Pin It

Tratatul CECO, conform art. 7-20 şi 25, a instituit Adunarea Comună a Comunităţii creată la 10 septembrie 1952, care din punct de vedere istoric a fost prima adunare internaţională de natură parlamentară înzestrată cu puteri reale, dar şi limitate.

Adunarea se compune din "delegaţi pe care Parlamentele sunt chemate să-i desemneze din rândul lor ... sau aleşi prin sufragiu universal, direct, după procedura stabilită de fiecare Înaltă Parte contractantă" (art. 21).

O dată cu intrarea în vigoare a celor două Tratate de la Roma, competenţele şi puterile Adunării Comune precum şi ale celor două Adunări ale CEE şi CEEA au fost încredinţate unei Adunări unice, a cărei primă sesiune a avut loc la 19-21 martie 1958. Cu acest prilej, instituţia a luat denumirea de Adunarea Parlamentară Europeană, schimbată, la rândul ei patru ani mai târziu în Parlamentul European, denumire acceptată în unanimitate de toate instituţiile comunitare şi reiterată şi în Actul Unic în Titlul II şi III. Bazele juridice ale acestei instituţii au fost înscrise în Tratatele de la Roma în art. 4, 137-144 pentru CEE, în art. 107-114 pentru CEEA, în art. 3-7 în Tratatul de Fuziune de la Bruxelles.

Parlamentul European se compune din deputaţi sau "reprezentanţi ai popoarelor statelor, reunite în Comunitate" (art. 138 CEE), rezultând astfel că membrii reprezintă interesele popoarelor mai mult decât pe acelea ale statelor membre, interesele naţionale fiind reprezentate din plin în cadrul Consiliului. Este organizat în sistem unicameral.

Locurile în Parlament sunt repartizate în aşa fel încât să garanteze o reprezentare proporţională cu prezenţa tuturor forţelor politice majore din ţările lor.

Repartizarea locurilor în Parlamentul European în 1995 era următoarea:

Germania — 99 de locuri;

Franţa, Italia, Marea Britanie — câte 87 de locuri;

Spania — 64 de locuri;

Olanda — 31 de locuri;

37 FEOGA a fost creat în 1962 în cadrul CEE, este unul din cele patru fonduri structurale, se adresează
dezvoltării rurale şi este împărţit în două secţiuni: FEOGA-garanţie finanţează politica agricolă comună (PAC) a
Uniunii şi FEOGA-orientare.

38 FEDR este axat pe investiţii productive, infrastructuri şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii (PME)
pentru reducerea dezechilibrelor regionale.

39 FSE a fost creat în virtutea dispoziţiilor art. 123 din Tratatul CEE în scopul îmbunătăţirii posibilităţilor de
utilizare a lucrătorilor şi în general în scopul reglementării problemelor sociale pe care liberalizarea schimburilor
le poate antrena, cu deosebire ale şomerilor şi ale pregătirii profesionale.

40 FEC a fost creat în 1993 ca un instrument financiar destinat să sprijine statele membre mai puţin favorizate în
dezvoltarea infrastructurilor pentru a-i putea aduce în situaţia de a participa la Uniunea Economică şi Monetară.

 

Belgia, Grecia şi Portugalia — câte 25 de locuri; Suedia — 22 de locuri;

Austria — 21 de locuri;

Danemarca, Finlanda — câte 16 locuri;

Irlanda 15 locuri;

Luxemburg — 6 locuri; în total 626 de parlamentari europeni.

Prin Tratatul de la Nisa s-a urmărit consolidarea rolului de colegislator al Parlamentului European. În perspectiva lărgirii, Tratatul a limitat numărul minim de deputaţi europeni la 732. De asemenea s-a făcut o distincţie între locurile statelor membre şi cele ale ţărilor candidate (acestea din urmă nu vor deţine locuri în Parlament decât ulterior aderării).

O dată aleşi, membrii se regrupează şi votează potrivit afinităţilor lor politice mai mult decât în funcţie de naţionalităţile lor.

