Relații internaționale

După cel de-al doilea război mondial, organizaţiile internaţionale capătă noi forţe devenind astfel noile instrumente ale diplomaţiei parlamentare. Regimul juridic pe care se bazează este complex, ele aplică principiul de solidaritate şi cooperare între subiecţii dreptului internaţional, astfel influenţînd în mod direct şi specific, atît politica mondială, cît şi relaţiile între subiecţi[1]. Alexandru Burian defineşte organizaţia internaţională ca entitate juridică creată de state sau de organizaţii internaţionale într-un scop anumit şi care posedă o voinţă autonomă, ce se exprimă prin intermediul organelor proprii şi permanente[2]. Prof. dr. Ion M. Anghel rezumă că „prin acordul lor, statele convin asupra formei de colaborare, inclusiv asupra mecanismului creat în acest scop - organizaţia internaţională, stabilind dacă această entitate - asociaţie de state - să fie prevăzută cu personalitate juridică şi ce anume competenţe să-i revină; se convine crearea unui nou subiect de drept internaţional avînd capacitatea juridică menită să asigure realizarea scopurilor pentru care a fost înfiinţată”[3].

Diplomaţia multilaterală autentică este coordonarea relaţiilor dintre trei sau mai multe state, în vederea rezolvării colective a unei probleme, aşa cum se procedează, de exemplu, în cadrul Adunării Generale a Naţiunilor Unite[4].

Apariţia noilor state, revoluţia tehnico-ştiinţifică, problemele de ordin economic, social, politic, tehnic, militar, ecologic, atît regionale, cît şi globale au produs direct sau indirect mutaţii

în structura comunităţii mondiale şi au schimbat configuraţia diplomaţiei multilaterale. Locul organizaţiilor internaţionale în dreptul diplomatic este calificat în mod diferit în literatura de specialitate. Autorul Ion M. Anghel clasifică diplomaţia care se desfăşoară în cadrul organizaţiilor internaţionale sub patru unghiuri de vedere:

1. a) sub raportul poziţiei statelor faţă de organizaţia internaţională respectivă. Acest raport se reflectă în politica statelor faţă de o organizaţie internaţională, exercitată prin două mijloace: trimiterea de reprezentanţi la reuniunile organelor acestei organizaţii şi crearea de misiuni permanente acreditate pe lîngă organizaţia respectivă;
2. b) sub raportul diplomaţiei unui stat faţă de alte state în cadrul organizaţiilor internaţionale respective. Acest raport se reflectă în posibilitatea statelor de a folosi organizaţiile internaţionale, mai ales cele cu caracter politic (ca Organizaţia Naţiunilor Unite), drept o tribună importantă pentru sine. Concomitent, organizaţiile internaţionale oferă posibilităţi de a efectua contacte bilaterale cu alţi membri ai organizaţiei respective;
3. c) sub raportul diplomaţiei organizaţiilor internaţionale faţă de statele membre sau statele terţe. Acest raport se reflectă în trimiterea de către organizaţia internaţională a unor misiuni diplomatice (temporare sau permanente) într-un stat, iar pe de altă parte, prin deciziile pe care organizaţia internaţională le ia şi care sînt obligatorii doar pentru statele care le acceptă;
4. d) sub raportul diplomaţiei organizaţiilor internaţionale faţă de alte organizaţii internaţionale. Acest raport se reflectă prin faptul că organizaţiile internaţionale urmăresc idealuri comune pentru statele care sînt membre ale organizaţiei respective. Cu toate acestea, sînt cazuri cînd de unele şi aceleaşi probleme se ocupă diferite organizaţii internaţionale (spre exemplu, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) şi Acordul General asupra Tarifelor şi Comerţului (GATT), fapt ce poate provoca rivalitate şi conflict de competenţă. Un caz delicat în această situaţie îl constituie şi faptul că un stat poate fi membru al ambelor organizaţii internaţionale ce rivalizează între ele şi rezultatele activităţii în aceste organizaţii pot fi diferite prin consecinţele deciziilor adoptate .

Modificările geopolitice care s-au produs pe harta lumii după cel de-al II-lea război mondial[5] au influenţat în mod direct şi activitatea diplomatică. Pe de o parte, comunitatea mondială a iniţiat noi metode de colaborare şi integrare care s-au cristalizat în cadrul  Organizaţiei Naţiunilor Unite (O.N.U.), succesorul Ligii Naţiunilor. Noua diplomaţie multilaterală a devenit un fenomen caracteristic vieţii internaţionale contemporane. Influenţa impunătoare a organizaţiilor internaţionale, atît la nivel global, cît şi regional a devenit o modalitate de realizare a politicii externe a micilor puteri care, unificîndu-şi eforturile, au obţinut anumite rezultate în lupta de coexistenţă cu marile puteri. Concomitent, marile puteri au instituit un mecanism special, Consiliul de Securitate al O.N.U., care le dădea posibilitatea de a adopta deciziile convenabile intereselor lor.

