităţii sistemului politic, se pot isca divergenţe, chiar dacă actorii politici nu au inteţii negative.
- Realismul liberal este întemeiat de Thomas Hobbs. Filosoful susţine că statele puternice pot împiedica apariţia conflictelor chiar dacă s-au creat situaţii anarhice.
La început, definiţia teoriei realiste şi a relaţiilor internaţionale erau neclare şi nu se făcea deosebire între cele două deoarece teoria realistă a trasat limitele precise între această disciplină şi celalalte teorii ale ştiinţei politice. Concepţia realismului s-a reformulate după gândirea germanilor, a teoriei Realpolitik.
Am cules şi citez mai jos definţii diferite ale teoriei realiste
- “În relaţiile internaţionale, realismul politic este o tradiţie de analiză care pune în evidenţă imperativele cu care statele se confruntă în urmărirea politicii de putere pentru îndeplinirea interesului naţional.”[2]
- “Realismul evidenţiază constrângerile asupra politicii impuse de egoismul uman şi de absenţa unui guvern internaţional (<<anarhia>>) care duc la primatul şi securităţii în toate aspectele vieţii politice”.[3]
- Realismul politic este fundamentat pe haosul creat în sistem datorită lipsei unui nucleu al autorităţii unde indivizii sau statele se luptă pentru a dobândi puterea.
- “Realismul este o teorie sceptică ce demască aparenta inocenţă a adevărului acceptat la un moment dat.”[4]
Cu alte cuvinte realismul politic este fundamentat pe haosul creat în sistemul politic datorită lipsei unui nucleu al autorităţii unde indivizii sau statele se luptă pentru a dobândi puterea. Unii adepţi ai teoriei realiste au tratat subiectul anarhiei, datorită lipsei unei conduceri politice ierarhice. Şcoala de gândire realistă foloseşte termini ca: anarhie, lupta pentru putere, rol explicativ – rol constitutiv/orientativ, personificarea statului, principii fondatoare şi interesul naţional definit în termeni de putere.
“Funcţia realismului politic a fost, de la început, dublă: pe de o parte, se punea problema întelegerii modului de comportare al statelor, ca principali actori ai sistemului internaţional, pe de alta, cea a orientării propriului comportament în funcţie de cel al altora.”[5]
Realismul clasic a fost fondat de Hobbs. Filosoful aduce în discuţie această teorie în cartea sa, “Leviathanul”, în capitolul al 13-lea. Hobbs susţine că statul este constituit datorită interesului omului. Pentru a-şi depăşi condiţia din natură, oamenii încheie un contract social, alegând pe cel mai puternic să-I conducă. Acest suveran are obligaţia de a ocroti siguranţa indivizilor. Funcţia îi oferă posibilitatea de a pedepsi pe orice individ care încalcă contractul social.
Din punct de vedere al relaţiilor dintre state, Thomas Hobbs consideră că războiul nu este necesar dar se poate realiza. Există o similitudine între politica internaţională şi societate pentru că individual este preocupat doar de a supravieţui şi reproducere.
În secolul al 17-lea, mai precis după terminarea Războiului de Treizeci de ani (1618-1648), a avut loc Pacea de la Westfalia. Această pace este importantă în relaţiile internaţionale deoarece s-au adus pentru prima dată în discuţie idea suvernaităţii statelor, teoria egalităţii între state, legea privind obligativitatea de a respecta tratatele internaţionale şi regula ca nici un stat să nu intervină în problemele interne ale unui alt stat. Şcoala realistă ajută statul pentru a supravieţui după principiile păcii westfalice. Pentru a-şi asigura securitatea externa, statele au urmatoarele opţiuni:
- să se înarmeze,
- să formeze alianţe,
- să negocieze acorduri de control al armelor şi de dezarmare, pentru a reduce potenţialul de ameninţare al adversarilor.
Balanţa puterii s-a schimbat în timp în balanţa terorii nucleare. Pe parcursul anilor, balanţa puterii a fost Unipolară (SUA, 1945–1950), Bipolară (SUA-URSS, 1950–1970) şi Bipolicentă (1970–1989 au fost aceleaşi puteri SUA-URSS dar au lăsat să intre în joc şi alte state mai puţin dezvoltate).
- Teoria realistă nu trebuie înţeleasă ca fiind o alegere ci ca o necesitate, ca un mod de viaţă pentru politicieni.
- Teoria realistă este importantă pentru că ea oferă o perspectivă despre ce se cunoaşte în lume, ceea ce nu se cunoaşte, şi cum ar trebui să o privim dacă am dori să cunoaştem ceea ce este tainic şi mai ales, ce trebuie să cunoaştem.
2. Principiile Teoriei Realiste
Edward Hallet Carr susţine în lucrarea “The Twenty Zears Crisis, 1919-1939: An Introduction to the Study of International Relation” că în ultima perioadă, scopul războaielor nu mai este cel de a cuceri teritorii ci ca statele să-şi expună superioritatea forţei militare. Din păcate politica internă a unui stat nu promovează relaţiile internaţionale.
Din punct de vedere al lui Carr există următorul set de principii ale teoriei realiste:
- În relaţiile internaţionale statul este important pentru teritoriul său. Din punct de vedere al relaţiilor internaţionale statul este compus din teritoriu, populaţie şi organizarea conducerii. În caz de agresiune, violenţă, criză sau război, statul poate să-şi apere teritoriul cu forţă militară.
- În relaţiile internaţionale cel mai important este cel mai puternic. Nu este importantă întinderea teritoriului, ci statul să deţină o economie ridicată şi o capacitate largă de forţă militară.
Hans Morgenthau a elaborate în cartea sa “Politics Among Nations, The Struggle for Power and Peace” şase principii ale teoriei realiste:
- În primul principiu defineşte termenul de teorie “Teoria înseamnă a constata faptele şi a le da un înteles cu ajutorul raţiunii”[6]. De la această definiţie rezultă că teoria realistă politica este condusă de reguli obiective fixate în natura umană. Primul contact al omului este cu ceea ce se întampla în jurul lui, care le percepe prin intermediul celor 5 simţuri. După ce aceste fapte s-au întamplat şi le-a sesizat le da o însemnatate, adică le catalogează ca bune sau rele, utile sau inutile, folositoare sau nefolositoare, etc.
Pentru a îmbunătăţi şi ca societatea să se amelioreze este nevoie de a percepe regulile după care societatea se ghidează. Indivizii nu respectă respectă aceste legi, alegând eşecul.
Pornind de la legile obiective, teoria realistă doreşte să elaboreze o teorie raţională. Există “posibilitatea de a distinge, în politică între adevăr şi opinie – între ceea ce este adevărat, obiectiv şi raţional, sprijinit de dovezi şi luminat de raţiune, şi ceea ce este doar o judecată subiectivă, separată de fapte aşa cum sunt ele şi alimentată de prejudecăţi şi de confuzia între dorinţe şi realitate.”[7]
Natura umană nu s-a modificat de când filosofii Chinei, Indiei sau Greciei încearcă să desluşească aceste legi. Conform acestui rezultat, nimic nu este nou în politică. De altfel, politica acceptă cu greu o nouă teorie bazată pe aparenţe sau deducţii, decât o teorie elaborată cu multe secole în urmă. elaborată cu multe secole în urmă. Teoria politică trebuie expusă testului de raţiune şi experienţă. Nu trebuie să te împotriveşti noului şi să ai prejudecăţi asupra lui ci trebuie promovat ce este nou. Fiecare individ are opinii însă nu trebuie să coincidă cu realitatea. Prin natura umană, legile politicii se pot fundamenta şi prin tradiţie se pot conserva.
