Relații internaționale

Teoretic există un număr foarte mare de moduri de clasificare a violenţei motivate politic.

1. A) În funcţie de cel care iniţiază violenţa şi de ţinta pe care o are făcând distincţie între state şi cetăţeni[1].
2. Statele împotriva altor state – acţiunile agresive ale unor state împotriva altora au luat adeseori forma războiului convenţional, dar este clar că au fost utilizate şi multe alte tipuri de acţiuni, la un nivel mai scăzut al violenţei precum: lovituri aeriene, lovituri cu obiectiv limitat şi raiduri, dar şi asasinate.
3. Statele împotriva cetăţenilor sau terorismul de stat – pe de o parte procesul transparent legal, prin care statul îşi aplică legea, iar pe de altă parte reprezintă violenţa ilegală utilizată de un guvern, având ca scop intimidarea cetăţenilor de a se opune regimului.

Terorismul de stat „constă în acte de violenţă şi agresiune exercitate de un guvern sau o forţă politică conducătoare dintr-un stat împotriva membrilor propriei societăţi, dar şi în anumite cazuri, împotriva mişcărilor de eliberare naţională a unor popoare subjugate”[2].

1. Cetăţenii împotriva altor cetăţeni – forma cea mai des întâlnită exercitată de unii cetăţeni împotriva altora este desigur încălcarea obişnuită a legii. Totuşi există şi fenomene de violenţă comisă de cetăţeni din motive politice sau sociale. Unele dintre ele se leagă de rivalităţi, de lupte rasiale sau etnice.
2. Cetăţeni împotriva statului (statelor) – violenţa cetăţenilor împotriva statului poate fi spontană, adică să nu aibă scop politic şi să nu fie coordonată pe baza unui plan sau poate fi cazul unei forme organizate, când această violenţă intră în categoria insurgenţei şi urmăreşte răsturnarea unui guvern. Principalele forme de insurgenţă sunt: revoluţia, lovitura de stat, revoltele, lupta de gherilă şi terorismul. Nu întâmplător am pus alături de terorism, aceasta formă de insurgenţă, lupta de gherilă, ci pentru a le compara şi a arăta diferenţele dintre acestea, pentru că termenii sunt folosiţi de multe ori alternativ. Adesea există dorinţa din partea mass-media sau a altor persoane ori personalităţi, de a evita conotaţia negativă pe care o capătă termenul de terorism. Gherila nu conţine o nuanţă negativă şi de aceea, pe mulţi îi face să creadă că dau dovadă de obiectivitate în declaraţii.

Acestea sunt două strategii insurgente cu totul diferite. Cea mai importantă diferenţă este aceea, că lupta de gherilă încearcă să stabilească controlul fizic asupra unui teritoriu, cu toate că acest control este de multe ori doar parţial. Nevoia de dominare a unui teritoriu este un element cheie al strategiei de insurgenţă. Acest teritoriu aflat sub controlul lor oferă rezerve umane pentru recrutare, o bază logistică şi lucrul cel mai de preţ, terenul şi infrastructura necesară formării unei armate regulate

Strategia teroristă nu urmăreşte un control fizic al terorismului. În ciuda faptului că teroriştii încearcă să îşi impună voinţa asupra populaţiei şi să inducă un anumit comportament prin răspândirea groazei, această influenţă nu are linii de demarcaţie geografică. Terorismul ca strategie nu se bazează pe zone deliberate de acţiune pentru consolidarea luptei şi pentru continuarea ei. Terorismul rămâne în domeniul influenţei psihologice, lipsindu-i elementul material caracteristic luptei de gherilă.

Alte diferenţe sunt de natură tactică. Formaţiunile de gherilă luptă de obicei în structuri tipic militare, plutoane, companii sau chiar mai mari. Teroriştii acţionează în unităţi foarte mici. Altă diferenţă este aceea cu privire la armamentul utilizat. În timp ce gherilele folosesc arme de tip militar obişnuit, cum ar fi puşti automate, mitraliere, aruncătoare de grenade şi chiar piese de artilerie sau maşini de luptă, armele tipic teroriste cele mai utilizate sunt bombele artizanale plasate în maşini capcană sau alte dispozitive explozive mai mult sau mai puţin improvizate.