Un exemplu explicit al acestui fenomen poate servi perioada anilor 60, cînd în cadrul O.N.U. s-a format un grup de state tinere (fostele colonii asiatice şi africane) care au încercat să impună marilor puteri noi forme de comportament internaţional. Influenţa acestor state s-a observat, atît în cadrul discuţiilor şi confruntărilor la sesiunile Adunării Generale a O.N.U. cît şi în procesul adoptării convenţiilor şi acordurilor multilaterale în diverse domenii. Diplomaţia multilaterală a iniţiat noi forme de colaborare internaţională la nivel global şi regional. În perioada postbelică au fost înfiinţate asociaţii, ligi, comunităţi, blocuri, organizaţii, etc., scopul cărora era de a îmbunătăţi şi a dezvolta relaţiile dintre statele din anumite zone şi regiuni. Ca exemplu de colaborare mutuală la nivel regional şi subregional pot servi activităţile multiplelor organizaţii internaţionale.

Pe de altă parte, pe parcursul a 45 de ani, cît a durat războiul rece, rolul diplomaţiei a căpătat noi dimensiuni, bazate pe politica de confruntare şi balansare la limita riscului nuclear. Confruntarea între S.U.A. şi U.R.S.S., şi concomitent între două blocuri militare şi economice, N.A.T.O. şi Comunitatea Europeană pe de o parte, şi C.A.E.R. şi Pactul de la Varşovia pe de altă parte, a dus în mod inevitabil la lupta pentru prezenţa militară şi influenţa politică şi economică în diverse zone ale globului.

Politica externă a statelor încadrate în blocurile menţionate era dirijată de interese de grup, „argumentate” din punct de vedere ideologic, juridic şi propagandistic. Diplomaţia şi dreptul internaţional serveau în mod direct acestor interese şi, ca rezultat, în limitele fiecărei grupări a apărut cadrul său juridic şi regulile sale de comportament[6]. Tot în această perioadă s-a confirmat şi principiul ăstandardelor duble”, cînd acţiunile unei mari puteri în plan internaţional erau justificate, nu din punctul de vedere al dreptului internaţional, ci din punctul de vedere al politicii reale, intereselor vitale şi prestigiului[7]. Susţinerea de către S.U.A. a regimurilor antinaţionale din Coreea de Sud, Paraguay, Nicaragua, Chile, etc. şi de către U.R.S.S. a regimurilor procomuniste din Coreea de Nord, Etiopia, Cambogia ilustrează în mod excelent politica marilor puteri faţă de ordinea internaţională şi faţă de partenerii săi de coaliţie.

Politica de confruntare declanşată odată cu începutul războiului rece, nefiind limitată de raţiune şi reglementată de norme şi principii de drept internaţional acceptabile de ambele blocuri politico-militare, a deschis lumii pericolul noii orînduiri mondiale bazate pe politica de putere. Criza din Marea Caraibelor, din toamna anului 1962, cînd civilizaţia s-a pomenit atrasă în cursa unei posibile catastrofe termonucleare, impusă de politicienii de la Moscova şi Washington, a servit ca un imbold în tendinţa de a menţine în echilibru balanţa de forţe a celor doi adversari. Această criză a demonstrat, că războiul rece poate fi transformat doar pe parcursul a cîteva clipe într-o confruntare reală, care în secolul tehnologiilor nucleare şi rachetelor este un act de sinucidere. Dialogul între cele două supraputeri, iniţiat în timpul crizei menţionate, a durat un sfert de secol şi a adus anumite rezultate pozitive, instalînd prin Actul de la Helsinki din anul 1975 noua orînduire europeană şi mondială, esenţa căreia constă în ăcoexistenţa paşnică” între două sisteme antagoniste. Cel puţin pe parcursul anilor 70-80 diplomaţia a început din nou să joace rolul de instrument principal în dirijarea relaţiilor internaţionale şi politicii de putere.

Pe parcursul războiului rece a fost utilizată şi metoda de dirijare a „zonelor de tampon”, formată din state mici şi mijlocii, destinaţia cărora era de a limita presiunea concomitentă a două mari supraputeri rivale. Începînd cu anul 1947, Statele Unite au încercat să promoveze prin orice mijloace Uniunea vest-europeană ca un mod de rezistenţă în fata Uniunii Sovietice. În mod similar U.R.S.S. a susţinut şi a promovat prin toate mijloacele statele tampon, formînd două cordoane tampon în Europa şi Asia îndreptate împotriva influenţei globale a S.U.A.

Un nou accent în relaţiile internaţionale a fost iniţiat la sfîrşitul anilor 80 odată cu promovarea de către Mihail Gorbaciov, fostul preşedinte al U.R.S.S., a politicii de colaborare şi cooperare între cele două supraputeri şi între blocurile occidental şi oriental. În această perioadă a fost formulat un nou cadru juridic privind limitarea înarmărilor şi elaborate noi principii de colaborare mutuală. Diplomaţii din ambele părţi au avut posibilitatea de a-şi forma o nouă viziune referitor la ordinea internaţională, bazată pe o atitudine mai critică, mai analitică şi mai constructivă faţă de poziţiile declarative ale guvernelor lor şi situaţia reală din lume.

