INTRODUCERE

Anul 2011 pare să fi fost anul الديموقراطية (perestroikăi, democratizării) arabe. De departe, cel mai interesant caz îl constituie evoluția Libiei. Aici, mișcarea populară ajutată de puterile lumii l-a detronat pe dictatorul Muanmar Gaddafi, unul dintre cei mai extravaganți actori ai scenei politice mondiale. Hulit de unii, adulat de alții s-a menținut pe scena politică o perioadă îndelungată. Criza libiană și rezultatele sale au reprezentări când mai albe, când mai gri în cartea de istorie.

CONSIDERAȚII GENERALE

Pentru a putea înțelege acest caz mai bine, consider că este necesară o intruziune în istoria acestei țări.

În 1912, Libia a fost invadată de către Italia. Până atunci, din cauza valorii economice reduse și a poziției strategice mai puțin importante (fiind controlată de șefi beduini) a scăpat de voracitatea puterilor imperiale din Europa, dar italienii, care voiau să-și creeze și ei un imperiu colonial, nu aveau în acea perioadă la dispoziție niciun alt obiectiv mai potrivit pentru a-l anexa, iar proximitatea geografică a Libiei cu peninsula apenină le-a facilitat fără îndoială planurile. . Aproximativ 150.000 de italieni au ajuns în Libia, destul cât să reprezinte 20% din populația țării africane de la vremea aceea. Dominația italiană asupra Libiei, sau o numeau ei -Tripolitania, a durat până la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, în timpul conflagrației teritoriul Libiei fiind teatrul luptei între Afrika Korps a lui Erwin Rommel, de partea Axei, și trupele Marii Britanii, sub comanda lui Montgomery.

La sfârșitul războiului aliații nu s-au înțeles în privința viitorului fostei colonii italiene. În acel moment Libia avea un teritoriu de cinci ori mai mare decât Italia. Cu toate acestea, populația ei nu depășea un milion de locuitori, ceea ce facea să reprezinte o destinație potrivită de colonizare pentru unii italieni, care începuseră să caute noi locuri de emigrație după război. Dezacordul dintre puterile occidentale și Uniunea Sovietică a făcut ca ONU să decidă să acorde independența acestei țări, sub conducerea regelui Idris I. Idris I a fost primul și ultimul cap încoronat din monarhia constituțională și ereditară instaurată în 1951 printr-o rezoluție a ONU. După înlăturarea italienilor, economia Libiei a început să se dezvolte rapid.

Astfel, Libia a devenit prima colonie africană, care a obținut independența. Mai târziu puterile europene au regretat aceasta, deoarece au ajutat în acest fel să stimuleze și alte colonii africane să revendice independența. În plus, așa s-a pierdut o ultimă șansă de a construi un stat în stil european pe coasta de sud a Mării Mediterane și impilcit accesul direct la resursele de petrol.

Din 1969 până în 2011, Libia a fost guvernată prin intermediul unui sistem pseudo-democratic.

La 1 septembrie 1969, un mic grup de ofiţeri inferiori conduși de Gaddafi au organizat o lovitura de stat fara varsare de sange impotriva regelui Idris din Libia , în timp ce regele a fost în Turcia, pentru tratament medical. Nepotul lui Idris, printul Sayyid Hasan AR-Rida al-Mahdi ca-Sanussi , a fost demis oficial de către ofiţerii din armata revoluţionară şi pus sub arest la domiciliu, abolind monarhia.