La 20 septembrie 1976, Consiliul de Miniştri al Comunităţilor Europene a adoptat "Actul privitor la alegerea reprezentanţilor în Parlamentul European prin sufragiu universal direct"41 şi primele alegeri directe au avut loc la 7-10 iunie 1979.

Aşadar, mandatul unui deputat este de cinci ani şi se deschide cu săptămâna care urmează alegerii şi se încheie cu sfârşitul săptămânii care urmează alegerilor următoare. Deputaţii votează în mod individual şi personal, nu pot fi legaţi de instrucţiuni, nu primesc nici mandat imperativ, sunt supuşi unui regim de incompatibilitate care le interzice să fie membri ai guvernelor statelor, precum şi să deţină funcţii în cadrul instituţiilor şi organelor comunitare. În acelaşi timp, ei beneficiază de unele privilegii, în special în materie de deplasare liberă, de vamă şi control la schimb, şi chiar de imunităţi pe teritoriul naţional, la fel ca şi imunităţile recunoscute de parlamentele ţărilor lor; imunitatea este absolută în ceea ce priveşte opiniile sau voturile emise în exerciţiul funcţiunilor lor.

Parlamentul desemnează dintre membrii săi un preşedinte, pentru o perioadă de doi ani şi jumătate şi un Birou, îşi întocmeşte regulamentul intern de funcţionare cu majoritatea membrilor care îl compun. Biroul este compus din 14 vicepreşedinţi şi din 5 chestori. Biroul desemnează secretarul general al Parlamentului care conduce serviciile şi peste 3640 de funcţionari. Biroul poate fi lărgit şi cu preşedinţii grupurilor politice. Parlamentul stabileşte Comisiile parlamentare permanente, temporare sau de anchetă. Există la ora actuală 19 comisii permanente: pentru agricultură, buget, control bugetar, politică regională, petiţii, politică externă şi drepturile omului, drepturile femeilor. Comisiile elaborează rapoarte care sunt supuse votului Adunării în plen în cadrul procedurilor de aviz conform, de aviz consultative, de cooperare sau de codecizie.

Anual Comisia pentru drepturile omului şi politică externă elaborează două rapoarte pe care le prezintă în faţa Parlamentului: un raport privind respectarea drepturilor omului în Uniune şi un raport referitor la situaţia drepturilor omului în lume.

Regulamentul intern conţine prevederea după care deputaţii se pot organiza în grupuri politice după afinităţi, fapt ce a determinat mai multor grupuri politice transnaţionale şi a unui grup de "neînscrişi", grupuri recunoscute din punct de vedere juridic: Grupul Socialist, Grupul Democrat-Creştin, Grupul Liberal, Democrat şi Reformator, Grupul Democrat European, Grupul Verzilor, Stânga Unitară Europeană, Adunarea Democraţilor Europeni, Dreptele Europene, Coaliţia de Stânga, Curcubeul şi Grupul Neînscrişilor.

Articolul 137 al Tratatului CEE prevede că Parlamentul exercită "puterile de deliberare şi de control care îi sunt atribuite prin prezentul Tratat". El are un rol activ şi în procesul de adoptare a bugetului Comunităţii. Formele prin care Parlamentul European participă la procesul legislativ sunt următoarele: procedura de codecizie, avizul conform, avizul consultativ obligatoriu, procedura de cooperare, procedura de consultare simplă.

JOCE, 1978, L278, p. 5.

 

Tratatul de la Maastricht a lărgit competenţele de deliberare ale Parlamentului European stabilind ceea ce se cheamă puterea de codecizie pentru anumite materii şi, în acelaşi timp, a lărgit şi câmpul de aplicare a avizului conform. Procedura se aplică unor materii cum sunt piaţa internă, educaţie, cultură, sănătate, protecţia consumatorilor42.

Procedura de codecizie. Tratatul de la Maastricht (art. 189B) a instituit procedura de adoptare a actelor comunitare prin care Parlamentul decide împreună cu Consiliul.