În anul 1991, U.R.S.S. s-a destrămat şi pe ruinele ei au apărut 15 noi state independente, pentru care activitatea diplomatică a devenit o necesitate. Majoritatea din ele, cu excepţia doar a Federaţiei Ruse, care a succedat de la fosta Uniune serviciul diplomatic în deplină componenţă, s-au pomenit într-o situaţie dificilă: lipsă de cadre calificate, lipsă de experienţă în domeniu, lipsă de cadru legislativ, etc.

Republica Moldova, proclamîndu-se în anul 1991 stat suveran şi independent, tinde a se integra în societatea internaţională, dezvoltînd relaţiile sale diplomatice cu alte state şi participînd la activităţile din cadrul organizaţiilor internaţionale în concordanţă cu normele de drept internaţional şi practica existentă în acest domeniu[8]. Este evident, că pentru a realiza cu succes aceste aspiraţii este necesar de efectuat o analiză profundă a totalităţii normelor juridice, principiilor organizaţionale, metodelor şi procedeelor de activitate diplomatică, care sînt menite să promoveze interesele externe ale statului şi de a le aplica consecvent în practică.

Pentru Republica Moldova, stat aflat în perioada de tranziţie, care abia îşi determină locul său în societatea internaţională, este extrem de important să utilizeze toate posibilităţile diplomaţiei sale pentru rezolvarea cu succes a tuturor problemelor de ordin politic, economic şi social.

Sarcina-cheie pentru Republica Moldova în acea perioadă a fost de a determina care metode şi procedee de activitate diplomatică sînt mai eficiente pentru traducerea în viaţă a intereselor naţionale ale Moldovei, de a stabili care instrumente şi mijloace de operare pot fi mai eficiente pentru restabilirea integrităţii naţionale, de a identifica mecanismele instituţionale şi cadrul normativ de reglementare a diplomaţiei moldoveneşti, de a determina modelele şi programele de pregătire a cadrelor, destinate promovării politicii externe a Republicii Moldova.

Putem diferenţia două forme de activitate diplomatică: diplomaţia preventivă şi diplomaţia parlamentară.

Ideea „diplomaţiei preventive”[9] ca formă şi metodă de menţinere şi asigurare a păcii a fost pentru prima dată formulată în Carta de la Paris pentru o nouă Europă, unde se stipulează că Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.) va căuta noi forme de cooperare şi noi căi de prevenire a conflictelor prin mijloace politice[10]. În luna ianuarie a anului 1992, Consiliul de Securitate al O.N.U., întrunit în şedinţă la nivelul şefilor de state şi guverne, a cerut recomandări în vederea întăririi capacităţii Naţiunilor Unite în domeniul diplomaţiei preventive pentru operaţiile de menţinere şi asigurare a păcii. Aceste recomandări au fost prezentate de către Secretariatul General şi acceptate de către Adunarea Generală a O.N.U., în octombrie 1992. Este necesar de menţionat că unii autori limitează termenul diplomaţie preventivă doar la eforturile de a reţine conflictele de la izbucnire sau de la reaprinderea lor. În acest sens, după cum menţionează autorul american Michael S. Lund, însuşi termenul diplomaţie preventivă înseamnă diplomaţie închisă efectuată de către oficialităţi la nivel înalt cu scopul de a îndrepta situaţia internaţională deteriorată sau folosirea de către Secretarul General al O.N.U. a bunelor oficii pentru a media conflictul sau chiar încetarea focului.

Din alt punct de vedere, diplomaţia preventivă este văzută ca orice efort care opreşte sau limitează conflictul la orice stadiu, chiar supravegherea războiului declanşat de la o răspîndire mai largă sau atenuarea distrugerilor posibile în război.

Astfel, în cadrul O.S.C.E. a fost elaborată o procedură de reglementare paşnică a diferendelor şi au fost instituite mecanisme de menţinere a păcii - Centrul de prevenire a conflictelor, prevăzut de Carta de la Paris pentru o nouă Europă, şi de consultaţii politice de urgenţă în cadrul Comitetului înalţilor Funcţionari al O.S.CE.[11]

Misiunea O.S.C.E. în Moldova a fost stabilită de către întrunirea a 19-a a Consiliului Superior al O.S.C.E. la 4 februarie 1993 şi a fost dislocată la Chişinău la 25 aprilie 1993. Obiectivul Misiunii este să ăfaciliteze obţinerea unei reglementări politice durabile şi globale a conflictului de pe teritoriul din stînga Nistrului a Republicii Moldova, în toate aspectele sale, bazîndu-se pe principiile şi angajamentele OSCE.