Muammar Gaddafi era o figura emblematică și lider al revoluției, deși nu avea nici alt post oficial. Într-adevăr, Muammar Gaddafi a introdus un sistem de guvernământ de tip „socialist arab” sui generis, a proclamat Libia nu „republică” (jumhuriyya) ca alte state arabe, ci jamahiriyya(„statul maselor”) care se pretinde a fi fost un sistem democratic de exercitare a puterii poporului prin implicare directă în procesul de luare a hotărârilor (putere populară). Petrolul devenise o resursă foarte importantă și în Libia existau rezerve importante. De importanța energetică a  țării a beneficiat și Gaddafi. Acesta a decis să crească redevențele plătite de companiile străine pe exploatările din țară în '71. În același an a decis și naționalizarea deținerilor British Petroleum și retragerea banilor din băncile britanice. Deținerile statului în expolatările de țiței au crescut la 60% în '74 și la 70% în anii următori. Politicile socialiste de naționalizare a exploatărilor de resurse nu au putut fi duse până la capăt. Libiei îi lipseau expertiza și fondurile necesare exploatării, producției și distribuției petrolului și produselor din petrol.

 Deși nu putea rivaliza vecinii din lumea arabă la nivelul rezervelor de țieței și a capacității de exploatare, Libia este în parte responsabilă pentru criza petrolului din 1973, după ce a promovat creșterea prețului petrolului și impunerea unor embargouri împotriva țărilor occidentale. Astfel, între '70 și '74 producția de petrol a Libiei a scăzut la jumătate, însă veniturile au crescut de patru ori.

Gaddafi a încercat să ridice păturile sărace și prin trecerea sub controlul statului a afacerilor private. În 1978 a publicat cel de-al doilea volum al Carnetului Verde (The Green Book) în care comerțul și alte afaceri private erau considerate o formă de sclavie și se propunea abolirea acestora.

Gaddafi a fost un conducător cu standarde bizare şi era singura persoană din Libia care ştia toate răspunsurile. Însă a fost şi un factor important în peisajul politic internaţional. Când a ajuns la putere în Libia, arabii se refereau la el ca la „micul Nasser", deoarece, precum marele lider din Cairo, el a vrut să unească toată lumea arabă. Pan-Arabismul a fost principala sa preocupare timp de foarte mulţi ani, până când a renunţat la ideea de a realiza „Statele Unite ale Africii". În tot cursul anilor 1970-2000 Libia sub conducerea lui Gaddafi a jucat un rol activ în viața continentului african, mai ales în Africa Neagră, în care a căutat să dețină un rol conducător. Ea a fost implicată în mișcări subterane și de gherilă sau în lovituri de stat - în regiuni diferite -- Uganda, în Cornul Africii, în Liberia și Sierra Leone, în Ciad, Burkina Faso etc. De asemenea a sprijinit lupta contra regimului de apartheid din Africa de Sud.

În 1970 a început să dezvolte ideile pe care le-a notat în „Cartea Verde". El a proclamat „cea de-a treia teorie universală" aflată între socialism şi capitalism şi etichetând Libia ca fiind „republica maselor". De asemenea liderul Libiei a încercat, după modelul politicii din trecut a lui Gamal Abdel Nasser și a Partidului Baas din Siria și Irak, să tindă spre unificarea țărilor arabe - astfel a încercat întemeierea de federații, dovedite efemere, cu Egiptul și Sudanul, apoi cu Tunisia și Algeria. El a oferit o soluţie pentru conflictul din Orientul Mijlociu: crearea statului „Isratin", o combinaţie între Israel şi Palestina

 Inspirat de o ideologie panarabă și islamică sui generis, și având la dispoziție mari resurse financiare ca urmare a exportului de petrol, colonelul Gaddafi a sponsorizat în trecut acțiuni de gherilă și atentate împotriva țărilor occidentale și SUA.

În urma unor asemenea acte, președintele SUA, Ronald Reagan, a ordonat în anul 1986 bombardarea unor obiective militare în capitala Tripoli și în orașulBenghazi. În aceste bombardamente au pierit și un număr de civili, între care și Jana, o fiică adoptivă a conducătorului libian.

În '80, Libia a intrat pe lista țărilor care sponsorizează terorismul. Câteva dintre acțiunile în care implicarea libiană a fost dovedită: atentatul cu bombă dintr-un club de noapte berlinez frecventat de soldații americani în '86; detonarea unei bombe în avionul Pan Am 103, deasupra localității scoțiene Lockerbie, care a dus la moartea a 270 de oameni în 1988; atentatul cu bombă asupra asupra avionului UTA 772 în Ciad ce a dus la moartea a 171 oameni în 1989.