Realismul susţine că teoria trebuie să observe şi să le ofere un înţeles prin raţiune, astfel se poate nuanţa politica externă şi rezultatele acţiunii sale. În acest mod, luăm la cunoştinţă realitatea deciziilor şi putem deduce prin conduita acestora ce scopuri şi-au propus decidenţii.
Analiza situaţiilor nu este îndeajuns. “Pentru a da sens materiei de bază factuale a politicii externe, trebuie să abordăm realitatea politică cu un fel de schemă raţională, o hartă care ne sugerează posibilele sensuri ale politicii externe.”[8] Aceasta înseamnă că ne gândim dacă am fi în locul politicieanului ce decizie raţională ar trebui să aleagă pentru a soluţiona respective problemă.
- “Realitatea trebuie înţeleasă şi evaluată ca o aproximare a unui sistem ideal al balanţei de putere.”[9] Instrumentul folosit în politică, ce defineşte interesul este puterea. Această noţiune foloseşte raţiunea pentru a cunoaşte politica naţională şi internaţională şi situaţiile care trebuiesc sesizate. Scopul teoriei realiste este de a deţine puterea. Adepţii sunt de părere că interesul posedării politicii este de a avea în stăpânire puterea.
Excluzând o asemenea teorie nu am cunoaşte situaţiile politice sau nonpolitice, ori s-ar produce un haos în domeniul politic. Să admitem că un politician se foloseşte de putere (iar istoria poate demonstra această prezumţie). Pornind de la această ipoteză, putem prevesti ceea ce un politician va decide dacă ne reflectăm din punct de vedere al puterii. Dacă actorul de pe scena politică porneşte de la noţiunea de putere, va avea capacitatea să perceapă teoriile politice. “Din perspectivele actorului, oferă disciplină raţională în acţiune şi creează surprinzătoarea continuitate a politicii externe care face ca politica americană, britanică sau rusă să apară ca un continuum inteligibil, raţional, în general consistent în sine însuşi, indiferent de diferitele motive, preferinţe şi calităţi morale sau intelectuale ale succesivilor decidenţi.[10]”.
Pentru a înţelege relaţiile internaţionale, decidentul nu trebuie să caute particularităţi oferind o cale eronată. Chiar dacă planurile actorului politic sunt pozitive nu trebuie să concludem că urmările vor avea success. Pentru a înţelege calităţile politice şi morale ale faptelor sale, trebuie să distingem acţiunile de motivele politicianului. “Motivele bune oferă asigurări împotriva politicilor deliberate rele, acestea nu garantează bunătatea morală şi succesul politic al politicilor pe care le implică.” Din această cauză, în domeniul relaţiilor internaţionale este importantă calitatea actorul politic de îndemânare ca să înţeleagă teoriile fundamentale ale politicii externe, şi să aibă iscusinţa de a le pune în practică.
Teoria realistă distinge intenţia omului politic care doreşte să folosească puterea pentru naţiune sau pentru pentru propriul interes. În general decidenţii folosesc prezumţii filosofice pentru a-şi atrage electoratul.
Interesul politicii externe nu a fost întotdeauna raţională sau obiectivă, dar aceste greşeli, accumulate au schimbat sensul relaţiilor internaţionale. Cu toate acestea, teoria trebuie să evite a oferi publicului aceste abateri de la cursul raţional.
Din păcate mulţi politicieni menţin aceleaşi idei eronate. “Când abordează realitatea cu scopul de a trece la acţiune, aventura politică fiind unul dintre cele mai importante exemple, mintea umană se pierde deseori din cauza unuia dintre cele patru fenomene mentale uzuate: rămăşiţele unor cândva adecvate moduri de gândire şi acţiune, acum depăşite de o nouă realitate socială, interpretarea demonologică a realităţii, care suprapune o realitate fictivă – populată mai degrabă de persoane rele decât de probleme aparent imposibil de soluţionat – peste cea reală, refuzul de a conştientiza o situaţie ameninţătoare, negată prin verbalizarea iluzorie, sau dependenţa faţă de infinita maleabilitate a unei realităţi aparent greu de controlat.”[11]
În general oamenii se obişnuiesc cu societatea şi exercită aceeaşi atitudine, este nevoie doar de o situaţie potrivită pentru a o uni cu prototipul perfect. Important este ca acest puzzle să se îmbine. Atunci când problemele trec prin modificări rapide, tipurile tradiţionale trebuie să evolueze pentru ca gândurile să se îmbine cu acţiunile.
Se remarcă cum că în domeniul relaţiilor internaţionale lipseşte armonia dintre politica externă şi realitate. Teoria susţine “egalitatea suverană”, în realitate este o inegalitate între state, unele deţin mai multă putere, iar altele sunt mai mici, fără importanţă. Acest lucru poate duce la haos, respective anarhie.
Dezacordurile, divergenţele, conflictele sau războaiele dintre state nu pot glosa prin a se raporta la concepte, insitituţii sau proceduri tradiţionale. Această situaţie se explică prin faptul că de exemplu în secolul al XIX-lea erau anumite concepţii, erau diferite instituţii politice, guvernamentale, religioase, filosofice, etc, lumea evoluând, realitatea s-a schimbat, dar teoria a rămas neschimbată. Din acest motiv, în relaţiile internaţionale nu se poate întrebuinţa o politică mai raţională.
Se presupune că într-un conflict dacă se găsesc vinovaţi, după ce îi exterminăm, problema este rezolvată.
Superstiţia încă influenţează societatea dar nu în domeniul relaţiilor internaţionale ci în politică, iar numeroasele temeri şi implicit, eşecuri ne confirmă acest adevăr. Prejudecăţile pe care ni le ataşăm, ne orbesc şi nu ne mai lasă să vedem adevărata realitate. Politicienii şi-au incorporate cazurile prea mult (de exemplu lupta cu: Războiul Rece, diverse grupări politice, terorismul, etc.), îndepărtându-se de la adevărata problemă; puterea statelor, comuniste sau nu. Dacă folosim finanţele eficient şi utilizăm competenţele positive vom rezolva orice tip de problemă.
Hans Morgenthau pune accent pe diferenţa dintre politica internaţională şi teoria raţională. Realismul politic este alcătuit din teorii dar şi norme. “Realitatea politică este plină de întâmplări şi iraţionalităţi sistematice şi oferă indicii asupra influenţelor tipice pe care le exercită aupra politicii externe, iar elementele raţionale fac realitatea inteligibilă pentru teorie.”[12] Teoria realistă susţine că politica externă se poate înălţa la aşteptările sale.