 Activităţile Misiunii cuprind următoarele:

• • facilitarea stabilirii unui cadru politic multilateral de promovare a dialogului şi negocierilor şi acordarea ajutorului părţilor în conflict la negocierea unei soluţii politice durabile a conflictului, consolidarea independenţei şi suveranităţii Republicii Moldova alături de stabilirea unui acord cu privire la statutul special al regiunii transnistrene;
• • colectarea şi oferirea de informaţii despre situaţia din regiune, inclusiv despre situaţia militară, investigarea cazurilor speciale şi evaluarea consecinţelor lor politice;
• • încurajarea statelor participante preocupate de evoluţia negocierilor pe marginea unui acord cu privire la statut şi la retragerea completă şi organizată a trupelor străine;
• • oferirea de consultanţă şi expertiză precum şi a unui cadru pentru alte contribuţii în domeniul drepturilor omului şi a minorităţilor, transformarea democratică, repatrierea refugiaţilor, definirea unui statut special pentru regiunea transnistreană;
• • menţinerea unei prezenţe vizibile a OSCE în regiune şi stabilirea contactelor cu toate părţile în conflict, autorităţile locale şi populaţia locală.

Fixat pentru o perioadă iniţială de şase luni, mandatul său a fost prelungit în mod regulat.  Pe data de 9 decembrie 1999, sfera de acţiune a mandatului Misiunii a fost extinsă prin decizia Nr. 329, acum incluzînd:

• • asigurarea transparenţei în procesul de retragere şi distrugere a muniţiilor şi armamentului rusesc;
• • coordonarea asistenţei tehnice şi financiare în vederea facilitării retragerii şi distrugerii.

Activitatea misiunii este asigurată de treisprezece membri internaţionali. Pe lîngă Şeful Misiunii şi Şeful adjunct, Misiunea numără doi consilieri pe probleme politice, doi consilieri pe probleme politico-militare, doi consilieri în domeniul drepturilor omului, un consilier pe problemele combaterii traficului, un consilier în domeniul mass-media şi relaţii cu publicul, doi membri ai misiunii însărcinaţi cu probleme militare şi un administrator, susţinuţi de către 43 angajaţi locali. 

Statutul Misiunii pe teritoriul Republicii Moldova a fost stabilit prin memorandumul acord încheiat cu Guvernul Moldovei şi autorităţile Transnistriei care l-au autorizat cu mult mai tîrziu, numai după stabilirea unui birou al Misiunii O.S.C.E. la Tiraspol în februarie 1995.

În mod explicit, din domeniile de competenţă ale Consiliului Europei sunt excluse chestiunile vizînd apărarea naţională (articolul 1, paragraful d.), vo­inţa statelor neutre de a nu participa nici într-o organizaţie militară reunind astfel celelalte state pentru a evita orice amestec în competenţele alianţelor la care ele aderă. Într-adevăr, pe vremuri Statele membre ale Consiliului Europei deveneau toate implicit membre ale NATO.

În ultimii ani, a continuat să se dezvolte cooperarea dintre Consiliul Europei şi O.S.C.E. vizînd promovarea drepturilor omului, inclusiv cele referitoare la protecţia minorităţilor naţionale pe continent, precum şi în legătură cu armonizarea activităţilor celor două organizaţii în Bosnia şi Herţegovina, Albania, Caucaz şi în alte zone de tensiune din Europa. Principalele coordonate ale acestei cooperări fac obiectul reuniunilor anuale la nivel înalt în formula ă2+2”, la care participă preşedinţii în exerciţiu ai Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei şi O.S.C.E. şi secretarii generali ai celor două organizaţii.

O evoluţie similară cunoaşte cooperarea dintre Consiliul Europei şi Uniunea Europeană, în special în desfăşurarea programelor de asistenţă pentru promovarea reformelor democratice în ţările Europei Centrale şi de Est. Principalele teme ale acestei cooperări sunt examinate în cadrul întîlnirilor cvadripartite care au loc periodic între preşedintele Comitetului Miniştrilor şi Secretarul General al Consiliului Europei, pe de o parte, şi preşedinţii Uniunii Europene şi Comisiei Europene, pe de altă parte.   

Pe parcursul ultimelor decenii tot mai mult şi mai mult se afirmă termenul de „diplomaţie parlamentară”[12]. Diplomaţia parlamentară poate fi privită sub prisma controlului parlamentar asupra politicii externe. În acest context, adunările parlamentare încearcă să extindă acest control, nu doar asupra Comitetului Miniştrilor, cît şi asupra guvernelor statelor membre. Guvernele, în cele din urmă, au acceptat diplomaţia parlamentară, deşi insistă în mod special asupra faptului că lor le revin, în mod oficial, competenţele specifice acestui domeniu. Este evident, că diplomaţia parlamentară poate fi utilă guvernelor în derularea oficială a relaţiilor diplomatice şi a politicii externe a fiecărui stat în parte, dar, uneori, le poate stînjeni activitatea.

De menţionat şi faptul, că diplomaţia parlamentară, spre deosebire de diplomaţia „clasică”, are de partea sa avantajul incontestabil al exprimării ănecontrolate” de rigorile actelor juridice şi procedurile specifice exprimării diplomaţiei clasice. În condiţiile perioadei de tranziţie, cînd noile state abia se constituie şi noţiunile de ăinteres naţional” şi ăinteres de partid” nu coincid întocmai, dimpotrivă, chiar se contrapun, unii parlamentari îşi permit discursuri de caracter antistatal şi antinaţional la forurile parlamentare internaţionale. Aceasta se întîmplă graţie faptului că cadrul legislativ intern este imperfect. În opinia noastră este necesar de modificat legislaţia internă, inclusiv statutul deputatului, pentru a proteja interesele naţionale şi a asigura securitatea statului.