Inovaţia face din Parlament un codecidor şi îi conferă un drept de veto, aceasta neînsemnând însă că a devenit şi colegislator, deoarece nu dispune de o veritabilă putere de iniţiativă, care continuă să rămână apanajul Comisiei.

Procedura este lungă complexă şi amănunţită; ea se desfăşoară în mai multe faze. Comisia îşi prezintă propunerea Parlamentului şi Consiliului. Parlamentul adoptă un prim aviz asupra acestei propuneri. Consiliul adoptă la rândul lui o poziţie comună pe care o transmite Parlamentului. Dacă în următoarele trei luni Parlamentul aprobă poziţia comună, Consiliul aprobă definitiv actul în cauză; dar, dacă Parlamentul nu se pronunţă, se consideră o aprobare tacită şi în asemenea situaţie Consiliul adoptă actul.

Dacă însă majoritatea absolută a Parlamentului respinge poziţia comună a Consiliului, acesta poate convoca Comitetul de Conciliere (Comitetul de Conciliere reuneşte membri ai Consiliului şi reprezentanţi ai Parlamentului). Dacă Comitetul de Conciliere nu poate ajunge la nici un acord, propunerea nu este adoptată. Prin instaurarea acestei proceduri Parlamentul European deţine ultimul cuvânt în procesul legislativ, el având mijloacele de a bloca o decizie pe care o dezaprobă. Procedura de codecizie se aplică libertăţii de circulaţie a muncitorilor (art. 49), definitivării pieţei unice (art. 100 a şi b), cercetării şi dezvoltării tehnologice (art. 130 i), protecţiei consumatorilor (art. 129 a, 20), dreptului de stabilire (art. 54, 20, 56, 20 şi 57), dreptul la cultură şi educaţie — în afara recomandărilor (art. 128, 50 şi 126, 40), sănătatea publică — în afara recomandărilor (art. 129, 40), reţeaua transeuropeană (art. 129 d).

Codecizia implică deci un dialog între cei doi codecizori, desfăşurându-se pe durata a trei luni, în unele situaţii şase săptămâni care, succedându-se, se pot prelungi chiar peste un an.

Avizul conform, dat cu majoritatea absolută a membrilor Parlamentului, nu se aplică decât acordurilor de adeziune la Comunitate, acordurilor de asociere şi protocoalelor la aceste acorduri (art. 237 şi 238 din Tratatele CEE, devenite în Tratatul asupra Uniunii Europene art. O). Avizul conform a fost instituit de Actul Unic, iar Tratatul de Maastricht i-a extins procedura la şase noi domenii: dreptul de a locui şi de a circula al cetăţenilor Uniunii (art. 8A, 20), elaborarea unei proceduri uniforme referitoare la exercitarea dreptului de vot şi de a fi ales al cetăţenilor Uniunii pentru Parlamentul European (art. 8B, 20), modificarea statutelor Sistemului European al Băncilor Centrale şi atribuirea de sarcini specifice Băncii Centrale Europene (art. 106, 60), regulile aferente fondurilor structurale şi creării Fondului de Coeziune (art. 130D), admiterea în Uniune a unui nou stat european (art. O), semnarea de către Comunitate a acordurilor de asociere precum şi a altor acorduri care creează un cadru instituţional specific de organizare a procedurilor de cooperare. Parlamentul s-a servit de această putere pentru a întârzia acordurile de asociere din raţiuni "politice" derivate din comportamentul statului terţ contractant mai mult decât din conţinutul acordului.

Procedura de aviz conform se desfăşoară în mai multe faze succesive. Preşedintele Consiliului de Miniştri cere avizul printr-o scrisoare adresată preşedintelui Parlamentului, care o transmite comisiei parlamentare competente. După vot, Comisia elaborează o recomandare în care propune Parlamentului admiterea sau respingerea avizului conform. Cu majoritatea absolută a parlamentarilor, se constată adoptarea sau refuzul. Rezultatul este anunţat de preşedinte. În situaţia în care avizul conform a fost acordat, el este publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, seria Comunicări.