- Cu toate că teoria realistă este de acord ca interesul să reprezinte elementul de bază al puterii, în schimb nu reprezenta şi rădăcina. Interesul reprezintă substanţa pentru putere. Puterea este o noţiune fundamentală reală iar conţinutul poate fi variabil. Tucidide susţinea că datorită interesului , relaţiile internaţionale dintre state este mai trainică. În secolul al XIX-lea, Salisburz îl contrazice afirmând că lipsa intereselor ar face mai longevive relaţiile dintre naţiuni. George Washington a declarat că fiecare individ (mai ales statul), are un comportament mai mult sau mai puţin interesat. Dar nici un om nu poate ceda benevol pentru binele comun, pentru că aşa este natura umană. <<Aserţiunea a fost evocată şi extinsă în secolul XX de observaţia lui Max Weber: interesele (materiale şi ideale), nu ideile domină direct acţiunile oamenilor. Dar “imaginile lumii” create de aceste idei au servit deseori ca indicatoare pentru direcţiile pe care dinamismul intereselor a ghidat acţiunile >>[13]
Categoria de interes este stabilită de politica dintr-o anumită vreme, în funcţie de contextual politic sau cultura în care este elaborată politica externă. Aceeaşi idee se utilizează şi pentru putere. Puterea influenţează omul şi deţine controlul individului asupra individului. Omul poate folosi puterea în toate domeniile. Prin putere se înţelege că omul poate domina altă fiinţă, prin legi, armonie, prin democraţie dar poate să abuzeze de putere. “Deşi realiştii cred într-adevăr că intersul este standardul cel mai important prin care acţiunea politică trebuie judecată şi direcţionată, legătura contemporană între interes şi statul-naţiune este un produs al istoriei, fiind aşadar condamnată să dispară în cursul istoriei. Nimic din poziţia realistă nu militează împotriva ipotezei că actuala diviziune a lumii politice în state-naţiuni nu va fi înlocuită de unităţi mai mari cu un caracter diferit, mai armonizate cu potenţialul tehnicii şi cerinţele morale ale lumii contemporane.”[14]
Realismul politic susţine că transformarea lumii contemporane se poate realiza doar cu ajutorul puterii pentru că obiectivele sunt utopice iar realitatea este mult mai dură.
- Teoria realistă recunoaşte importanţa eticii în domeniul politic şi cunoaşte starea de încordare dintre exigenţele morale şi imperativele politicii. Identificând diferenţa dintre etică şi acţiunea politică, realismul nu are intenţia de a disimula realitatea. Realismul înţelege că actul politic trebuie să fie moral dar este în acelaşi timp conştient că acţiunea politică să fie încununată de succes uneori este nevoie să fie lăsată morala la o parte. Acţiunea politică trebuie sa fie morală. Însă individul înţelege că între moralitate şi necesitate există o tensiune.
În politica internaţională sunt momente în care interesul statului poate fi atins numai printr-un comportament imoral. Realismul politic susţine că legile morale pot fi puse în practică de individ dar nu şi de stat, faptele trebuiesc raportate conform pricipiilor morale. Acest principiu are la bază conceptul elaborat de Niccolo Machiavelli “scopul scuză mijloacele”. “Dar în timp ce individul are un drept moral de a se sacrifica în numele unui asemenea principiu, statul nu are dreptul să permită dezaprobarea sa morală a încălcărilor libertăţii, să stea în calea acţiunii politice de succes, inspirată la rândul ei de principiul moral al supravieţuirii naţionale.”[15]
Teoria realistă consideră că prudenţa reprezintă cel mai important principiu al moralei care trebuie aplicat în politică. Prin prudenţă, realismul înţelege valoarea urmărilor, faptelor politice alternative. În general, morala examinează o acţiune după legile eticii, în schimb, etica politică, cântăreşte acţiunile prin rezultatele politice.
- Teoria realistă respinge să constate dorinţele morale ale unui stat cu legile morale care conduc lumea. Individul respectă ideile moralei până la stadiul în care aceasta nu devine un obstacol în politică. Realismul afirmă că aproape nici o naţiune nu ar reuşi să-şi ghideze interesele spre binele lumii. Un stat poate să cunoască ce este moral sau nu, dar nu poate susţine cu precizie ce este moral sau nu în relaţiile internaţionale.
Se pot ruina multe civilizaţii sau state pentru că apare mândria în numele legii morale, al idealului sau al Domnului însuţi. Politica se poate apăra prin conceptual interesului. Astfel “suntem capabili să le dăm tuturor dreptate în două sensuri: putem să judecăm alte naţiuni ca pe a noastră şi, făcând acest lucru, suntem capabili să aplicăm politici care respectă interesele altor naţiuni, în timp ce le protejează pe ale noastre.”[16]
- Realismul este diferit de celelalte şcoli de gândire, croindu-şi un loc special în politică. Chiar dacă I se acordă o semnificaţie eronată, teoria realistă nu este negată şi în problemele politicii. Realismul susţine politica în termini de interes definit ca putere.
Teoria realistă acceptă şi restul teoriilor care nu fac parte din sfera politică, subordonându-le legilor politice. Realismul se izolează atunci când impulsionează idei ce nu aparţin politicii. “Apărarea realistă a autonomiei sferei politice împotriva subminării de către alte moduri de gândire nu implică dispreţ în ceea ce priveşte existenţa sau importanţa lor.” [17] Realismul susţine că individul trebuie să-şi însuşească idei despre economie, politică, principii morale sau religioase, pentru a realize ceva spectaculos. Pentru a ne însuşi aceste caracteristici, trebuie să cunoaştem conceptele fiecărui domeniu. Teoria realistă pretinde o independenţă a vieţii politice, reală şi intensă.
“Pe baza acestor principii, principalele propozitii ale realismului politic sunt urmatoarele:
- Datorită anarhiei din cadrul sistemului internaţional (generată de absenţa unei autorităţi centrale), statele nu au altă soluţie decât să caute pe orice căi să îşi maximizeze puterea de care dispun.
- Omul de stat este cel chemat să indice ce înseamnă putere (teritoriu = resurse umane şi materiale).
- Puterea militară este cea mai importantă măsură a puterii (pornind de la teza ca: "forţa este ultima raţio a politicii").”[18]
Aceste principii sunt importante pentru că se vor constitui instrumentele de bază ale principalelor etape ale Războiului civil din Congo.
3. Conceptul de Război. Abordări teoretice ale Războiului în Relaţiile internaționale
Cuvântul “violenţă” derivă din limba latină “violentia” fiind tradus prin violenţă sau sălbăticie. În secolul 16, în Franţa s-a introdus expresia “faire violence à quelqu’un”, care înseamnă să abuzezi de putere pentru a constrânge pe cineva. În jurul anilor 1600, violenţa reprezenta forţa dăunătoare, iar în 1748 se utilizează expresia “faire violence à une femme, c’est à dire la violer”. Adjectivul “violent” împreună cu verbul “a viola”, provin din limba latină, de la “vis”, care indică forţa de acţiune, iar pluralul “vires” este trades prin forţele militare. De la cuvântul “vis” au fost derivate cuvinte precum: vigoare, valoare sau virtute.