Gaddafi depăşeşte astfel pragul de toleranţă în relaţiile cu Occidentul. Este începutul unei  crize periferice.

Pentru a se evita  criza se trece la adoptarea  sancţiunilor menite să descurajeze susţinerea mişcărilor teroriste. Prin Rezoluţia 748 a Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite, adoptată unanim pe 13 martie 1992, şi reactivarea Rezoluţiei 731 (ce condamna actele de terorism), s-a decis, sub Capitolul VII al Chartei Naţiunilor Unite, ca guvernul Libiei să se supună cererilor de investigaţie privind nimicirea avionului Pan Am 103 deasupra localităţii Lockerbie din Scoţia şi a distrugerii avionului UTA 773 deasupra Ciadului şi Nigerului. În plus se  face apel la Libia să înceteze orice formă de acţiuni teroriste şi de asistenţă a grupărilor teroriste. Libia este sancţionată cu embargou asupra armelor şi traficului aerian civil.

După atentatele organizației al-Qaida din 11 septembrie 2001, și după lansarea de către SUA și aliații ei a războiului care a dus la răsturnarea regimului taliban în Afghanistan și cea a regimului lui Saddam Hussein în Irak,de teama unor posibile atacuri asupra sa, în anul 2003 guvernul libian și-a recunoscut până la urmă responsabilitatea pentru atentatul de la Lockerbie și pentru cel contra zborului UTA 772 a avionului francez pe teritoriul Africii, și și a anunțat că plătește daune de 10 milioane dolari pentru fiecare familie care a suferit de pe urma actelor de terorism. De asemenea, Libia a anunțat că renunță la programul de dezvoltare a armelor de distrugere în masă, deși sunt mulți care spun că programul exista mai mult la nivel de intenție..  Ca rezultat, în ultimii ani au fost ridicate sancțiunile contra Libiei. Libia a fost vizitată în urma acestei cotituri diplomatice, de primul ministru britanic Tony Blair și de secretarul de stat american Condoleezza Rice, iar colonelul Gaddafi a beneficiat de o primire solemnă la Paris, unde și-a exprimat însă opoziția față de inițiativa președintelui Sarkozy a fondării unei Uniuni mediteraneene.

Libia a primit și un mandat de doi ani în Consiliul de securitate al ONU. Țara avea să fie lăudată de mai marii lumii și a apărut și sintagma "modelul libian". George W. Bush a ridicat sancțiunile asupra țării africane în 2004.

CLIMATUL ECONOMIC INTERN

 Țara este una dintre cele mai bogate din Africa. PIB nominal per capita în 2010 a fost de 12.062 dolari (locul 48 în lume), conform FMI. PIB per capita după paritatea puterii de cumpărare a fost de 14.878 în 2010. HDI (Indicele dezvoltării umane), un indicator alternativ ce ia în seamă și accesul la educație și alte elemente legate de nivelul de trai, pune Libia în fruntea celor mai dezvoltate țări africane. PIB nominal a fost de 77,9 miliarde dolari în 2010, conform aceleași surse, după o creștere economică de peste 10%.
Economia Libiei se bazează în cea mai mare parte pe exploatarea resurselor de petrol și gaze naturale. Libia producea 1,6 milioane de barili de petrol pe zi îniante de izbucnirea conflictelor . Este cel de-al 17 producător la nivel mondial, al treilea cel mai mare din Africa. De asemenea, Libia are cele mai mari rezerve de petrol dovedite dintre toate țările de pe continent: 47 miliarde barili, conform estimărilor CIA.
Petrolul și produsele din petrol reprezintă 95% din exporturi, 50% din PIB și 75% din veniturile bugetare. Jumătate din petrol este exploatat de către Compania Națională și subsidiarele sale. Eni (Italia), Marathon Oil Corp. (SUA) si OMV (Austria), Hess Corp. (SUA), Suncor Energy Inc. (Canada) și Repsol YPF (Spania) sunt câteva dintre companiile mari occidentale care exploatează în Libia. De asemenea, au mai semnat contracte de explorare cu libienii și cei de la BP (900 milioane dolari) în 2009. Parafarea acestui contract a fost una cu cântec fiind condiționată de repatrierea unui agent al serviciilor secrete libiene, arestat și condmnat în Marea Britanie la închisoare pe viață pentru atentatul cu bombă asupra avionului Pan Am 103.

