Relații internaționale

Istoria diplomaţiei

Detalii
Categorie: Relații internaționale
Accesări: 740

În lucrarea sa “Le droit diplomatique contemporain” publicată în anul 1962 la Geneva şi Paris, Phillipe Cahier face o periodizare a evoluţiei diplomaţiei, aceasta urmând în timp mai multe etape.

  1. Originea diplomaţiei
  2. Diplomaţia antichităţii

Prima perioadă din istoria diplomaţiei, conform celor susţinute de el, începe din antichitate şi durează până în secolul XV, în această fază, a originii diplomaţiei, Phillipe Cahier face o serie de consideraţii, inclusiv încercări de subdivizări pentru perioada respectivă. Ceea ce el apreciază ca fiind specific diplomaţiei în perioada ei de origine este caracterul itinerant. Ambasadorii, diplomaţii, erau trimişi numai când exista un obiectiv precis de rezolvat şi era nevoie, fie de o declaraţie de război, de încheierea unui tratat de pace, de o alianţă sau de un acord de comerţ. În perioada respectivă nu existau reguli foarte precise care să se aplice activităţii diplomatice, care de altfel, nu era suficient de bine organizată. Existau documente cu caracter diplomatic, existau demersuri şi acţiuni diplomatice, însă nu exista noţiunea de ambasador sau diplomat rezident şi, neexistând reguli foarte precise, activitatea diplomatică avea în mare măsură un caracter ad-hoc.

În această perioadă de început a diplomaţiei un rol deosebit îl au şcolile antice, egipteană şi asiriană. Cel mai important document diplomatic antic cunoscut este Tratatul de pace încheiat între faraonul egiptean Ramses II şi Hattushil III, regele hitiţilor, la 1278 î.Ch, redactat în limbile egipteană şi hitită, şi gravat pe tăbliţe de argint. Tratatul are un preambul în care se declară că prietenia tradiţională dintre egipteni şi hitiţi, alterată doar în vremea de tristă domnie a predecesorului lui Hattushil, care a declarat război marelui rege Ramses al Egiptului, se restabileşte pentru eternitate. Textul tratatului conţine o alianţă ofensivă şi defensivă nu numai împotriva inamicilor externi, ci şi împotriva unor eventuale răzvrătiri interne. Tratatul se încheie cu jurăminte de lealitate şi îndeplinire fidelă, precum şi cu invocarea mărturiei miilor de zei şi zeiţe ale ţării hitiţilor, care se angajează în faţa miilor de zei si zeiţe a1e Egiptului să îndeplinească în calitate de martori tot ceea ce fusese înscris în tăbliţele de argint şi cu blestemele cele mai grave pentru cei care ar viola tratatul. Un rol deosebit are şi şcoala greacă, bazat pe necesitatea statelor-cetăţi (polis) de a stabili legături între ele. Menţiuni despre trăsăturile diplomaţiei greceşti avem încă din secolele VII-VIII î.Ch. Ele se referă la desemnarea de soli de către cetăţenii cetăţii, misiunile de încheiere a unor alianţe şi înţelegeri şi chiar a unor alianţe, cunoscute sub numele de amficţionii, grupări religioase care pe lângă rolul de a asigura buna desfăşurare a unor serbări religioase, erau şi o formă de solidaritate a oraşelor care intrau în componenţa lor. Acestea pot fi considerate şi ca precursoare ale organizaţiilor internaţionale de mai târziu. Tot în şcoala greacă apar şi primele forme de protecţie pentru cetăţenii străini, care aveau să devină mai târziu instituţiile consulare.

Şcoala romană are trăsături caracteristice care derivă din faptul că diplomaţia era un element secundar, faţă de forţa militată, pentru un imperiu cu ambiţii universale cum era imperiul roman. Romanii au folosit pe scară largă tratatele ca instrumente de expansiune politică, chiar şi pe cele cu denumiri dintre cele mai inocente: de capitulare (dedito), de alianţă (societas sau foedus), de prietenie (amicitia), de egalitate (foedera aequa), de inegalitate (foedera minus aeaua), de ospitalitate (hospitum). Principiul juridic constant proclamat, chiar dacă nu întotdeauna respectat, a fost acela că în orice împrejurare cuvântul dat trebuie onorat.