Este necesar de menţionat faptul, că diplomaţia moldovenească s-a încadrat în mod operativ în realizarea direcţiilor principale ale politicii externe, care la etapa iniţială constau în stabilirea relaţiilor diplomatice cu diferite ţări, înfiinţarea misiunilor diplomatice în străinătate şi consolidarea poziţiilor ţării în organizaţiile internaţionale şi regionale, obţinînd rezultate pozitive în acest domeniu. În prezent,la ordinea de zi sînt problemele prioritare ale aderării la Uniunea Europeană şi determinării strategice referitor la activităţile Moldovei în cadrul C.S.I., moment ce impune promovarea unei politici externe bine determinate şi bine pronunţate.

Conform Constituţiei Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, Parlamentului îi revin următoarele funcţii în domeniul politicii externe: aprobarea direcţiilor principale ale politicii externe a statului; ratificarea, denunţarea, suspendarea, anularea acţiunii tratatelor internaţionale încheiate de Republica Moldova[13].

Prin urmare, Parlamentul asigură baza legislativă a politicii externe, a activităţilor desfăşurate pe plan internaţional. Organul de lucru principal al Parlamentului în domeniul politicii externe este Comisia parlamentară pentru politică externă, care este subordonată şi poartă răspundere în faţa Parlamentului pentru activitatea desfăşurată.

Comisia parlamentară pentru politica externă, formată din preşedinte, vicepreşedinte şi secretar (biroul comisiei), asigură următoarele domenii de activitate: elaborarea programelor de politică externă; colaborarea cu parlamentele altor state şi cu organismele interparlamentare; examinarea şi avizarea tratatelor, acordurilor şi altor acte internaţionale; consultarea Executivului în problemele de politica externă[14].

Perioada de întemeiere a diplomaţiei parlamentare în Republica Moldova o constituie anii 1990-1993. Primul Preşedinte al Comisiei pentru relaţiile externe a Sovietului Suprem al RSS Moldova, confirmat în această funcţie la 19 iunie 1990, a fost deputatul Vasile Nedelciuc, inginer şi savant, reprezentant al Frontului Popular. Preşedintelui comisiei îi reveneau următoarele responsabilităţi: pregătirea ordinii de zi a şedinţelor comisiei; stabilirea sarcinilor membrilor comisiei şi luarea deciziilor în toate problemele ce vizau activitatea comisiei; examinarea propunerilor privind constituirea subcomisiilor şi componenţa lor; reprezentarea comisiei în relaţiile ei cu Biroul permanent şi cu celelalte comisii; conducerea şedinţelor comisiei; semnarea hotărîrilor şi altor acte ale comisiei; atragerea, în caz de necesitate, la lucrările acesteia a altor persoane; asigurarea menţinerii ordinii în cadrul şedinţelor comisiei.

La 20 iunie 1990 a avut loc prima şedinţa a Comisiei parlamentare pentru relaţiile externe. În primii ani de activitate Comisia parlamentară pentru politica externă avea drept obiective discutarea diverselor probleme cu privire la bazele independenţei economice a statului, proprietatea privată, migraţie, activitatea bancară, politica externă, etc.

La începutul anului 1991 se observa o intensificare a relaţiilor externe ale Republicii Moldova. Între timp, membrii comisiei au întreprins un şir de deplasări pentru a stabili contacte interparlamentare cu alte ţări.

De la obţinerea suveranităţii pînă la declararea independenţei Republicii Moldova, activitatea desfăşurată de Comisia pentru politica externă a fost deosebit de intensă şi s-a manifestat în cîteva direcţii: în primul rînd prin lansarea la 27 august 1991 a apelului către parlamentele lumii pentru recunoaşterea independenţei Republicii Moldova. Au fost scrise şi expediate 150 de scrisori şi demersuri, independenţa Republicii Moldova fiind recunoscută de 149 de ţări, cu care vor fi stabilite relaţii diplomatice.

Un domeniu vast de activitate al Parlamentului îl constituia elaborarea şi adoptarea bazei legislative în sfera relaţiilor internaţionale şi diplomaţiei. Proiectele de legi şi hotărîri referitor la serviciul diplomatic şi politica externă a ţării erau elaborate de specialişti din cadrul Ministerul Afacerilor Externe, în colaborare cu Comisia pentru relaţii externe a Parlamentului. În perioada 20 iunie 1990 - 3 februarie 1993, Comisia pentru relaţii externe a participat la elaborarea a 6 legi, printre care: Legea cu privire la statutul misiunilor diplomatice străine în Republica Moldova[15]; Legea cu privire la modul de încheiere, aplicare, ratificare şi denunţare a tratatelor, convenţiilor şi acordurilor internaţionale[16]; Legea cu privire la statutul misiunilor diplomatice ale Republicii Moldova în alte state (04.08.1992)[17].