Violenţa este un instinct animalic, este un cuvânt aparte de agresiune şi erotism. Prin violenţă se poate înţelege apărarea de sine. Conflictele, războaiele, revoltele şi revoluţiile au la bază violenţa. “Actele de violenţă ar exprima o reapariţie a temerilor arhaice şi ar constitui o modalitate de apărare, de răspuns la o ameninţare de distrugere a propriei fiinţe.”[19] Urmările faptelor violente sunt atât fizice cât şi psihice.
Prin violenţă se înţelege că o acţiune este scăpată de sub control, ordinea este devastată, luându-I locul haosul, starea de normalitate nu mai există, iar legile sunt încălcate. Violenţa mai este definită ca fiind fapta unde se întrebuinţează forţa brutală, constrângerea. Sinonime ale violenţei sunt: agresivitate, brutalitate, coleric, impulsive, înverşunat, aprig, furios, aspru, chinuitor, cumplit.
Sociologul francez Yves Michaut susţinea că violenţa are trei forme: fizică, economică şi simbolică (sau morală), implicând autorul, victima şi situaţia.
Chiar şi în epoca noastră se pot provoca divergenţe foarte uşor, determinându-se schimbări alerte. La fel s-a întâmplat şi în cazul conflictelor armate din secolul XX, care au dezlănţuit devierea dar şi dezvoltarea unor domenii precum economia, politica, societatea sau tehnologia.
“În sistemul Convenţiilor de la Haga din 1907, conflictul armat internaţional apare ca fiind “ situaţia legală în care două sau mai multe grupuri ostile sunt autoriyate să decidă asupra conflictului lor prin folosirea forţelor armate sau ca fiind o luptă sângeroasă între grupuri organizate.”(Guy van Gerven, “La nation de guerre et des situations connexes en droit helge”, în vol. “Récueil de la Société Internationale de droit penal militaire et droit de la guerre” [20]
Astfel, războiul înseamnă o relaţie între state având dreptul de a provoca război (jus ad bellum). Prin relaţie se înţelege dorinţa de a începe războiul, prin obligaţia de avertizare a adversarului printr-o declaraţie de război sau un ultimatum. Pornirea unui război a fost limitată prin Pactul Societăţii Naţiunilor, interzicându-se prin Tratatul general de renunţare la război (Pactul Briand Kellog) din 27 august 1928 şi prin Carta ONU.
Tratatul de la Haga sublinia că într-un război se vor opune doar statele. După căderea comunismului, provocarea războiului servea forţei doar prin deciderea Consiliului de Securitate.
Pe parcursul anilor, s-a decis să se înlocuiască ideea de “război” cu noţiunea de “conflict armat internaţional”. De aici rezultă că două subiecte de drept internaţional se declară gata să lupte apelând la forţa militară, chiar dacă unul dintre aceştia nu recunoaşte conflictul. În 1949, prin Carta se recunoşteau:
- conflictul armat internaţional care era declanşat printr-un document oficial sau printr-o notă diplomatică prin care un subict pezintă altui subiect condiţia definitivă,
- dezacordul dintre subiecţii de drept internaţional chir dacă unul nu admitea,
- conflictul civil (chiar dacă nu era folosită forţa militară).
Manifestaţiile organizaţiei în sânul unui stat au fost recunoscute abia în 1977 “ În situaţiile vizate sunt cuprinse conflictele armate în care popoarele luptă contra dominaţiei coloniale şi ocupaţiei străine şi contra regimurilor rasiste în exercitarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele, consarat în Carta Naţiunilor Unite şi în Declaraţia relativă la principiile dreptului internaţional referitoare la relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state, conform Cartei Naţiunilor Unite.[21] ”
Rezultă trei feluri de conflicte:
- războiul pentru a înlătura dominaţia colonială,
- naţiunea care luptă pentru înlăturarea actualei puteri,
- împotrivirea populaţiei pentru a elimina regimurile rasiste minoritare.
Totuşi un conflict internaţional poate include chiar două tipuri de manifestări din cele prezentate mai sus.
ONU se ocupă de menţinerea şi impunerea păcii cu ajutorul instituţiilor: Adunarea Generală, Secretariatul General şi Consiliul de Securitate, împreună cu organismele regionale.
Adunarea Generală are funcţia de a supune membrii unor discuţii ample şi de emite recomandări. Secretariatul General reprezintă cea mai înaltă funcţie din organizaţie şi poate să impună Consiliului de Securitate să acţioneze într-o regiune pentru a menţine pacea. Consiliul de Securitate este insituţia de acţiune a ONU care trebuie să intervină acolo unde pacea este ameninţată. Carta îi conferă puterea Consiliului de a adopta măsuri preventive, ansamblul de dispoziţii temporare şi de constrângere, prin întreruperea relaţiilor diplomatice, economice, maritime, aeriene, etc sau prin folosirea forţei armate.
În Convenţia de la Geneva din 12 august 1949 se precizează: “ În caz de conflict armat neprezentând un caracter internaţionale şi ivit pe teritoriul uneia din Înaltele Părţi contractante, fiecare din Părţile în conflict va trebui să aplice cel puţin următoarele dispoziţii:
- Persoanele care nu participă direct la ostilităţi, inclusive membri forţelor armate care au depus armele şi persoanele scoase din luptă, din cauză de boală, rănire, detenţiune sau pentru orice altă cauză, vor fi în toate împrejurările tratate cu omenie, fără nici o deosebire de caracter discriminatoriu bazată pe rasă, culoare, religie sau credinţă, sex, naştere sau avere, sau orice alt criteriu analog.
- În acest scop, sunt şi rămân prohibite, oricând şi oriunde, cu privire la persoanele menţionate mai sus:
- atingerile aduse vieţii şi integrităţii corporale, mai ales omorul sub toate formele, mutilările, cruzimile, torturile şi chinurile,
- luările de ostatici,
- atingerile aduse demnităţii persoanelor, în special tratamentele umilitoare şi înjositoare,
- condamnările pronunţate şi exerciţiile effectuate fără o judecată prealabilă, dată de un tribunal constituit în mod regulat şi însoţită de garanţii judiciare recunoscute ca indispensabile de către popoarele civilizate.
- Răniţii şi bolnavii vor fi ridicaţi şi îngrijiţi.
Un organism umanitar imparţial, aşa cum este Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, va putea să ofere serviciile sale Părţilor în conflict.
Părţile în conflict se vor strădui, pe de altă parte, să dispună intrarea în rigoare, prin acorduri speciale, a tuturor sau a unei părţi din celelalte dispoziţii ale prezntei Convenţii.
Aplicarea dispoziţiilor care preced nu va avea efect asupra statutului juridic al părţilor în conflict.”[22]
Conflictele neinternaţionale se creează în interiorul statului datorită unei divergenţe între forţele guvernului şi forţele rebele organizate. Conflictele interne sunt: Războaiele civile, Războaiele religioase, Războaiele religioase, Războiul de secesiune, etc.
Conflictele provoacă catastrofe în rândul societăţii, din această cauză ONU împreună cu Crucea Roşie urmăresc să intervină acolo unde este nevoie şi încearcă să se preocupe de conflict cu intenţia de a stopa.
