Pin It

Diplomația cuprinde în întregul ei totalitatea activităților intelectuale cu posibilități de influențare a deciziilor a comportamentului guvernelor străine precum și a oamenilor prin dialog, negociere.

Dintre multiplele definiții ale diplomației considerată de unii arta, de alții știință, ne oprim asupra acelei conform căreia diplomația este știința raporturilor și intereselor dintre state sau arta de a concilia interesele popoarelor între ele, deci, într-un sens restrâns știința sau arta negocierii. Ca știință, diplomația ar avea ca obiect studierea relațiilor juridice și politice ale diverselor state, precum și a intereselor pe care le generează. Ca artă, diplomația ar avea ca obiect administrarea afacerilor internaționale și ar implica aptitudinea de a ordona și a conduce negocierile politice[1].

Deși strâns legată de dreptul internațional, diplomația nu se confundă cu acesta, după cum nu trebuie confundată nici cu relațiile internaționale. Dreptul internațional cuprinde ansamblul normelor juridice care dirijează punerea în aplicare a diplomației, însă obiectivele și scopurile celor două instituții juridice sunt diferite.

Diplomația este acea artă ce aduce o expunere, o promovare a politicilor unui stat într-un alt stat, numit stat acreditar. Stradania diplomaților de a reprezenta cât mai bine interesele reciproce ale statului ce îl reprezintă și ale statului unde sunt trimiși necesită o informare atentă și permanentă pentru a acționa în conformitate cu acestea.

Diplomația este o negociere permanentă cu statul acreditar având o desfășurare diversificată, căci aceasta nu se desfășoară doar la masa tratativelor. Un diplomat trebuie să știe că a negocia nu înseamnă doar insistență, iar dacă interesele nu converg orice strădanie este în zadar. Trebuie avut în vedere faptul că statele nu au legături dezinteresate, ci au politici guvernate de interese.

Diplomaților le revine sarcina de a reprezenta cât mai bine interesele reciproce ale statului ce îl reprezintă și ale statului unde sunt trimiși cea ce presupune o informare atentă și permanentă pentru a acționa în conformitate cu acestea. Diplomația este o permanentă negociere, tatonare, un mod de conveniență în relațiile cu statul acreditar sau între state având o desfășurare diversificată[2].

Rolul diplomatului este de a face cunoscute și de a promova intereselor statului de proveniență prin crearea unor canale de comunicare fără de care nu se poate stabili o colaborare de durată între actorii comunității internaționale.

Termenul de “diplomație” vine de la termenul grecesc “diploo” (dublură), atribuit purtătorului unei “diplome” redactată în două exemplare din care una se păstra la arhivă iar cealaltă era remisă purtătorului (solului sau trimisului) ca scrisoare de împuternicire sau de recomandare. Purtătorul unui asemenea dublet a fost numit diplomat, iar activitatea desfășurată de el diplomație. De la o asemenea origine și până astăzi,

 

diplomația a parcurs o vastă istorie, atât ca literatură de specialitate cât și ca activitate practică.

Cuvântul diplomație a fost pentru prima oară introdus în limba engleză de Edmund Burke în anul 1796, având la bază cuvântul de sorginte franceză.

În accepțiunea sa modernă și contemporană, noțiunea sau expresia de “diplomație” este considerată a fi consacrată în limbaj politico-juridic pentru prima dată în Anglia anului 1787. Termenul ca atare este întâlnit în Anglia cu mult înainte, în 1645 și 1693 fiind utilizat pentru a desemna diferite culegeri de tratate sau colecții de documente internaționale[3]. Mai târziu, termenul a fost convertit, fiind aplicabil tuturor actelor solemne publicate de cancelarii, în special cele ce duceau la continuarea unor acorduri deja existente între diferiți conducători.

În spațiul cultural francez, termenul este conturat încă din anul 1798, odată cu apariția „Dictionnaire de l’Academie franșaise”[4], ediția a V-a ca fiind „știința raporturilor externe”, „interese de putere” etc.

Dicționarul Explicativ al Limbii Române din 1998 definește astfel termenul diplomație ca fiind acea: „activitate desfășurată de un stat prin reprezentanții săi diplomatici, în scopul realizării politicii externe preconizate; comportare șireată, abilă, subtilă; 2. carieră, profesiune de diplomat; 3. totalitatea reprezentanților diplomatici constituiți în corp - din francezul „diplomație”[5].