Membrii comisiei au participat la elaborarea a 19 hotărîri ale Parlamentului, 13 hotărîri ale Prezidiului Parlamentului, 12 declaraţii şi apeluri, 9 proiecte şi tratate interstatale între: Moldova şi Rusia (semnat la 22.09.1990, ratificat la 1.10.1990); Moldova şi Ucraina (semnat la 23.10.1992); Moldova şi, respectiv, Lituania, Letonia, Georgia, Kazahstan, Azerbaidjan (proiecte transmise Ministerului Afacerilor Externe). Membrii Comisiei au perfectat 130 de adresări către parlamentele altor state şi 32 de adresări către organizaţiile internaţionale; au participat la organizarea de reuniuni şi conferinţe, întîlniri interparlamentare.

O direcţie importantă în activitatea comisiei revenea exercitării funcţiei de control asupra misiunilor diplomatice ale Republicii Moldova peste hotare (România, Belarus, Federaţia Rusă). Din atribuţiile comisiei făcea parte, de asemenea, examinarea şi avizarea candidaţilor pentru numirea în postul de ambasador.

O funcţie importantă a Parlamentului ţine de elaborarea şi legalizarea programelor de politică externă. În viaţa politică a ţării această funcţie s-a materializat prin lucrul efectuat asupra elaborării şi adoptării Concepţiei politicii externe a Republicii Moldova.

Concepţia politicii externe a fost aprobată prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova la 8 februarie 1995. Documentul stabileşte următoarele priorităţi în politica externă: consolidarea suveranităţii şi independenţei ţării; asigurarea integrităţii teritoriale; afirmarea Moldovei în calitate de factor de stabilitate pe plan regional; promovarea reformelor democratice pentru trecerea la economia de piaţă şi ridicarea nivelului de viaţă a populaţiei; edificarea statului de drept, în care libertăţile, drepturile şi obligaţiile fundamentale ale omului vor fi garantate în corespundere cu standardele internaţionale[18].

Traducerea în viaţă a priorităţilor menţionate va fi în strictă concordanţă cu principiile drepturilor omului, unanim recunoscute de comunitatea internaţională şi consfinţite în „Declaraţia privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state”, adoptată de Adunarea generală a O.N.U. la 24 octombrie 1970, precum şi în „Declaraţia asupra principiilor care guvernează relaţiile dintre statele participante la CSCE” din Actul final de la Helsinki din 1975. Conform acestui document şi în corespundere cu obligaţiunile asumate, Republica Moldova se angajează să promoveze o politică de neutralitate permanentă, să nu ia parte la conflicte armate, alianţe politice, militare sau economice, care au ca obiectiv pregătirea războiului, să nu permită folosirea teritoriului său pentru amplasarea bazelor militare străine, să nu deţină, producă sau să experimenteze arme nucleare. Priorităţile în activitatea Moldovei pe plan internaţional erau stabilite în funcţie de întîietatea intereselor politice, economice şi sociale. Astfel, în Concepţie a fost prevăzută colaborarea Republicii Moldova cu noile state independente, în primul rînd cu Federaţia Rusă, Ucraina şi Belarus, pentru a beneficia de relaţiile economice tradiţionale, ţinîndu-se cont de esenţa mentalităţii publice comune şi caracterul istoric al raporturilor dintre aceste popoare.

Un loc aparte în colaborarea bilaterală revine României; colaborarea cu statele din zona intereselor geopolitice ale Republicii Moldova, statele riverane Mării Negre şi ale bazinului Dunării în scopul asigurării stabilităţii şi echilibrului de interese în zona apropiată de Moldova; colaborarea cu statele occidentale dezvoltate, în primul rînd, cu grupul celor şapte state puternic dezvoltate, care au pondere determinantă în economia mondială, cît şi cu celelalte state ale Uniunii Europene; colaborarea cu statele cu care Moldova, inclusiv minorităţile sale naţionale, au legături istorice, de rudenie, limbă şi cultură sau cu cele în care diaspora originarilor din Moldova este numeroasă, cît şi cu ţările care fac parte din grupul de limbi înrudite (ţările lumii latine, ţările francofone)[19].

Concepţia politicii externe, adoptată în anul 1995, rămîne a fi documentul principal care identifică priorităţile ţării în sfera cooperării internaţionale. Respectarea fermă a angajamentelor asumate în plan internaţional constituie unul dintre principiile de bază expuse în Concepţie.

Tradiţional, pe lîngă activităţile de elaborare şi adoptare a cadrului legislativ, deputaţii Parlamentului practică sistematic schimburi de experienţă, vizite reciproce de documentare, acţiuni de interes comun cu membrii parlamentelor din alte ţări. Aceste activităţi sunt specifice pentru toate ţările care îşi construiesc viaţa socială în baza principiilor democratice, normelor juridice general recunoscute şi acceptate de comunitatea internaţională.