După ce Cortina de Fier a căzut, şi-a făcut apariţia un alt gen de conflict: conflictul armat destructurat. Acest tip de violenţă se creează tot în interiorul unui stat dar faţă de conflitul neinternaţional (unde există o delimitare precisă între părţile aflate în conflict: forţa armată naţională contra gupurilor organizate), în cadrul unui conflictul destructurat, autoritatea nu mai face faţă, creându-se o situaţie haotică , unde se desfăşoară acte de genocide, assassinate în masă, şi nimeni nu este răspunzător de aceste fapte.
Aceste situaţii nu sunt prevăzute în Carta ONU iar Consiliul de Securitate nu poate intervene când se sesizează un conflict dacă nu există statul. Cu toate acestea, Consiliul de Securitate are permisiunea de a ameninţa sau chiar folosi forţa armată pentru a impune pacea.
Alături de ONU, într-o criză se implică şi NATO. Organizaţia intervine în conflicte politice, juridice, armate şi luptă pentru a menţine sau pentru a impune securitatea şi pacea mondială.
În cazul tensiunilor interne şi tulburărilor interioare intervine autoritatea şi justiţia naţională. Aceste situaţii nefavorabile reprezintă: “răscoale, manifestări care nu au la început intenţia plănuită, acte isolate şi sporadice de violenţă, în opoziţie cu operaţiunile militare duse de forţele armate şi grupările organizate, alte acte analoage care acoperă, în special, arestări masive de personae din cauza actelor şi opiniilor lor.”[23]
Formele de violenţă au un grad înalt de brutalitate, agresivitate, impetuoasă şi impulsivă, fiind diferite de situaţiile care se întâmplă în mod normal (furt, criminalitate). Deobicei tensiunile şi tulburăile sunt create de încălcarea drepturilor omului.
Într-o acţiune militară se desfăşoară apărarea şi atacul se realizează prin: “dacă A are interesul să-l atace pe adversarul său nu acum, ci cu patru mai târziu, atunci B are interesul să ie atacat de el nu cu patru săpămâni mai târziu, ci acum. Aceasta este contradicţia nemijloită, din aceasta nu rezultă însă că B ar avea interesul să-l atace acum, imediat, pe A, ceea ce este, evident, ceva cu totul diferit.”[24]
Fiecare comandant îşi cunoaşte situaţia bine iar pe cea a rivalului o cunoaşte doar incert. Datorită unor supoziţii, el poate face primul pas către începerea luptei. Va crede că adversarul a atacat primul, dar în realitate el este cel care a început lupta.
Într-un asemenea caz apar situaţii favorabile sau nefavorabile, întâmplări neprevăzute, jocul hazardului. Războiul implică acte curajoase, optimism în noroc, îndrăzneală şi cutezanţă. Toate aceste trăsături sunt vizate de noroc. Războiul devine un joc al probabilităţii, al norocului, asemănându-se de un joc de cărţi. În asemenea conjuncture, omul lasă în urmă raţiunea, logica şi filosofia, ramuri ale ştiinţei care l-ar adduce pe individ în situaţii sigure. Însă omul doreşte să se lase la voia întâmplări, în hazard şi să-şi folosească norocul. Războiul nu se bazează pe teorii deoarece actorii sunt indivizii care se servesc de forţe morale. Pornind de la acest motiv, în timpul războiului absolute nimic nu este cert.
Prilejul declanşării războiului se datorează întotdeauna unui pretext politic, instrumental războiului este unul politic. Se apelează la violenţă pentru a ajunge mai repede la obiectivul propus, iar planul este hotărât de un commandant intelligent. Astfel că intenţia politică este ţinta, iar războiul reprezintă intermediul prin care se va obţine scopul.
“Războiul nu este deci numai un adevărat camelon, pentru că, în fiecare caz concret, îşi schimbă cu ceva natura, dar mai este de asemenea, ca fenomen de ansamblu şi în raport cu tendinţele care precumpănesc în el, o ciudată treime, compusă din violenţă originară a elementului său, ura şi duşmănia, care trebuie considerate ca un instinct natural orb, din jocul probabilităţilor şi al hazardului, care fac din război o activitate liberă sufletului, şi din natura subordonată a unui instrument politic, prin care revine purului intellect.”[25]
Într-un război sunt două obiective nemijlocite care trebuiesc propuse: păgubirea inamicului şi obosirea acestuia. Orice obiectiv foloseşte însă violenţa, adică forţa militară. De altfel, scopul războiului este de a extermina rivalul.
Războiul se foloseşte de o uniune armonioasă a forţelor, de caracteristicile şi trăsăturile omului şi puse cap la cap trebuie să rezulte geniul militar. Geniul militar este strâns legat de dezvoltarea spirituală generală a poporului. Este important ca un luptător să fie curajos şi îndrăzneţ pentru a face faţă hazardului. Învingătorul trebuie să posede două calităţi importante: inteligenţă îmbinată cu curajul de a-şi urma raţiunea.
“Câtă vreme nu cunoşti tu însuţi războiul, nu înţelegi unde sunt dificultăţile de care este mereu vorba şi ce nevoie este de geniul şi de capacităţile intelectuale extraordinare ce se pretind înaltului comandant. [...] Dacă însă ai văzut războiul, totul devine de înţeles, şi este touşi extrem de greu să explici ce provoacă această schimbare, să denumeşti acest factor invizibil şi peste tot activ.[26]”
Războul este o artă, deoarece nu este o ştiinţă exactă, unde este nevoie de o cunoaştere pură. Într-un război se foloseşte arta pentru creaţie şi producţie. S-a ajuns la concluzia că războiul reprezintă o divergenţă de natură umană iar “politica este pântecele în care războiul se dezvoltă, in ea zac deja, tainic sugerate, formele rudimentare ale războiului, după cum calităţile fiinţelor vii preexistă în embrionii lor”[27]. Datorită multitudinii de schimbări, dezvoltării şi evoluţiei care există mereu, acţiunile nu se repetă, cel puţin nu la fel, noţiunea legea este exclusă din război.
Războiul reprezintă o luptă în doi iar pe parcurs se intensifică. Amândoi “încearcă să impună celuilalt, prin violenţă fizică, să-I îndeplinească voinţa, scopul său imediat este să-l doboare pe adversar şi să-l facă, prin aceasta, incapabil de orice rezistenţă ulterioară.”[28] “Războiul este un act de violenţă şi în folosirea acesteia nu există limite, asfetl, fiecare parte îi impne celeilalte legea sa, rezultând o acţiune reciprocă ,care, conform definiţiei, trebuie să ajungă la extrem.[29]” (prima acţiune reciprocă). Războiul se foloseşte de violenţă pentru a impune voinţa. Pentru a-şi atinge obiectivul, trebuie să-şi dezarmeze adversarul.
O luptă violentă va fi întotdeauna urmată de o catastrofă, mai ales umană. Adversarul foloseşte inteligenţa, va încerca să-şi impună legea, solicitându-se până la extreme. Gradul de violenţă se poate stăpâni doar datorită relaţiilor dintre state, dar niciodată nu se va putea exclude.