Formaţiunile de gherilă acţionează similar cu armatele regulate. Teroriştii nu au bază teritorială, ei trebuie să se disperseze printre populaţia civilă şi de aceea nu îşi pot permite să poarte uniformă.

1. B) În funcţie de legăturile pe care le are cu guvernele unor ţări, terorismul se împarte în trei categorii: nesusţinut de stat, susţinut de stat, şi comandat de stat.

Terorismul nesusţinut de stat acţionează autonom, nu primeşte suport semnificativ din partea vreunui guvern. Brigăzile Roşii Italiene, Armata Republicană Irlandeză (IRA) şi separatiştii basci ai Euskadi Ta Askatasuna (ETA) sunt exemple ale unui asemenea tip de terorism.

Terorismul susţinut de stat operează de obicei autonom, dar primesc ajutor din partea unuia sau a mai multor guverne. Frontul Popular de Eliberare a Palestinei este doar un exemplu în acest sens.

Unele state s-au folosit de terorism ca o formă de purtare a războiului de mică intensitate pentru a-şi promova interesele în dauna celor ale altor state. În prezent, lista Departamentului de stat al SUA privind statele sponsor ale terorismului include: Iran, Sudan, Siria, Libia, Cuba, Coreea de Nord. Scopul acestor ţări este de a determina Washingtonul de a se retrage din regiunile geostrategice, de a umili forţele armate ale SUA şi de a submina guvernele şi mişcările politice proamericane.

Iranul rămâne sponsorul de prim rang al terorismului internaţional şi sprijină o gamă extinsă de grupuri teroriste precum Hezbollah, Hamas şi Jihadul islamic palestinean. Iranul a susţinut atacurile teroriste împotriva americanilor, cum ar fi:

• atentatele din 1983 împotriva ambasadei SUA şi a sediilor Marinei SUA din Beirut, executate de Hezbolah;
• răpirea şi sechestrarea unor ostatici americani şi occidentali în Liban, între 1984-1991 – tot Hezbolah;
• ramura saudită a Hezbolah, sprijinită tot de Teheran, se presupune a fi responsabilă de atacul asupra Turnurilor Khobar din Arabia Saudită, din iunie 1996, care s-a soldat cu 19 militari americani decedaţi şi rănirea a peste 500 de persoane.

Alte câteva state şi locaţii sunt adevărate „paradisuri” pentru organizaţiile teroriste:

1. Vestul Pakistanului şi regiunea situată la graniţa dintre Pakistan şi Afghanistan;
2. Peninsula Arabă, în speţă Arabia Saudită şi Yemenul, dar şi Somalia şi Kenya;
3. Sudul şi vestul Afghanistanului;
4. Asia de sud-est, de le Thailanda la sudul Filipinelor şi Indonezia;
5. Vestul Africii, inclusiv Nigeria şi Mali;
6. Oraşele cu comunităţi musulmane din Europa centrală şi de est în care forţele de securitate şi controlul vamal sunt mai permisive.

Terorismul comandat de stat grupează teroriştii care acţionează ca agenţi ai guvernului. Aceştia primesc informaţii, suport logistic şi operaţional de la guvern. Echipele de Lovire Libiene care au acţionat asupra exilaţilor libieni sunt un exemplu de terorism comandat de stat[3].

1. C) Generalul de brigadă Stan Stângaciu clasifică terorismul astfel:

• după spaţiul în care se practică:
• terorismul domestic (naţional sau intern), când toate elementele constitutive ale actului terorist aparţin spaţiului naţional al unei singure ţări. Cel mai adesea, se manifestă sub forma terorismului politic.
• terorismul internaţional, când săvârşirea, factorii implicaţi sau afectaţi, precum şi efectele actelor teroriste se prelungesc pe teritoriul altor state şi se aduc prejudicii unor bunuri sau persoane.

Actele teroriste săvârşite sub această formă îmbracă obligatoriu caracter internaţional în ceea ce priveşte autorul, victima, locul comiterii sau pregătirii acţiunii, locul de refugiu al autorilor sau complicilor, natura intereselor lezate şi consecinţele actului în sine.