La 4 martie 2008, Gaddafi a anunţat propunerea sa de a dizolva ţării structurii administrative existente şi să vireze veniturile din petrol direct la oameni. Planul a inclus eliminarea tuturor ministerelor;. cu excepţia celor din domeniul apărării, securităţii interne, şi afaceri externe, şi departamentele de punere în aplicare a proiectelor strategice. Acest plan a condus la dezacord între oficialii guvernamentali de top, care au pretins că ar "face ravagii" în economie, prin  inflaţie şi ieșirile de capital .

CLIMATUL POLITIC INTERN

După ajungerea la putere în 1969 a lui Moammar Gadhafi, triburile Gadhafi ("Qadhadhifa") şi Maqarha aliate şi triburile Warfalla vor prelua toate pozițiile-cheie din arena de securitate, care sunt, în cadrul forţelor armate, poliţia şi serviciile de inteligenţă, garantând astfel un control asupra lor. Din acest motiv, nu a fost niciodată de aşteptat că membrii conducători ai triburilor vor renunţa la triburile lor proprii şi vor trece în opoziţie. Acest tip de situaţie s-a materializat acum, pentru că tribul Warfalla s-a distanţat de tribul Gaddafi. Tribul Warfalla şi-a putut permite  să schimba cursul, pentru că este un trib puternic. Triburi mai mici sunt mai puţin susceptibile de a avea această alegere. În plus faţă de triburile tradiţionale, clanuri sau familii numeroase care trăiesc în Tripoli şi alte oraşe mari de coastă, cum ar fi Benghazi, Misrata şi Zwara, au fost din punct de vedere politic foarte influente. În timpul monarhiei Sanusi înainte de 1969, prim-miniştrii şi miniştrii de cabinet de multe au fost recrutati din aceste triburi.

Triburile care au fost loiale regimului revoluţionar se puteau aştepta la privilegii materiale, iar triburile care şi-a exprimat opoziţia au fost pedepsite.Principiul de ascultare era simplu: în schimbul loialității absolute a membrilor tribului, liderii tribali şi bătrânii de familie aveau beneficii materiale şi de securitate socială. Aceste beneficii includeau furnizarea de locuri de muncă sau proiecte în cadrul planurilor de dezvoltare a guvernului.

La nivel politic, Gadhafi a stabilit o comisie în 1994, care a fost pentru a garanta implicarea liderii tribali în politic de luare a deciziilor. Acest comitet s-a întâlnit cu Gadhafi în mod regulat, cel mai recent pe 21 februarie, pentru a discuta despre o soluţie la criza actuală.

Opoziţia tribală a fost persecutat în mod riguros.Un membru al tribului lui Gadhafi, de exemplu a plătit pentru opoziţia sa faţă de intervenţia Ciad în 1985, cu viaţa lui. În 1993, o revoltă de o parte a tribului Warfalla a fost brutal întreruptă. Codul de onoare, aprobat de Parlament în martie 1997 ca urmare a incidentului Warfalla, însemna că triburile şi familiile ar putea fi pedepsiţi în mod colectiv, prin retragerea de servicii guvernamentale, în cazul în care membri ai tribului urmau să se implice în activităţi de opoziţie. S-a  ajuns,  treptat, la o profundă criză internă provocată de  existenţa unor conflicte de substanță.

