Pe 17 iulie 1936, liderii garnizoanelor militare din Marocul spaniol au iniţiat o revoltă împotriva guvernului de stânga ales mai devreme în acel an. Războiul civil care a urmat rebeliunii naţionaliste nu a avut numai caracterul feroce al unui conflict intern de proporţii ci s-a transformat rapid într-o problemă internaţională acută.
Întrucât ofiţerii rebeli în frunte cu generalul Franco nu au reuşit să preia controlul întregului aparat militar spaniol, asistenţa militară venită din exterior le era vitală şi din toamna anului 1936, ajutorul militar italo- german era deja considerabil în ciuda deciziilor adoptate de Comitetului de nonintervenţie creat în septembrie şi din care făceau parte Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia şi Uniunea Sovietică.
Intenţia lui Hitler era de a prelungi cât mai mult conflictul civil din Spania, oferind atâta sprijin cât era necesar pentru a consolida relaţiile cu Italia – de departe ţara cea mai implicată în război de partea naţionaliştilor, dar şi pentru a evita victoria republicanilor, sprijiniţi într-o măsură mult mai mică de către sovietici.
În condiţiile în care atenţia lumii era concentrată asupra conflictului din Spania, un conflict ce părea să întruchipeze diviziunile ideologice ale Europei anilor ’30, Germania a lansat Planul de patru ani (18 octombrie 1936) menit să plaseze economia germană pe picior de război şi să o autonomizeze din punct de vedere al aprovizionării cu materii prime. Proiectele de autoarhizare veneau într-un moment în care, în ciuda succeselor înregistrate (eliminarea şomajului, creşterea rapidă a producţiei industrială, proiecte masive de infrastructură), economia germană se află într-un impas determinat de creşterea masivă a importurilor de materii prime fără ca această creştere să fie echilibrată de sporirea exporturilor.
Planurile de consolidare internă mergea în paralel cu reluarea ofensivei diplomatice menite să erodeze sistemul francez de alianţe din Europa. Pe 26 octombrie 1936 Italia şi Germania anunţă încheierea unui acord de cooperare – viitoarea Axă Roma-Berlin. Era punctul final al unei apropieri începute în timpul crizei etiopiene şi consolidate în războiul civil din Spania. Axa Roma-Berlin prezenta două mari avantaje pentru Germania: forţa cele două mari puteri occidentale să se gândească la posibilitatea unui conflict în Mediterana şi, mai ales, anula opoziţia italiană faţă de Anschluss.
O lună mai târziu, pe 25 noiembrie 1936, Germania şi Japonia semnează Pactul Anticomintern. Îndreptat formal împotriva Uniunii Sovietice, acordul are mai degrabă obiective antibritanice. Creând mai multe centre de presiune asupra Imperiului Britanic, Hitler spera să paralizeze acţiunile Londrei şi să o forţeze să gândească în termenii unui conflict pe trei fronturi: Europa Occidentală, Mediterana, Extremul Orient. Pactul Anticomintern va fi completat prin aderarea Italiei în noiembrie 1937.