Din acest punct de vedere, se consideră că principiul pacta sunt servanda a apărut în perioada romană. Conflictul dintre tendinţa romanilor de a reglementa totul prin reguli juridice (jus civile - aplicabil însă numai cetăţenilor romani) şi tendinţa lor de a nu admite nici o egalitate între drepturile lor şi cele ale popoarelor supuse, a condus la apariţia unui drept special denumit jus gentium, pe care unii autori îl consideră a fi la originea Dreptului Internaţional. Acest drept reglementa conduita cetăţenilor romani în raporturile cu străinii, întrucât, până la reforma lui Caracalla, nu toţi locuitorii Imperiului roman aveau calitatea de cetăţeni. Pe măsură ce Roma a început să decadă, acest jus gentium a dat treptat naştere concepţiei „dreptului natural”, adică a unor norme ce există independent de un tratat sau o altă înţelegere privind raporturile reciproce între indivizi sau grupuri, si deasupra acestora, având un conţinut etic. De asemenea, în Imperiul roman încep să apară reguli pentru diplomaţie, care aveau în foarte mare măsură o aureolă de sacralitate (spre exemplu, la Roma problemele de protocol reveneau colegiului preoţesc, preoţii respectivi, pe lângă serviciile religioase, se ocupau şi cu servicii de protocol, de ceremonial şi diplomaţie).

  1. Faza diplomaţiei permanente.
  2. A doua perioadă din istoria diplomaţiei.

Potrivit celor consemnate de Phillipe Cahier în cartea sa, începe din secolul XV şi durează până la Congresul de la Viena din anul 1815.

În secolul al XV-lea, în spaţiul republicilor italiene, are loc o schimbare radicală a caracteristicilor diplomaţiei, din itinerantă, ea devine permanentă. Originea diplomaţiei permanente este fixată de majoritatea autorilor la Veneţia, această republică, considerată ca fiind

o  putere maritimă şi militară însemnată, avea o prosperitate care era bazată în mare măsură pe expansiunea sa comercială. Aceste interese comerciale erau la început promovate prin ambasadori şi diplomaţi, care executau misiuni temporare, dar, destul de repede veneţienii au realizat faptul că pentru promovarea intereselor economice nu sunt suficiente deplasările limitate în timp pentru a rezolva o problemă, ci este nevoie de urmărirea lor cu un caracter de continuitate, astfel, ei au stabilit primele misiuni diplomatice permanente la Constantinopol şi Roma, după aceea şi în alte republici italiene. Veneţienii sunt consideraţi ca fiind întemeietorii diplomaţiei permanente şi prin faptul că au adoptat reguli foarte precise de desfăşurare a activităţii diplomatice, existând în arhive rapoartele pe care le întocmeau; sunt consemnate de asemenea sarcinile pe care le aveau diplomaţii, de observare şi informare. Spre lauda lor, ei au fost primii care au păstrat în ordine arhivele de stat. Documentele lor diplomatice acoperă o perioadă de nouă secole, din 883 pînă în 1797, şi cuprind atât instrucţiunile către ambasadorii trimişi în ţări străine, cît şi rapoartele acestor ambasade. Asemenea rapoarte au fost minuţios rezumate şi catalogate în registre numite rubricarii. “Mentorii” Veneţiei în materie de diplomaţie au fost bizantinii, primii care au organizat un departament specializat destinat afacerilor externe, au pregătit diplomaţi de profesie pentru serviciul de ambasadori la curţile străine. Solii primeau instrucţiuni scrise şi recomandarea de a se arăta invariabil curtenitori în relaţiile cu străinii si de a nu critica, ba mai degrabă a elogia cele văzute peste graniţă. La încoronarea unui nou împărat erau trimise misiuni speciale spre a vesti evenimentul. Pentru acoperirea spezelor acestor misiuni, solilor li se îngăduia să ia cu ei baloturi de marfă, pe care le vindeau la sosire contra valută locală. Acest expedient economic, deşi imitat de veneţieni în anumite cazuri, nu   s-a transmis ulterior în            practica                  diplomatică. A ieşit la                                      iveală că

ambasadorii misiunilor     finanţate prin asemena     procedee înclinau să dea mai multă atenţie

profiturilor comerciale      decât tratativelor. Alte      obiceiuri  bizantine însă au viciat          metodele

diplomaţiei în decursul     multor veacuri. In primul rînd, extrema importanţă acordată în Bizanţ chestiunilor de protocol şi ceremonial, împăratul Constantin Porfirogenetul a scris un voluminos tratat pe această temă, care pare să fi făcut oficiul de manual pentru succesori.

  1. Faza diplomaţiei permanente este faza în care se adoptă primele documente ce fixează statutul diplomatic. Convenţia de la Viena, printre alte decizii, a adoptat şi una referitoare la rangul şi precăderea trimişilor diplomatici.