• În acest sens, actele de terorism internaţional sunt pregătite de cele mai multe ori într-un alt teritoriu decât cel unde trebuie să fie executate. În materializarea sa, terorismul internaţional păstrează însuşirile oricărui act terorist, însă, în cadrul lui, se disting mai multe elemente: naţionalitatea autorilor sau a complicilor, naţionalitatea victimelor, a cărui stat îi aparţine teritoriul unde s-au produs efectele actului terorist, în ce ţară s-au refugiat autorii, ce state concură la înlăturarea efectelor.

Terorismul internaţional – concluziona o reuniune de specialişti – reprezintă utilizarea sau ameninţarea cu utilizarea unor violenţe ce creează o stare generalizată de teamă în scopuri politice, de către un individ sau un grup, atunci când se acţionează în favoarea sau împotriva unor autorităţi guvernamentale, când asemenea acţiuni urmăresc să influenţeze atitudinea şi comportamentul unui grup social mai cuprinzător decât victimele imediate şi când prin naţionalitatea sau legăturile externe ale autorilor, localizarea lor, natura victimelor, ramificaţiile lor depăşesc frontierele naţionale ale unui stat.

• terorismul transnaţional este o nouă formă întâlnită în literatura de specialitate, dar care aproape că se confundă cu terorismul internaţional, deosebirea constând în faptul că autorii actelor teroriste sunt autonomi faţă de orice stat.

În tratarea acestei forme de terorism, trebuie să se aibă în vedere faptul că, organizaţiile şi grupările teroriste cooperează din ce în ce mai activ în comiterea atentatelor. Mai mult, se constată chiar tendinţa de coalizare şi chiar de unificare a grupărilor teroriste, aspect evidenţiat şi de faptul că, la executarea unor acţiuni, participă membri aparţinând mai multor grupări teroriste.

1. D) În literatura de specialitate sunt prezentate şi alte tipuri de terorism, precum:

• terorismul NBC, (megaterorismul), s-a crezut la un moment dat, că în această epocă, a supertehnologiilor, armele nucleare, biologice şi chimice nu mai reprezintă o ameninţare majoră. Scopurile terorismului NBC nu sunt prea numeroase, putând fi grupate în câteva categorii distincte, după filozofia organizaţiilor teroriste care fac apel la astfel de mijloace dar care nu influenţează în mod substanţial procedeele de acţiune. Scopul nemijlocit este acela de a ucide cât mai mulţi oameni, într-un timp cât mai scurt, pentru a crea panică şi derută, a înfricoşa, a induce şi a menţine o stare de teroare în rândul populaţiei vizate şi a atrage atenţia mass-media.

Ca urmare a situaţiilor actuale generate de apariţia diferitelor probleme mondiale dar şi ca urmare a dezvoltării procedeelor de luptă antiteroriste, apar şi alte forme de manifestare a terorismului cum ar fi: terorismul radiologic, ciberterorismul, terorismul software denumit şi terorism al gulerelor albe[4] care nu mai presupune atacuri violente ci atacuri soft contra programelor informatice, reţelelor digitale ale băncilor sau consorţiilor internaţionale, dar, deşi aceste acţiuni nu se vor solda cu morţi sau răniţi, ele vor putea paraliza paliere întregi ale societăţii.

1. E) De asemenea în funcţie de motivaţia care stă la baza actului criminal, alături de terorismul politic, două tipuri de terorism au reprezentat din totdeauna o ameninţare constantă: terorismul etnic şi cel religios.

Terorismul etnic este o formă de terorism foarte răspândită în prezent prin care o populaţie minoritară dintr-un stat, manevrată de grupări organizate sau chiar de către un alt stat, luptă pentru separarea şi declararea independenţei unei regiuni. Exemple concludente sunt conflictele din Kosovo, Spania, Kashimir, Cecenia, Israel etc. Cele mai violente grupări de acest tip sunt: ETA care acţionează în Ţara Bascilor din Spania; IRA – în Irlanda de Nord; UCK – în Kosovo; OEP – în Palestina, PKK (formaţiune care luptă pentru realizarea statului independent Kurdistan) etc. Acţiunile acestor grupări pot degenera în conflict local (Kosovo, Cecenia) şi reprezintă un factor principal de risc pentru faptul că exemplul lor poate fi urmat şi de alte minorităţi naţionale din lume.