ESCALADAREA CRIZEI

După ce mișcările populare au răsturnat conducătorii Egiptului și Tunisiei ,vecinii săi de vest și est, în cadrul Primăverii arabe,, Libia a experimentat un început de revoltă la scară largă pe 17 februarie 2011. Până la 20 februarie, neliniștea s-a răspândit până la Tripoli. Există o explicaţie istorică pentru originea tulburărilor.Protestele au început în Al-Baida (nord-estul ţării), oraş în care, în secolul al 19-lea, Muhammad al-Sanusi, strămoş al monarhiei Sanusi 1951 - 1969, a fondat primul centru de frăţie religioasă. Spiritul acestui ordin Sanusi, care a fost considerată conservatoare şi s-a răspândit în întreaga regiune întregii Cirenaica de la sfârşitul secolului al 19-lea, a condus la tensiuni cu Gadhafi privind politicile acestuia. Aceasta este o parte din motivul pentru care mişcarea islamistă din Libia avea legături deosebit de puternice în Cirenaica şi de ce mulţi luptători al-Qaida erau din regiune.

Începând din al-Baida, tulburările s-au răspândit în oraşele Darna şi Tobruk la est, şi la Benghazi, în vest, şi au condus la proclamarea aşa-numitului "Emirat Islamic din Barqa." Cei mai multe dintre activiştii mişcării erau membri ai triburilor Abu Llail. Terminalele de produse petroliere erau sub control guvernamental. Pe 20 februarie, şeicul Faraj al-Zwai, liderul tribului Zuwaya,a exercitat o presiune asupra guvernului şi a ameninţat să întrerupă exporturile de petrol în cazul în care folosirea violenţei nu se va opri în țară.  

Dictatorul nu şi-a manifestat disponibilitatea pentru   discuţii, probabil că nici măcar nu a sesizat faptul că se confruntă cu un  pericol real şi că pacea instabilă degenerează într-o criză. Teoretic  el se afla într-o stare de falsă securitate. Probabil că protestele interne, la început,  i s-au părut  a fi de mică amploare.  Nu se  mai aştepta  la trădări majore din partea staff-ului său, iar  resursele de care ştia el că  dispunea  populaţia nemulţumită erau slabe în comparaţie cu obiectivul care ar putea fi stabilit: răsturnarea unui regim politic.

Pe 21 februarie 2011, Saif al-Islam, fiul cel mai mare a lui Gaddafi, a vorbit la televiziune libiană de temerile sale că țara va fi fragmentată și se înlocuiește cu "15 emirate islamic fundamentaliste", în cazul în care revolta va cuprinde intregul stat. El a admis că "greșelile au fost făcute" reprimând recentele proteste și a anunțat planurile pentru o convenție constituțională, dar a avertizat că bogăția și prosperitatea economică a țării va fi afectată și a amenințat cu "râuri de sânge", în cazul în care protestele continuă.

La 27 februarie 2011, Consiliul Național de Tranziție a fost stabilit. Era condus de Mustafa Abdul Jalil, fostul ministru de justiție a lui Gaddafi. Rolul lui a fost de a administra zonele aflate sub control rebelilor. Aceasta a marcat primul efort serios de a organiza opoziția largă bazată pe regimului Gaddafi. În timp ce Consiliul s-a stabilt în Benghazi, a susținut Tripoli drept capitală. Hafiz Ghoga, un avocat al drepturilor omului, mai târziu a asumat rolul de purtător de cuvânt al Consiliului. La 10 martie 2011., Franța a devenit primul stat care a recunoscut oficial consiliul în calitate de reprezentant legitim al poporului libian.

Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat Rezoluţia 1970, la 17 martie. Rezoluţia institute un embargo asupra armelor, îngheaţă activele personale ale liderilor  libieni  şi  impune  interdicţie de călătorie.