Din punct de vedere al dreptului internațional, termenul de diplomație este definit ca “totalitatea metodelor, mijloacelor și activităților operative pașnic desfășurate în mod oficial de state în vederea realizării obiectivelor și sarcinilor acestora în doemniul relațiilor internaționale ”[6].

 

În dicționarele anglo-saxone (Oxford English Dictionary și Webster-Merriam),

B Str. Italiană, nr. 28, et.1, cam.6, București, sect. 2 @ Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea. © 021.455.1721               ® www.europa2020.spiruharet.ro

conceptul de „diplomacy” este mai exhaustiv explicat, incluzându-se unele elemente noi, cum ar fi „abilități diplomatice” sau „arta diplomatică”[7].

În prezent asistăm la o mutație a valorilor din spațiul public, accentul mutându-se de la nivelul guvernamental la nivel individual, al grupurilor sociale.

Mutațiile social-politice ce se produc în societatea contemporană la nivel internațional și regional, comuta accentul interesului general de la cadrul structural general la cadrul individual. Astfel, constatăm că interesul poziționării centrale la nivel național și internațional nu mai vizează guvernele sau instituțiile în anasamblu, ci locul și rolul individului în societate. În acest context, constatăm că vechile concepte se adaptează noilor realități istocice, sociale și politice.

Spațiul public reprezintă un concept nou, încă neconturat teoretic în terminologia specifică dreptului international, însă utilizat în literatura de specialitate pentru a descrie mecanismul sistemic de funcționare a sectoarelor publice și administrațiilor nationale, pe baza conexiunilor de natură administrativă, economică, socială sau politică dintre acestea.

Conceptul de „spațiu public a fost definit ca reprezentând un „spațiu simbolic în cadrul căruia au loc schimburi de discursuri, în marea lor majoritate contradictorii, ale diferiților actori sociali, religioși, culturali și politici care alcătuiesc o societate”

Premisele conceptuale asupra „spațiului public” se regăsesc în operele filosofice ale lui Kant, care aprecia că „omul trebuie să fie liber pentru a raționa public, împreună cu semenii săi”. De altfel, autoarea identifică premise conceptuale ale noțiunii de spațiu public mergând chiar mai adânc în istorie, menționând Grecia antică- cu agora ateniană și Roma antică- cu forul roman.

Spațiul public este un spațiu deschis, aflat la dispoziția celor care îl locuiesc - a publicului - pentru a fi folosit ca o formă de exprimare și acțiune, în cadrul statului de

 

drept și al democrației. El presupune idei, comunicare, participare, implicare și

responsabilitate cu privire la politicile publice, în general, la problemele comunitare, pe fondul interesului comun, general, pe fondul binelui public.

În acest context se conturează un nou tip de diplomație, care să răspundă nevoilor de relaționare inter-umană, respectiv „diplomația publică”.

Diplomația publică este diferită de diplomația tradițională, deoarece se adresează indivizilor, grupurilor micro-sociale, stabilind un ansamblu de modalități de relaționare și punere în valoare a intereselor acestora.

Aceasta cuprinde dimensiuni ale relațiilor internaționale, dincolo de diplomația tradițională, cum ar fi: formarea de către guverne a opiniei publice din alte țări; interacțiunea dintre grupuri de interese private din diferite țări; informarea populației privind afacerile internaționale și influența acestora asupra politicii interne; comunicarea între cei a căror funcție este comunicarea, precum diplomații și jurnaliștii străini; procesul comunicării interculturale[8].

 

[1] Ion Anghel, Dreptul diplomatic și consular, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1996, p.7;

[2] Ion Stoian, Emilia Dragne, Mihai Stoian Comerț internațional. Tehnici și proceduri, Vol.II, Editura Caraiman, București, 1997, p.26;

[3]    De exemplu, Codex Juris Gentium Diplomaticus

[4]     Dictionnaires d’autrefois, French dictionaries of the 17th, 18th, 19th and 20th centuries, proiect al Universității din Chicago, cf. http://www.lib.uchicago.edu/efts/ARTFL/projects/dicos/

[5]   Dicționarul Explicativ al Limbii Romane, Academia Română, Institutul de Lingvistică Jorgu Iordan", Editura Univers Enciclopedic, 1998;

[6]   Vezi Florian Coman (coordonator) și colectiv, Dicționar de Drept internațional public, Editura Media, 2002, p.94;

[7]   Oxford English Dictionary, online edition, cf. site-ul www.oed.com.

[8]   Dizard Jr, Wilson. Digital Diplomacy: U.S. Foreign Policy in the Information Age, Prager, NY April 2001 p.5