Vizitele realizate în alte ţări de parlamentarii moldoveni au contribuit efectiv la stabilirea relaţiilor mai strînse cu diferite state, la extinderea colaborării reciproc avantajoase în diverse domenii. Numai pe parcursul anului 1997, în scopul aprofundării şi intensificării relaţiilor bilaterale, schimbului reciproc de informaţii şi experienţă parlamentară, au fost efectuate vizite parlamentare bilaterale în Iugoslavia, Germania, Turcia, Franţa, Grecia.

Promovarea relaţiilor interparlamentare bilaterale constituie un element important al politicii externe. În cadrul întîlnirilor în ţară şi peste hotare, parlamentarii au posibilitatea de a aborda problemele ce ţin de relaţiile bilaterale ale republicii cu alte ţări, identificînd căile optimale de soluţionare a lor, efectuînd schimburi de experienţă în domeniul activităţii legislative. La aceste întîlnir, parlamentarii pun în discuţie nu numai chestiuni ce se referă la relaţiile bilaterale şi colaborarea între state, dar şi negociază formele şi metodele de cooperare între ele în cadrul organismelor internaţionale, deseori convenind asupra unor acţiuni concrete la nivel parlamentar.

În rezultatul analizei activităţii diplomaţiei parlamentare se conturează următoarele concluzii şi sugestii: asigurarea unei coordonări mai eficiente a organizării vizitelor oficiale şi de lucru între Comisia pentru politică externă şi integrare europeană a Parlamentului, Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene şi Guvern; programarea tuturor vizitelor, întrevederilor cu delegaţiile străine prin intermediul Comisiei pentru politică externă şi integrare europeană; asigurarea transparenţei activităţii Comisiei parlamentare pentru politica externă (prin publicarea rapoartelor anuale de activitate, fiind prevăzuţi un şir de indicatori care urmează să fie incluşi în aceste rapoarte); eficientizarea activităţii comisiei prin crearea grupurilor de experţi pe lîngă această comisie, care îi va permite să obţină informaţia necesară privind relaţiile internaţionale prin implementarea experienţei comisiilor de profil din alte ţări; adoptarea unor mecanisme care ar favoriza raporturile de lucru dintre Legislativ şi Guvern, facilitînd activitatea Comisiei parlamentare pentru politică externă. În lumina acestor considerente, necesitatea elaborării unui concept argumentat privind rolul, funcţiile şi prerogativele activităţii Comisiei pentru politica externă a Parlamentului Republicii Moldova devine şi mai evidentă.

Odată cu proclamarea independenţei şi dezintegrarea URSS, s-au creat condiţiile necesare pentru recunoaşterea Republicii Moldova de comunitatea internaţională în calitate de subiect al dreptului internaţional. Ţările lumii au răspuns afirmativ la solicitarea Republicii Moldova în calitate de stat suveran şi independent adresată tuturor statelor şi guvernelor lumii de a recunoaşte independenţa sa. Recunoaşterea de facto şi de jure a Republicii Moldova de către statele lumii şi stabilirea relaţiilor bilaterale au constituit un factor decisiv în afirmarea statalităţii moldoveneşti.

Pentru stabilirea relaţiilor diplomatice cu ţările lumii şi promovarea unei politici externe independente a fost totalmente restructurat sistemul instituţiilor serviciului diplomatic al ţării, începînd cu organul central, Ministerul Afacerilor Externe.

Instituţionalizarea serviciului diplomatic naţional a parcurs o cale complicată şi anevoioasă. Republica Moldova nu dispunea de cadrul juridic pentru exercitarea funcţiilor sale externe, nu dispunea de cadre diplomatice cu studii speciale, nu avea experienţă în domeniul activităţii diplomatice şi nu dispunea de o bază de date privind relaţiile internaţionale. Astfel, au fost elaborate patru regulamente cu privire la activitatea Ministerului Afacerilor Externe în vederea ajustării acestei instituţii la rigorile dreptului internaţional public. Prin aceste regulamente au fost determinate funcţiile, drepturile şi prerogativele de bază, stabilită structura aparatului şi determinate statele ministerului.

În perioada de independenţă s-a constituit sistemul integru al serviciului diplomatic consfinţit prin Legea cu privire la serviciul diplomatic, în care au fost formulate obiectivele serviciului diplomatic, specificate instituţiile serviciului diplomatic şi stabilite funcţiile lor de bază. Acest document, în care s-a conturat o definiţie optimală a serviciului diplomatic naţional, constituie finalizarea unei etape importante în procesul evoluţiei şi constituirii diplomaţiei moldoveneşti. În elaborarea şi dezvoltarea bazei normativ-legislative a serviciului diplomatic şi politicii externe, înfiinţarea misiunilor diplomatice, negocierea tratatelor internaţionale un rol deosebit l-a exercitat Parlamentul Republicii Moldova, Comisia parlamentară pentru relaţiile externe. Prin activitatea sa multilaterală, diplomaţia parlamentară şi-a cîştigat o poziţie deosebită în cadrul relaţiilor internaţionale. Posibilitatea şi importanţa cunoaşterii directe de către parlamentari a problemelor cu care se confruntă mediul internaţional, luarea unor atitudini şi decizii referitoare la acestea, constituie o modalitate în plus de acţiune în sprijinirea propriei naţiuni şi apărarea intereselor statului.