I.M. Zlătescu, R.C. Demetrescu, Drept instituţional comunitar, Univ. Spiru Haret, Bucureşti, 1994, p. 87.

 

Avizul consultativ obligatoriu (nu conform) este o procedură prin care Consiliul este împiedicat să adopte o decizie fără avizul Parlamentului. Tratatul de la Maastricht prevede consultarea sistematică a Parlamentului, care, la rândul lui, trebuie să emită un aviz într-un anumit termen. Este cazul pentru fiscalitatea indirectă (art. 99 din Tratatul CE) şi pentru armonizarea legislaţiilor (art. 100 din tratatul CE). Parlamentul este consultat asupra deciziilor referitoare la extinderea drepturilor privind cetăţenia Uniunii (art. 8E din Tratatul CE), pentru transporturi (art. 75, 30), politicii de vize (art. 100C, 10), sau politicii industriale (art. 130, 30). Dacă avizul nu este dat în termenul stabilit, se consideră o aprobare tacită, situaţie în care Consiliul poate să statueze.

Procedura de cooperare se aplică pentru adoptarea de măsuri referitoare la piaţa internă (art. 100A), la libera circulaţie a persoanelor, la libera prestaţie de servicii, la coeziunea economică şi socială, la cercetarea şi dezvoltarea tehnologică. Curtea de Justiţie a conchis că obiectul procedurii de cooperare "este consolidarea participării Parlamentului European la procesul legislativ în Comunitate".43

Procedura de cooperare, a fost instaurată de Actul Unic şi dă posibilitate Parlamentului, cu majoritatea absolută a membrilor săi, să respingă la a doua lectură "poziţia comună" a Consiliului; în această situaţie, Consiliul nu poate statua decât în unanimitate. Tot astfel, amendamentele Parlamentului, adoptate cu aceeaşi majoritate, nu pot fi reluate de Consiliu decât dacă sunt sprijinite în unanimitate de membrii acestuia.

Este o procedură al cărei câmp de aplicare a fost lărgit prin Tratatul de la Maastricht la noi domenii, cum sunt: reglementarea care interzice discriminarea pe considerente de naţionalitate (art. 7), modalităţile de supraveghere multilaterală a politicilor economice ale statelor membre (art. 130), armonizarea monedelor naţionale în cadrul monedei unice, decizii referitore la Fondul social european (art. 125), la Fondul european de dezvoltare regională (art. 130 C), la mediu (art. 130 S), pregătirea profesional (art. 127, 40) şi la altele.

Procedura de consultare simplă. Este o procedură legislativă de bază a Comunităţii Europene. Ea obligă Consiliul să consulte Parlamentul mai înainte de adoptarea oricărei decizii, sub condiţia nulităţii actului. Această procedură este prevăzută în mai multe articole ale Tratatelor CEE şi CEEA. Sesizată de Consiliu cu o propunere a Comisiei, Parlamentul îşi dă avizul într-o singură lectură, cu majoritatea voturilor exprimate. În cadrul CEE, consultarea simplă se aplică cu deosebire măsurilor luate în cadrul politicilor comune, unor decizii cu caracter instituţional sau bugetar, măsurilor de armonizare în materie fiscală, şi directivelor privitoare la stabilirea şi funcţionarea Pieţei Comune care nu sunt acoperite de art. 100A (piaţa internă). Consiliul poate în mod valabil să consulte Parlamentul asupra oricărei propuneri legislative.

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a subliniat în mai multe rânduri că participarea Parlamentului la procesul legislativ "este reflectarea la nivelul Comunităţii a unui principiu fundamental, după care popoarele participă la exercitarea puterii prin intermediul unei Adunări reprezentative." Ca urmare, "Consultarea regulată a Parlamentului prevăzută de Tratat constituie ... o formalitate esenţială a cărei nerespectare antrenează nulitatea actului"44 în cauză.

