În ajunul celui de al doilea război mondial, SUA a trebuit să facă faţă în mod direct "coşmarului geopolitic", sau noilor realităţi internaţionale, ce ameninţau pacea şi securitatea.
Două puteri — Germania şi Japonia, care dominau fiecare o parte a masei continentale euroasiatice — s-au unit, profilându-se perspectiva unei încercuiri a Statelor Unite la scară globală, în finalităţi geopolitice această stare fiind numită.
În vara lui 1940, Franklin Roosvelt a luat în sens posibilitatea ca Germania să ameninţe America de sud, în principal Brazilia.
Hărţile, desenate într-o manieră nouă de geografii americani, îi obişnuia acum pe militarii şi cetăţenii americani să vizualizeze proximitatea Euroasiei.
Fără îndoială, aceste noi proiecţii erau utile pentru marina americană, care transporta peste ocean material de război în URSS şi Anglia. Totodată, ele reprezentau o altă planetă, în care relaţiile SUA cu restul lumii îndemnau la ieşirea din izolare.
F.D. Roosvelt cere americanilor să privească hărţile lumii întregi şi nu numai hărţile locale ce reprezintă fracţiuni ale teritoriului american.
Printre promotorii geopoliticii americane, din acel timp, îl găsim pe Nicholas Spykman, jurnalist olandez naturalizat (1893-1945). Profesor de relaţii internaţionale şi apoi director la Institutul de Studii Internaţionale ale Universităţii Yale, Spykman a militat pentru un viitor în care SUA va acţiona ca putere mondială şi va controla spaţiul ocupat de URSS, prin exercitarea unui control asupra statelor ce fac parte din "centura" ce mărgineşte continentul euroasiatic din Norvegia până în China.
În lucrarea sa America 's Straiegy in World Poliiics (1942) el va analiza situaţia geografică a Statelor Unite în raport cu un posibil atac din partea puterilor Axei.
Securitatea Statelor Unite împotriva unei invazii sau a unei strangulări economice lente era, după opinia sa, asigurată prin acţiunea combinată a cinci factori care reprezintă accidente ale geografiei şi ale circumstanţelor politice:
- a) separarea geografică de masa continentală:
- b) balanţa de putere din cadrul continentului european;
- c) disponibilitatea aliaţilor de a absorbi consecinţele apariţiei unui hegemon potenţial;
- d) timpul câştigat pentru a converti industria de pace în industrie de război; e) o bază industrială uriaşă capabilă să sprijine forţe militare mari.
Concluzia la care ajunge Spykman este lipsită de echivoc: "Aliaţii de peste ocean sunt tot atât de necesari pentru noi ca şi aliaţii de peste Canal pentru Britania.
Privind critic analiza şi avertismentele lui Spykman, se poate spune că poziţia geografică pe care o deţinea SUA făcea dificilă realizarea unei blocade globale din partea inamicilor ei, dar concluzia sa a fost corectă în ceea ce priveşte necesitatea realizării unor alianţe politice eficiente în plan strategic cu parteneri europeni.
Nicholas Spykman se face remarcat prin adoptarea unei poziţii critice faţă de teoria lui Mackinder despre rolul geopolitic mondial al "Heartland"-ului euroasialic. În cartea sa The Geographie of the Peace (1944), Spykman consideră că centrul lumii nu este Rusia, ci masa continentală a Americii.
În ce priveşte conceptul de "Heartland' identificat cu zona ocupată de URSS, Spykman consideră că datele geografiei politice nu confirmă ipoteza lui Mackinder conform căreia această regiune a lumii ar deveni într-un viitor apropiat o zonă bine dotată cu linii de comunicaţie şi prezentând un mare potenţial economic.
Spykman oferă o alternativă geopolitică la ideile lui Mackinder, avansând un concept nou — Rimland. Acesta constituie "inelul" format din ţările cu ieşire la mare, care înconjoară din cele mai multe părţi uHeartland"-ului continental. Rimland-ului este regiunea de margine sau "bordura maritimă" a continentului euroasiatic, care începe cu Finlanda şi Ţările scandinave, continuă cu Polonia, România şi Turcia, cuprinde zona Orientului Apropiat şi a Indiei şi se încheie cu teritoriul Mongoliei, Chinei şi Japoniei. "Rimland-ul regiunii euroasiatice — scria Spykman — trebuie considerat ca o zonă intermediară situată între "Heartland" şi mările periferice.
Ea funcţionează ca o vastă zonă tampon între forţele maritime şi terestre. Deschisă în ambele părţi, ea trebuie să funcţioneze, de o manieră amfibie, să se apere pe uscat şi pe mare. În trecut, cei din zonă au luptat contra puterii terestre a "Heartland"'-ului şi contra puterii insulelor din largul mării, care sunt Marea Britanie şi Japonia. Natura amfibie a acestei zone se află la baza problemelor sale de securitate..." în temeiul acestor considerente, Spykman elaborează o nouă formulă în sprijinul unei politici de supremaţie mondială: "Cel ce domină "'Rindand''-ul domină Euroasia; cel ce domină Euroasia ţine în mâinile sale destinul lumii".
Refe-rindu-se la datele istoriei, geopoliticianul american atrage atenţia asupra încercărilor Japoniei şi Germaniei de a ocupa poziţii dominante în zona "Rimland''-ului în defavoarea puterilor anglo-saxone. În consecinţă, subliniază Spykman, "Heartland"-ul devine mai puţin important decât "Rimland"-ul Cooperarea forţelor terestre şi maritime ale Angliei, Rusiei şi Statelor Unite pentru păstrarea sub control al acestui inel al litoralului euroasiatic, asigură raportul de forţe esenţial în lume.
În timpul "războiului rece", declanşat după 1945, între URSS şi alianţa occidentală în frunte cu SUA, ideea lui Spykman privind importanţa "Rimland-ului va sta la baza strategiei strângerii cercului în jurul URSS, pentru a-i limita cât mai mult posibilităţile de acţiune.
Politica de "îndiguire" a sistemului socialist de state euroasiatice, printr-o serie de pacte miiitare şi focare de tensiune, a devenit una din probele centrale ale politicii externe americane.
Teza "reţinerii" Uniunii Sovietice într-un spaţiu controlat este reactualizată în iulie 1947 de Kennan, fostul ambasador al SUA la Moscova.
Astfel sub pecetea acestor afirmaţii, Statele Unite ar fi astfel obligate de interesele sale proprii să urmărească menţinerea unui echilibru al puterilor pe continentul euroasiatic, prevenind unificarea lor sub autoritatea unei naţiuni puternice din zonă.