Lupta dintre oameni se datorează urii. Într-un război, popoarele primitive au la bază doar un plan strâns legat de sufletul omului, de instinct, iar popoarele civilizate se folosesc de raţiune, de gândire. Din păcate atât populaţiile primitive cât şi populaţiile civilizate sunt stăpânite de o ură pătimaşă. Chiar dacă nu este principiul fundamental, războiul se bazează pe sentimente şi nu aparţine de nivelul civilizaţiei ci de importanţa şi durata dezavantajelor neprielnice. De aici rezultă că poporul civilizat se va folosi de intelignţă pentru a-şi manifesta violenţa, încercând să nu rănească civilii.
Scopul principal al războiului militar este de a-şi folosi raţiunea pentru a-şi dezarma adversarul. Ultima situaţie a rivalului este de a nu se mai putea apăra. Cea de-a doua acţiune reciprocă este că amândoi adversar au posibilitatea de a-şi impune voinţa şi legea sa celuilalt. Pentru ca acest obiectiv să devină realitate, trebuie să nu se folosească de mijloace cât mai mari iar motivaţia să fie puternică.
Unul dintre beligeranţi, chiar dacă are o capacitate mai mică de mijloace, poate să-şi folosească voinţa pentru a-şi înfrânge rivalul. Aceasta reprezintă a treia acţiune reciprocă.
Se va ajunge la folosirea forţei dacă se va atinge extremul, rezultând declanşarea războiului, unde fiecare adversar va încerca să-şi impună propria lege. În cadrul războiului apare un nou obiectiv, cel mai puternic: scopul politic al războiului, care va deveni realitate prin folosirea forţei armate.
Carl von Clausewitz se întreabă dacă ar exista situaţia în care obiectivul nu ar fi important, mijloacele ar fi prea puţine disponibile, războiul s-ar mai declanşa?!
Se observă că ar putea exista o situaţie în care cele două beligerante ar fie egale în forţă, dorinţa lor nu ar fi de a încheia pace ci ar aştepta o situaţie propice pentru a acţiona. Dacă unul reuşeşte să acapareze un teritoriu al adversarului, trebuie să aibe grijă ca rivalul său încheie pace şi să se resemneze. Contrar acestei idei este ca cel păgubit să-şi reorganizeze mijloacele şi forţa armată şi să-şi atace adversarul în cazul în care acesta se află în repaos. Din această cauză, cel care a ocupat o provincie trebuie să acţioneze până când îşi va lăsa adversarul dezarmat, să nu-I ofere timp să-şi organizeze un plan de acţiune.
Relaţiile internaţionale se ocupă cu cercetarea conflictelor pornind de la origine, tendinţe comportament, luarea măsurilor de precauţie, stabilirea rapoartelor legale, organizarea şi reedificarea acestora. “Instabilitatea pe care o produc fac necesară nevoia de reîntoarcere la stabilitate, la pace şi la lărgirea dimensiunii acestei relaţii.”[30]
O formă extremă de abuz a forţei (mai ales a armatei), o diferenţă sau o neînţelegere socială provoacă războiul. Războiul se axează pe geopolitică, geostrategie şi geoeconomie. Această formă de conflict nu mai este privită doar din punct de vedere militar ci şi din perspectivă socială.
Karl von Clausewitz susţine că războiul este rezultatul unor probleme politice care nu pot fi soluţionate pe cale paşnică. Proiectul politicii îi revine scopului iar modul de exprimare este războiul. Datorită lui Clausewitz, acest conflict violent a fost privit şi din perspective fenomenului social, făcându-se o relaţie între război şi societate.
Războiul provoacă o lipsă de rezistenţă în sistemul juridic ale relaţiilor internaţionale. “Ca atare, războiul se produce nu numai într-un cadru care este foarte familiar strategiilor – cel greografic şi politic – ci şi într-un cadru juridic, determinat de un anumit nivel de dezvoltare politică, economică, ştiinţifică şi a conştiinţei publice, dar care are dimensiuni proprii, de natură să impună atât relaţii de condiţionare în raporturile sale cu fenomenul război, cât şi de influenţă, acestea punându-şi amprenta asupra formelor sale de manifestare.”[31]
Chiar dacă dreptul internaţional se implică într-un se implică într-un conflict armat, nu poate determina soluţionarea războiului. Sistemul juridic are un rol convenţional şi I se conferă puterea de a îngrădi violenţă într-un război.
În sistemul internaţional, războiul e definit ca fiind o consecinţă a relaţiilor dintre state. Bluntscheli defineşte războilul ca fiind o formă de manifestare a unui stat pentru a-şi impune drepturile în faţa altui stat. în acelaşi mod îşi prezintă ideile şi Delbez, care afirmă că un conflict armat între popare este datorat unor scopuri naţionale din partea unui stat. Din punctual de vedere al lui J. Rolin, “războiul este lupta cu mână armată ântre două state sau între un statşi o grupare politică constituită în sânul său, care luptă deschis şi public împotriva lui”[32]. Calvo defineşte războiul ca fiind totalitatea actelor violente provocate de o problemă care nu are rezolvare pe cale pacifistă.
Până se ajunge la o stare de război propriu zisă, un stat trebuie să-şi manifeste dorinţa de violenţă “animus”. Carta ONU interzice războiul, dar este acceptat sub formă de apărare în cazul în care statul respective este atacat. Strategia de apărare este ţinută sub observaţia Consiliului de Securitate ONU. În acest fel, războiul este văzut ca mijloc de constrângere pentru statul care a violat drepturile juridice. Kelsen defineşte conflictul armat o cale de a sancţiona actele ilegale.
Războiului îi este conferit un rol juridic şi politic. Funcţia politică reprezintă un mijloc de apărare a intereselor naţionale. “Ca mijloc de constrângere la care comunitatea internaţională recurge în cazurile prevăzute de Carta ONU, prin organul său autorizat – Consiliul de Securitate – războiul este considerat o sancţiune internaţională cu o natură juridică mixtă, complexă, putând fi inclus în cadrul mijloacelor de represiune penală, respectiv ca operaţiune de poliţie internaţională. Totodată, el poate îmbrăca caracterul unui act de asistenţă mutuală, acordată, conform normelor de drept internaţional, statului agresat.”[33]
Într-un război sunt mai multe elemente care îndeplinesc mai multe roluri:
- organic (actorii)
- psihologic (propria voinţă)
- material (conflictul armat)
- teologic (obiectivul)
Din această cercetare reiese că războiul este de mai multe feluri: război internaţional, neinternaţional, intern şi internaţionalizat, situaţii de tensiune şi tulburări interne. “Armed Conflicts Report” delimitează conflictul armat de unul poltic. Conflictul armat este definit prin lupta între mai multor state (sau atunci când un grup doreşte să deţină puterea statului prin luptă). Într-o asemenea mişcare mor mai mult de 1000 de indivizi, iar conflictul apare pe lista anuală a conflictelor armate debutul conflictului este marcat de primul decedat. Sfârşitul este determinat de încetarea formală a focului, se semnază un accord între forţele beligerante şi nu vor mai fi victime (decât sub 25 pe an), sau dacă timp de 2 ani forţele armate nu s-au încăierat.