Tratatul CEE atribuie Parlamentului mai multe mijloace pentru exercitarea puterilor sale de control:

CJCE, juin, 1991, Aff. C-300/89, Rec. 1991, p. I-2867. CJCE, 29 oct. 1980, Aff. 138/79, Rec. 1980, p. 3333, pt. 33.

 

  • Moţiunea de cenzură (art. 144 CEE). Adoptarea unei asemenea moţiuni este subordonată respectării unei condiţii de bază, şi anume, aceea de a şti că ea se referă la activităţile Comisiei. Mai sunt impuse încă trei condiţii procedurale: un termen de trei zile între depunerea moţiunii, supunerea ei la vot prin "scrutin public" şi adoptarea moţiunii cu două treimi din voturile exprimate. În cazul adoptării moţiunii, Comisia trebuie să demisioneze.
  • Examinarea raportului anual general (art. 143 CEE). În ultimul timp, raportul anual privitor la aplicarea dreptului comunitar a rămas singurul raport pe care Comisia trebuie să-l prezinte Parlamentului.
  • Întrebări parlamentare. Articolul 140 CEE înscrie facultatea Parlamentului de a adresa întrebări Comisiei, fie scrise fie orale. Pe parcursul anilor, Consiliul s-a angajat să răspundă întrebărilor parlamentare. Acestea pot îmbrăca patru forme: întrebări scrise, întrebări orale cu dezbatere, întrebări orale fără dezbatere, întrebări generale (question time). Acestea prezintă avantajul rapidităţii şi posibilităţii unei reacţii imediate.
  • Petiţii. Articolul   128   din   Regulamentul   Parlamentului   atribuie   un   drept de petiţie "oricărui cetăţean al Comunităţii ... cu titlu individual sau în asociaţie cu alţi cetăţeni". Aproximativ 800 de petiţii primite anual de Parlament se referă la presupuse violări ale dreptului comunitar, violări provocate atât de statele membre cât şi de instituţiile comunitare precum şi de dificultăţi în aplicarea lor în cazuri concrete.

Tratatul de la Maastricht a repetat dispoziţia mai sus citată din Regulament, înscriind că "orice cetăţean al Uniunii, precum orice persoană fizică sau juridică care locuieşte sau care îşi are reşedinţa statutară în unul din statele membre, are dreptul de a prezenta, individual sau colectiv, o petiţie Parlamentului European asupra unui subiect aparţinând domeniilor de activitate a Comunităţii şi care îl sau o priveşte direct".

Mediatorul European numit de Parlamentul European este o inovaţie a Tratatului de la Maastricht care dispune că mediatorul este "abilitat să primească plângeri emanate de la orice cetăţean al Uniunii sau de la orice persoană fizică sau juridică care locuieşte sau care îşi are reşedinţa statutară în unul din statele membre, referitoare la situaţii de administrare defectuoasă în acţiunea instituţiilor sau organelor comunitare, cu excluderea Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de Primă Instanţă în exercitarea funcţiilor lor juridice".

În situaţia în care Mediatorul a constatat un fapt de ,,rea administrare"/ administrare defectuoasă, în acţiunea instituţiilor sau organelor comunitare, acesta va sesiza instituţia în cauză, care dispune de un termen de trei luni pentru a-i aduce la cunoştinţă poziţia sa oficială în acel caz. După această perioadă Mediatorul va înainta un raport Parlamentului şi instituţiei respective şi va informa petiţionarul despre rezultatul investigaţiei45.

Mediatorul nu se ocupă de plângerile care privesc administraţia naţională, regională sau locală din statele membre. Multe din plângerile adresate instituţiei Mediatorului se referă la cazuri care privesc:

  • lipsa transparenţei;
  • discriminarea;
  • abuzul de putere;
  • întârzieri administrative;
  • refuzul accesului la informaţii publice;
  • relaţiile de cooperare dintre instituţii şi agenţiile acestora, recrutarea personalului sau desfăşurarea concursurilor;
  • relaţiile contractuale dintre instituţii şi firme private, de exemplu cazuri de reziliere a contractelor etc.