În concluzie este de remarcat discursul Dlui Marian LUPU, Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova, în faţa reprezentanţilor largii comunităţi parlamentare europene cu prilejul Conferinţei europene a Preşedinţilor Parlamentului, care a avut loc în  Estonia, pe data de 30 mai 2006. Astfel, a fost menţionat că diplomaţia parlamentară, este astăzi, cu atît mai actuală, cu cît înţelegem că persistenţa fenomenului de globalizare şi imperativul integrării regionale impune o tot mai mare interdependenţă şi o abordare multilaterală a problemelor naţionale în cadrul relaţiilor internaţionale. Această stare de lucruri, ce îşi găseşte în cele din urmă expresie în activitatea organizaţiilor internaţionale,  contribuie esenţial la impulsionarea dimensiunii parlamentare pe arena internaţională.

În cazul Republicii Moldova realizarea energică a conceptului de diplomaţie parlamentară este menită să contribuie la eforturile de integrare europeană prin atragerea asistenţei statelor membre ale Consiliului Europei în procesul de ajustare legislativă şi instituţională la standardele organizaţiei. De asemenea, Parlamentul Republicii Moldova este instituţia care trebuie să contribuie eficient la asigurarea unei mai bune înţelegeri a diferendului transnistrean şi altor probleme politice, economice, sociale sau de imagine cu care se confruntă statul nostru, prin informarea corectă a opiniei publice internaţionale, întrucît organul legislativ reflectă cel mai fidel şi legitim viziunea populaţiei Republicii Moldova.

Aşadar, fiind o formă de cooperare multilaterală, diplomaţia parlamentară se dezvoltă deja de mai bine de un secol, de la prima conferinţă interparlamentară din anul 1989 din Paris şi ţinînd cont de faptul că nimic nu este statornic ea permanent urmează să fie reînnoită şi să evolueze. Republica Moldova participă activ în cadrul diplomaţiei multilaterale, prezidînd mai multe structuri regionale (Consiliul Europei) şi sub-regionale (Comunitatea Statelor Independente, Iniţiativa Central- Europeană, ş.a.).

[1]http://facultate.regielive.ro/proiecte/stiinte_politice/diplomatia_multilaterala_diplomatia_prin_conferinte_si_locul_acestora_in_diplomatia_moldoveneasca-74387.html (accesat: 15 martie 2009).

[2] Burian Alexandru, „Drept diplomatic şi consular”., Chişinău, ediţia a II-a, anul 2003, p. 89.

[3] Anghel, Ion M.,  Dreptul diplomatic şi consular, Bucureşti, anul 1996, p.87.

[4] Cozma Artur, „Diplomaţia Republicii Moldova în perioada anilor 1944-2001”. Autoreferatul tezei de doctor în ştiinţe politice, Chişinău, 2007, p.20

[5] Bull, Hedley, „Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în politica mondială”, Ed. Ştiinţa, Chişinău, anul 1998, p.26.

[6] П. Кальвокоресси, „Мировая политика после 1945”, traducere din engleză, anul 2000, p.178.

[7] Bull, Hedley, op. cit., p. 106-107.

[8] Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova din 27 august anul 1991, „Moldova Suverană”, nr. 179, 28 august anul 1991.

[9] Arhiliuc, Victoria „Diplomaţia preventivă şi securitatea colectivă a statelor”, Chişinău, Tipografia Reclama, anul 1999.

[10] Niciu, Marţian I., „Organizaţii internaţionale (guvernamentale)”, Iaşi, Ediţia a II-a, anul 1994.

[11] Întrunirea de la Berlin, iunie, anul 1991.

[12] Rizescu, Gheorghe „Diplomaţia parlamentară. Rolul ei în soluţionarea problemelor internaţionale”, Bucureşti,  Editura Lumina Lex, anul 2000, p. 86.

[13] Art. 66, Constituţia Republicii Moldova, 29 iulie 1994.

[14] Secrieru, Stanislav, „Parlamentul Republicii Moldova: Organul Reprezentativ al Poporului şi unica autoritate legislativă”. – Chisinau, 2001, p.35.

[15] Legea nr.1134-XII din 04.08.92, Monitorul Oficial  nr.8/195 din 30.08.1992

[16] Legea nr. 1137-XII din 04.08.92, Monitorul Oficial  nr.8/197 din 30.08.1992 (actualmente - abrogată)

[17] Legea nr.1133-XII din 04.08.92, Monitorul Oficial  nr.8 din 195 din 30.08.1992

[18] Hotărârea Parlamentului pentru aprobarea concepţiei politicii externe a Republicii Moldova, nr.368-XIII, din 8 februarie 1995, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 20, 6 aprilie 1995.

[19] Hotărârea citată.