Conflictul politic este delimitat cu greu de violenţa criminală. “Într-un număr din ce în ce mai mare de conflicte armate, bande armate, miliţii sau facţiuni se implică în activităţi criminale (ex.: furturi, jafuri, extorcare, etc.) în scopul de a-şi susţine financiar campanile politice/militare, dar şi pentru îmbogăţirea personală a liderilor şi un trai mai bun al forţelor combatante.”[34]
Dacă societatea se află într-un haos datorat politicii, conflictul care se va declanşa nu are la bază un program politic.
Teoreticienii realişti au pus în discuţie cauzele războiului. Kenneth Waltz a pus în problemă trei idei: natura umană, natura regimului politic şi anarhia. Hans Morgenthau a ajuns la concluzia că din natura umană se desprinde dorinţa de a guverna, implicit conflictul. Cu toate acestea realistul susţine că în secolul al XX-lea, războiul a avut drept consecinţă asupra poporului a-şi exercita puterea să organizeze şi să conducă societatea unui stat.
4.Teoria Realistă şi Războiul
Teoria realistă susţine că la baza războiului se află anarhia. Haosul din politică este datorat absenţei unei autorităţii iar indivizii, respectiv statele se luptă pentru a dobândi puterea. Motivul unui conflict este în general haosul provocat în interiorul statului. Statul cel mai puternic va încerca să domine şi restul popoarelor. În relaţiile internaţionale, realiştii susţin că un război este declanşat din cauza relaţiilor cu celelalte state, oferindu-I şansa statului puternic de a rezista în faţa atacurilor. Iar prin putere, individul poate obţine tot ceea ce îşi propune. Din păcate însă, actorii politici sunt absorbiţi de putere şi sunt ispitiţi să nu mai respecte legile, drepturile omului sau morala.
Realismul îl susţine pe omul politic pentru a aleage decizia cea mai bună în momente de criză iar în război trebuiesc mânuite virtuţiile de curaj, optimism şi îndrăzneală. Cu toate acestea într-un conflict, viitorul este incert. Chiar dacă de-a lungul anilor au apărut ştiinţe care ar veni în ajutorul omului pentru a stopa un conflict sau de a menţine pacea, indivizii în asemenea conjuncture se folosesc de forţe morale.
Prin actele violente îşi pot face apariţia temerile arhaice şi s-ar construi un mod de apărare şi de răspuns la o ameninţare de distrugere a propriei fiinţe dacă individul nu ar mai fi preocupat doar de a supravieţui şi de reproducere.
Într-un război intervin coaliţiile. Alianţele reprezintă conveţia cu unul sau mai multe state pentru a-şi sincroniza modalitatea de a acţiona în cazul circumstanţelor de urgenţă militară. Aceste acorduri formale sunt sunt create pentru ca puterea militară să crească.
Aceste coaliţii pot aduce atât avantaje cât şi dezavantaje. Sunt trei şcoli ale teoriei realiste care au pus în discuţie problema alianţelor:
- Prima şcoală susţine şi evidenţiază avantajele aduse de alianţe. Convenţia formală propune o stare de echilibru în faţa primejdiilor intenţionate. Alinaţele se înfăptuiesc pentru că statele au rivali comuni. Primul profit al alianţei este acela de a constitui o securitate mai puternică, iar posibilitatea unui atac este mai diminuată. Aşadar apărarea este viguroasă.
În general, dacă pericolul dispare, alianţele încetează să mai existe. Logica realpolitik este de a constitui repede o alianţă puternică dar atunci când amininţarea încetează să mai existe, să dispară şi acordul formal.
Lordul Palmerston susţine că un stat nu are nevoie de aliaţi veşnici dar nici de rivali permanenţi.
- A doua şcoală promovează dezavantajele oferite de alianţe. Adepţii acestei teorii susţin că astfel de obligaţie poate provoca la un moment dat situaţii vitrege. Din această cauză libertatea unui stat de a se desfăşura este micşorată. George Kennan susţinea că un stat prevăzător va evita să semneze vreun accord cu un alt stat pentru a ocoli situaţii nedorite pe viitor, chiar să intre în conflict cu adversarii aliaţilor.
- A treia şcoală de gândire intensifică pericolele la care un stat este expus. Teoreticienii au elaborate 5 cauze pentru a nu semna tratate cu alte state:
- Statele agresoare îşi pot uni puterile militare mai uşor.
- Avertizarea agresorilor de către alianţe pot provoca încheierea acordurilor de contra-alianţe producând scăderea apărării.
- Crearea alianţelor pot incita statele care nu sunt beligerante de a semna acorduri cu rivali.
- Chiar dacă se alcătuiesc alianţe, statele trebuiesc verificate pentru nu exista posibilitatea de trădare. Într-o astfel de situaţie, intervine şi managementul relaţiilor intra-alianţă. Managementul survine pentru ca statele să nu producă în mod intenţionat o staer de iritare împotriva adversarului.
- Adepţii teoriei realiste susţin că nu există aliaţi, fiecare stat îşi urmează propriul interes. În perioada 1815-1960 mai mult de 25% dintre aliaţi au ajuns să lupte împotriva celuilalt.
Realiştii sunt de părere că noţiunea de “echilibru de putere” pretinde că pacea reprezintă o situaţie în care nici un stat nu este atât de puternic ca sa domine restul statelor. Dacă un stat sau o alianţă de state dobândeste suficientă putere pentru a-i domina pe ceilalţi, cei ameninţaţi vor fi motivaţi sa depăşească diferenţele dintre ei şi să se unească într-o alianţă defensivă. Puterea ce rezultă dintr-o atare colaborare l-ar opri pe potenţialul atacator din cursul său expansionist.
Fiecare stat aspiră să deţină puterea pentru a se putea apăra. Din această cauză, statele neutre se mobilizează şi formează o coaliţie, formându-se o egalitate între puterile adverse. Acest concept este denumit aliniere, producând demoralizarea entuziasmului unui stat de a deveni agresor. Stabilitatea dintre adversari duce la contra-alianţă
Trebuie să existe o putere care să diminueze avansarea rapidă a puterii opuse. Pentru a exista o egalitate perpetuă, adepţii teoriei au elaborate câteva principii:
- statele trebuie să aibă informaţie precisă despre capacităţile şi motivele celorlalţi;
- trebuie sa fie un număr suficient de state pentru a forma alianţe şi pentru a le putea dizolva cu promptitudine;
- trebuie să fie o zona geografică limitată;
- liderii naţionali trebuie sa aibă libertate de acţiune;
- capacitaţile statelor trebuie să fie aproximativ egale;
- statele trebuie să aibă o cultura politică comună în care regulile regimului de securitate sunt recunoscute şi respectate;
- statele trebuie să aibă structuri politice asemănătoare;
- statele trebuie să aibă sisteme de arme care inhibă atacurile preemptive mobilizările rapide pentru război şi atacurile de primă lovitură – şi războaiele de anihilare;
- trebuie să nu fie instituţii supranaţionale capabile să interfere cu alinierile şi realinierile statelor.
Marii gânditori se întreabă care sunt motivele războiului. Răspunsul ne duce la concepţia de dilemă a securităţii.