În această fază, caracteristicile diplomaţiei sunt următoarele:

  1. - regulile de drept diplomatic sunt imprecise; existau privilegii şi imunităţi diplomatice, dar de multe ori ele nu se respectau;
  2. - diplomatul este considerat ca fiind îndeosebi reprezentantul unui suveran şi nu al unei ţări;
  3. - nu exista încă o veritabilă carieră diplomatică, diplomaţii nu sunt profesionişti;

ambasadorii, trimişii, solii, sunt aleşi de către suveran dintre oamenii cu un anumit renume la curtea lui (nobili sau alte persoane care se bucură de o imagine remarcabilă, negustori, magistraţi de excepţie, etc.). De asemenea, nu exista un personal diplomatic în sensul modern al cuvântului, colaboratorii ambasadorului erau de fapt angajaţii lui proprii;

  1. - trimişii diplomatici, pe lângă reprezentarea suveranului şi a intereselor statului, acordau o atentie deosebită activităţii de informare, intrigile de curte erau de multe ori alimentate de diplomaţii străini.
  2. Faza dezvoltării diplomaţiei.

A treia fază din istoria diplomaţiei are deja caracteristicile unei diplomaţii moderne prin faptul că dreptul diplomatic devine un ansamblu coerent de reguli care reglementează activitatea diplomatică, bazat pe o cutumă, pe obiceiurile care s-au creat în cele două faze de început ale diplomaţiei, această fază fiind de fapt rezultatul unei aplicări şi a unei folosiri îndelungate a mijloacelor diplomatice care stabileşte şi un anumit obicei. Congresul de la Viena din 1815 a marcat începutul fazei a treia din istoria diplomaţiei, la acest congres adoptându-se primele documente care fixează statutul diplomatului. Congresul de la Viena şi o serie de conferinţe care au avut loc după el, stabilesc deja reguli clare şi precise în desfăşurarea activităţii diplomatice, ierarhia diplomatică, ordinea de precădere.

În opinia lui Phillipe Cahier,caracteristicile celei de-a treia faze a istoriei diplomaţiei

sunt:

  1. diplomaţii devin reprezentanţii statelor suverane şi independente şi nu a unui suveran;
  2. membrii ambasadei fac parte din administraţia de stat, sunt funcţionari, au un statut bine precizat şi se bucură de imunităţi şi privilegii diplomatice;
  3. regulile de bază ale dreptului diplomatic care se referă la etichetă şi la protocol, la ordinea de precădere, la ierarhie, la deschiderea şi închiderea misiunilor diplomatice, privilegiile şi imunităţile, încep să devină reguli foarte clare şi bine stabilite, iar rolul de “spion” şi de “conspirator” al ambasadorului începe să se diminueze, fiind preluat de persoane de specialitate şi începe să crească rolul său în reprezentare, negociere, în dezvoltarea şi menţinerea unor relaţii între ţări;
  4. diplomaţia este realizată aproape exclusiv prin diplomaţi; deciziile de politică externă sunt adoptate de organele care au această competenţă, însă punerea lor în practică este atributul diplomaţilor;
  5. creşterea importanţei opiniei publice în folosirea instrumentelor diplomatice. Deşi diplomaţia este încă în această fază o diplomaţie secretă şi de foarte multe ori iniţiativele diplomatice, negocierile, demersurile diplomatice nu ajung la cunoştinţa marelui public, începe şi opinia publică să aibă o anumită pondere, devine un element care să fie luat în calcul în activitatea diplomatică.
  6. Faza de decădere a rolului diplomaţiei tradiţionale .

A patra fază a istoriei diplomaţiei se caracterizează, pe de-o parte printr-o anumită decădere, reducerea rolului diplomaţiei tradiţionale, a diplomaţiei bilaterale, a ambasadorilor care sunt acreditaţi în diverse ţări şi pe de altă parte, prin apariţia unei noi diplomaţii, bazată pe conferinţe şi reuniuni internaţionale, opinia publică începând să joace un rol foarte important. Decăderea mijloacelor tradiţionale şi scăderea rolului diplomaţilor sunt legate şi de creşterea rapidă a rolului pe care-l au mijloacele de informare în masă, a comunicării. Informaţiile privitoare la diferite evenimente ajung mult mai rapid pe calea mijloacelor de informare în masă decât pe calea rapoartelor de la ambasade care urmează o procedură complicată: fie o procedură de transmitere cifrată care conduce la anumite decalaje, fie prin curierul diplomatic, ceea ce produce un anumit dezavantaj diplomaţiei tradiţionale din punct de vedere al transmiterii informaţiei faţă de mijloacele de informare în masă care sunt mult mai rapide.

Apariţia structurilor de state care încep să promoveze printr-o diplomaţie comună anumite obiective care le sunt comune, reprezintă a doua caracteristică a acestei faze a diplomaţiei. Începe să apară o diplomaţie care este rezultanta unor structuri, fie integratoare, fie colective, al căror rol este mai important decât cel pe care-l pot avea statele în mod individual.

A treia caracteristică a acestei faze este legată de faptul că, pe lângă rolul clasic pe care-