Mediatorul European prezintă Parlamentului European rapoarte pentru fiecare caz examinat şi, anual, un Raport General. Este necesar să amintim că legătura Mediatorului cu Parlamentul se face prin intermediul Comisiei Petiţiilor.

45 I.M. Zlătescu, R.C. Demetrescu, Drept instituţional comunitar şi drepturile omului, IRDO, Bucureşti, 2005, p. 107

 

Controlorul European pentru Protecţia Datelor(CEPD)este numit printr-o decizie comună a Parlamentului European şi a Consiliului pentru un mandat de 5 ani. Are răspunderea de a supraveghea modul în care sunt respectate drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanelor fizice, în special dreptul la viaţă privată de către instituţiile şi organismele comunitare în procesul de prelucrare a datelor cu caracter personal. Printre alte activităţi Controlorului îi revine sarcina de a consilia instituţiile şi organismele comunitare şisubiecţii luaţi în evidenţă cu privire la toate aspectele referitoare la prelucrarea datelor cu caracter personal[1].

Tratatul de la Maastricht a înscris că la "cererea unui sfert din membri, Parlamentul, în cadrul îndeplinirii obiectivelor sale, poate constitui o Comisie temporară de anchetă pentru a examina presupuse infracţiuni sau rele administrări în aplicarea dreptului comunitar, în afară de cele care se află înaintea unei jurisdicţii. Înscrierea în Tratat a dreptului Parlamentului de a stabili comisii de anchetă a însemnat şi obligaţia statelor membre de a coopera cu Parlamentul".

Participarea Parlamentului la acţiuni înaintea Curţii de Justiţie. Puterile Parlamentului în cadrul bugetar sunt destul de întinse, atât în stadiul adoptării bugetului cât şi în acela al controlului executării sale.

Adoptarea bugetului. Parlamentul adoptă bugetul în ansamblul lui sau poate să-l respingă dacă există motive puternice. Cheltuielile bugetare ale Comunităţii sunt de două categorii: obligatorii şi neobligatorii; cele obligatorii decurg din tratate sau din acte legislative. Parlamentul poate propune Consiliului modificări pentru cheltuielile din prima categorie şi are decizie pentru cheltuielile neobligatorii.

Controlul executării bugetului revine Parlamentului, la recomandarea Consiliului, pe baza conturilor şi bilanţului pregătit de Comisie şi a raportului Curţii de Conturi. El poate acorda sau refuza descărcarea gestiunii bugetare.

În concluzie, reformele instituţionale prevăzute în Tratatul asupra Uniunii Europene sunt de natură să consolideze poziţia Parlamentului în mai multe direcţii, şi cu deosebire în procesul decizional.

S-au extins câmpurile de aplicare a procedurilor de aviz conform şi de cooperare la câteva domenii în care procedura de consultare se aplică, de exemplu, la transporturi, la decizii de executare pentru Fondul social precum şi la alte domenii la care participarea Parlamentului la luarea de decizii nu era prevăzută, cum este cazul pregătirii profesionale. A mai fost instaurată o nouă procedură de decizie denumită în Tratat "Procedura vizată de art. 189B", mai cunoscută sub numele de "procedura de codecizie". Am văzut, Tratatul asupra Uniunii Europene vizează şi creşterea puterilor de control al Parlamentului. El va fi consultat înainte ca statele membre să aleagă preşedintele Comisiei şi, de asemenea, va trebui să aprobe Comisia în întregul ei, înainte ca membrii să fie numiţi.

Procedurile de aviz conform şi de cooperare sunt aplicate pentru un număr limitat de decizii privitoare la Uniunea Economică şi Monetară.

Tratatul, printre altele, recunoaşte oricărui cetăţean al uniunii, rezident într-un stat membru altul decât cel naţional, dreptul de a vota în alegerile pentru Parlamentul European.

 

 

Regulation No 45/2001 of the European Parliament and of the Council, JOCE, 2001, L8/1.