Teoreticienii realişti recunosc normele sociale existente şi sunt adepţi ai adevărului, chiar dacă realitatea este tristă . “Scopul său principal este evitarea unui mare război prin controlarea şi limitarea conflictelor cu ajutorul balanţei viabile a puterii, întărită de întelegeri normative.”[35] Realiştii susţin că cel mai important este posedarea puterii. Din această cauză vor exista divergeţe care nu vor putea fi stopate. În relaţiile internaţionale pentru a reuşi să-ţi impui propriul interes, morala trebuie lăsată la o parte. În plan politic vor fi mereu conflicte unde liderii politici trebuie să-şi impună doleanţele. Astfel analiştii conturează pe actorii politici ca fiind eroi sau romantici.
Concluzii
„Teoreticienii realişti se află astăzi în faţa aceleiaşi dileme fundamentale: fie actualizează cunoaşterea practică a culturii diplomatice în detrimentul ştiinţei, riscând astfel să-şi piardă credibilitatea ştiinţifică, fie dau principiilor practice o formă ştiinţifică, ceea ce denaturează tradiţia realistă. Istoria realismului ca teorie cauzal-explicativă este povestea încă neterminată a unei morţi anunţate .”
Scopul acestei lucrări este de a prezenta cele mai importante caracteristici ale realismului, una dintre principalele teorii ale Relaţiilor Internaţionale, alături de idealism, neorealism, neoliberalism, constructivism, feminism etc.
Trebuie subliniat încă de la început că realismul nu are o definiţie concretă, însă aceasta poate rezulta din opiniile celor ce au aprofundat subiectul, începând cu Stefano Guzzini, în cartea sa intitulată „Realismul şi relaţiile internaţionale”, care face o analiză cronologică a tuturor ipostazelor în care se găseşte realismul şi obiecţiile care i-au fost aduse, având ca exemple momente strategice din istoria universală, apoi Martin Griffiths, care prin volumul său „Relaţii Internaţionale: şcoli curente, gânditori”, îşi aduce o importantă contribuţie prin oferirea de exemple concrete de personalităţi celebre, adepţi ai teoriei realiste, şi nu în ultimul rând, volumul lui Adrian Miroiu,”Manual de Relaţii Internaţionale”, ce reuşeşte să sintetizeze elementele cheie pentru disciplina Relaţii Internaţionale.
În capitolul doi, sunt punctate câteva caracteristici generale prin care se diferenţiază realismul, în capitolul următor, sunt preluate idei de la Martin Griffiths, rezultând astfel prezentarea contribuţiei celor zece adepţi principali ai teoriilor realiste: Raymond Aron, Edvard Hallett Carr, Robert Gilpin, John Herz, George Kennan, Henry Kissinger, Stephen Krasner, Hans Morgenthau, Susan Strange şi Kenneth Waltz, iar in final apar câteva opinii personale care rezumă întregul conţinut al eseului.
Bibliografie
- Bercea Raluca, “Drept comunitar. Principii”, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2007
- Burchill Scott, Linklater Andrew, Devetak Richard, Donnelly Jack, Matthew Peterson, Reus-Smit Christian şi True Jacqui, “Teorii ale relaţiilor internaţionale”, ed. Institutul European, Iaşi 2008
- Căpătînă Ecaterina şi Hilhor Constantin, “Comunicare în crizele internaţionale”, Bucureşti 2008
- Emizet Kisangani N.F., “Political Cleavages in a democratizing society – The case of the Congo (formerly Zaire)”, Comparative Political Studies, Vol. 32 No. 2, April 1999 185-228, Sage Publications, Inc.
- Gambino Anthony W. “Congo, Securing Peace, Sustaining Progress”, Council Special Report No. 40, 2008
- Geamanu Gr., „Drept internaţional contemporan”, ed. a II-a, vol.I, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1975
- Guzzini Stefano, “Realism şi relaţii internaţionale”, traducere Istrăţescu Diana, ed. Institutul Euronean, Iaşi 2000
- Morgenthau Hans J., “Politica între naţiuni”, Traducere de Bosoi Oana Andreea, Dragolea Alina Andreea, Zodian Mihai Vladimir, Prefaţă de Andrei Miroiu, Polirom, Bucureşti 2007
- Popescu D., Năstase A., Duculescu V., Bolintineanu Al., Voicu I., Crauciuc O., Ştefănescu B., Căpăţînă O., Munteanu R., „Soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale”, Ed. Academiei RSR, Bucureşti 1993
- Scăunaş Stelian, „Drept internaţional public”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005
- Selejan-Gutan Bianca, „Drept internaţional public”, Ed. Universităţii "Lucian Blaga" Sibiu, 2003
- Sinescu Călin, “Teoria Conflictelor Politice”, ed. Bren, Bucureşti 2005
- „Von Clausewitz Carl, “Despre Război”, Traducere P. Năvodaru ed. Antet, Bucureşti 2002
Referințe
[1] GUZZINI Stefano, “Realism şi relaţii internaţionale”, traducere Istrăţescu Diana, ed. Institutul Euronean, Iaşi 2000, p.40
[2] BURCHILL Scott, LINKLATER Andrew, DEVETAK Richard, DONNELLY Jack, MATTHEW Peterson, REUS-SMIT Christian şi TRUE Jacqui, “Teorii ale relaţiilor internaţionale”, Ed. Institutul European, Iaşi 2008, p. 43
[3] BURCHILL Scott, LINKLATER Andrew, DEVETAK Richard, DONNELLY Jack, MATTHEW Peterson, REUS-SMIT Christian şi TRUE Jacqui, op.cit., p. 44
[4] GUZZINI Stefano, op. cit, p.58
[5] http://www.scribd.com/doc/4101897/Teoria-relatiilor-internationale, ziua 2 iulie 2009, ora 10:00
[6] idem 1, p.86
[7] MORGHENTAU Hans J., “Politica între naţiuni”, Traducere de Bosoi Oana Andreea, Dragolea Alina Andreea, Zodian Mihai Vladimir, Prefaţă de Andrei Miroiu, ed. Polirom, Bucureşti 2007, p.44
[8] MORGHENTAU Hans J., op. cit., p.44
[9] idem 8, p.49
[10] ibidem 8, p.45
[11] ibidem 8, p.47
[12] ibidem 8, p.49
[13] ibidem 8, p.50
[14] ibidem 8, p.51
[15] ibidem 8, p.51
[16] ibidem 8, p.52
[17] ibidem 8, p.54
[18] idem 5
[19] SINESCU Călin, “Teoria Conflictelor Politice”, ed Bren, Bucureşti 2005, p.10
[20] BERCEA Raluca, “Drept comunitar. Principii”, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2007, p.50
[21] BERCEA Raluca, op. cit., p52
[22] idem 21, p. 56-57
[23] ibidem 21, p.62
[24] VON CLAUSEWITZ Carl, “Despre Război”, Traducere P. Năvodaru ed. Antet, Bucureşti 2002, p.15
[25] VON CLAUSEWITZ Carl, op.cit. , p.19
[26] idem 25, p.38
[27] ibidem 25, p.55
[28] ibidem 25, p.9
[29] ibidem 25, p.10
[30] SINESCU Călin, op. cit., p.57
[31] idem 20, p.59
[32] ibidem 20, p.60
[33] ibidem 20, p.63
[34] ibidem 20, p.64
[35] ibidem1, p.76