Terorismul religios este poate, cea mai periculoasă formă de terorism şi cu siguranţă cea mai dificil de combătut datorită fanatismului cu care acţionează adepţii ei (terorismul de tip
Bin Laden). Majoritatea sunt dispuşi să-şi dea viaţa pentru cauza lor, fără a avea resentimente. Cel mai cunoscut exemplu este cel al Islamului care stă la baza desfăşurării a nenumărate conflicte (Israel – Palestina, sârbii şi bosniacii musulmani), dar şi a numeroase atentate teroriste, care din punctul lor de vedere fac parte din Jihad (războiul sfânt). Învăţătura islamică susţine că Jihadul este de două feluri: mare şi mic. „Marele Jihad” desemnează adevăratul război muhamedan, care trebuie purtat împotriva pasiunilor, servituţiilor interioare şi a ignoranţei, pe când „Micul Jihad” este indicat de Coran ca o situaţie limită, reprezentată prin războiul desfăşurat ca legitimă apărare atunci când comunitatea credincioşilor este pusă în pericol de un atac armat al păgânilor, ateilor, aşa cum a fost, de exemplu, intervenţia sovietică în Afghanistan[5].

Islamul oferă săracilor un sentiment de siguranţă şi un sistem de valori. În ochii celor săraci, lumea bogaţilor nu aparţine Islamului. Este una dintre cele mai dinamice religii, credincioşii săi fiind prezenţi pe toate continentele, inclusiv în Europa, pentru că oricine poate deveni musulman prin simplu fapt că se declară astfel. Probabil că este singura religie care câştigă teren într-un moment în care celelalte religii sunt în criză. Este şi cea mai tânără dintre marile confesiuni şi se crede că acum se află la apogeu.

În general, Islamul este o religie paşnică. Terorismul este produsul unui fel de revărsare fanatico-emoţională a adepţilor acestei confesiuni.

Pentru a înţelege bine fenomenul „fanatismului islamic” în atentatele teroriste, trebuie să se ştie că de 1400 de ani, istoria Islamului a cunoscut numeroase şcoli, care propun interpretări proprii ale Cărţii (Coranul), iar supravieţuirea şi dezvoltarea grupurilor a presupus activitatea în secret – elementul care a întărit aceste grupuri. Legea tăcerii caracterizează grupările radicale islamice şi este ceva pe viaţă şi pe moarte.

Acest terorism religios islamic însă reprezintă un autentic paradox, o realitate aflată în flagrantă contradicţie cu logica raţională şi cu toate judecăţile morale şi intelectuale care se desprind din Coran şi din orice altă scriptură. Însăşi titlul unei organizaţii create de Ossama bin Laden în februarie 1998, „Frontul Mondial Islamic pentru lupta împotriva evreilor şi creştinilor”, trezeşte nedumeriri pentru oricine cunoaşte Coranul şi cultura islamică[6].

În interiorul Islamului există ceva care poartă numele de „islam politic” şi al cărui scop este preluarea puterii, mai întâi într-o ţară, apoi în lumea întreagă dacă se poate. Prin acest fapt se poate distinge această tendinţă de expansiune şi nu mai este nici un secret pentru nimeni faptul că bosniacii musulmani au fost sprijiniţi de comunitatea islamică internaţională. Acest sprijin a îmbrăcat cele mai diverse forme, de la ajutoare umanitare, furnizare de armament, la participarea unor voluntari islamici şi la antrenarea luptătorilor UCK. Cele mai cunoscute grupări terorist-religioase, pe lângă
Al-Qaeda, sunt: Hezbollah, Hamas, Fraţii Musulmani, Partidul Islamic din Uzbekistan etc.

De subliniat este faptul că în majoritatea cazurilor aceste două forme – terorismul etnic şi cel religios – se contopesc.

[1] Ferchedău-Munteanu, M., (coord.), Terorismul – istorie, forme, combatere, Editura Omega, Bucureşti, 2001, p.33.

[2] Creţu, V., Drept internaţional penal, Editura Societăţii Tempus România, Bucureşti, 1996, p.245.

[3] FM 100-17 Military Operations in Low Intensiti Conflicts, pp. 6-12.

[4] Antipa M., Securitatea şi terorismul, Editura Celsius, Bucureşti, 2004, p.19

[5] Moraru, D., în Revista Lumea, nr. 12, 2001, p. 32.

[6] Ibidem, p. 32.