Sub presiunea Franței, Angliei și SUA, la 19 martie 2011 a fost aprobată rezoluția 1973 a Consiliului de Securitate al ONU, cu zece voturi pentru și cinci abțineri, fiind prevăzută o zonă de excludere aeriană asupra Libiei..

 China și Rusia s-au abținut de la vot, dar nu și-au folosit dreptul de veto pentru blocarea rezoluției. Este momentul în care se ia decizia de angajare.

La 27 martie, Secretarul General al NATO, Rasmussen, a anunţat că aliaţii NATO o să pună în aplicare toate aspectele legate de rezoluţia ONU - "nimic mai mult, nimic mai puţin" -, în scopul de a proteja civilii şi zonele civil-populate  aflate sub atac sau sub ameninţarea unui atac din partea regimului Gaddafi. Operaţiunea Unified Protector "Nimic mai mult, nimic mai puţin"  este mandatată în temeiul capitolului şapte din Carta ONU.

 Naţiunile participante: Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Grecia, Italia, Iordania, Ţările de Jos, Norvegia, Qatar, Spania, Suedia, Turcia, Emiratele Arabe Unite, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. 

După încheierea summit-ului de la Paris, forţele aeriene franceze sunt primele care se vor opune atacurilor aeriene împotriva populaţiei din Benghazy, atacate de armata lui Gaddafi.  De asemenea, nave americane au lansat primele rachete asupra Libiei, iar un submarin britanic a lansat mai multe rachete Tomahawk spre artileria antiaeriană a Libiei. Rusia și China și-au exprimat regretul față de bombardamentele coaliției internaționale din Libia.
Acest summit internaţional desfăşurat la Paris a reunit ONU, principalele ţări eurpene, ţări arabe şi Liga Arabă.

Soarta colonelului Gaddafi și a țării fusese tranșată. Acesta a declarat că intervenția împotriva forțelor sale este nejustificată, numind-o drept "o agresiune a unei cruciade colonialiste". "Este o conspiraţie pentru controlul petrolului libian, pentru controlul pământului Libiei, pentru colonizarea Libiei din nou. Acest lucru este imposibil, imposibil. Vom lupta până la ultimul om şi până la ultima femeie pentru apărarea Libiei"  spunea el într-un  mesaj audio trimis postului de televiziune Al-Ouroba TV.

La 14 aprilie, miniştrii de externe aliaţi din NATO s-au întâlnit la Berlin. Gaddafi îşi analizează situaţia şi ajunge la concluzia că nu dispune de resursele necesare pentru a face faţă unei coaliţii prin urmare,  retrage toate mijloacele militare şi permite accesul la ajutoarele  umanitare pentru poporul libian.

 În iunie,  Muammar Gaddafi şi fiul său Saif al-Islam Gaddafi au anunţat că sunt  dispuşi să organizeze alegeri şi că Gaddafi ar renunţa la conducere dacă  pierde.  Saif al-Islam a declarat că alegerile ar putea avea loc în termen de trei luni şi că transparenţa ar fi garantată prin intermediul observatorilor internaţionali.  NATO a respins oferta.

La 16 septembrie, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluţia 2009, care prelungea misiunea ONU în Libia.

La 6 octombrie, secretarul general Rasmussen, constatând că NATO "a făcut ceea ce trebuie, în mod corect, şi pentru motive de drept", s-a angajat să coordoneze încheierea operaţiunilor cu Organizaţia Naţiunilor Unite şi autorităţile legitime libiene.

La 20  octombrie Gaddafi a fot capturat şi apoi ucis, războiul civil s-a terminat.

CONCLUZII

Criza din Libia nu s-a încheiat nici măcar pentru statele care și-au disputat zonele de influență. Dezangajarea a survenit la nivel militar. Libia este liberă, nu mai are un conducător tiran.Dar oare are conducător? Libia,care nu a avut o constituţie din 1977, ceea ce înseamnă că, spre deosebire de Tunisia sau Egipt, nu are cadru legal de referinţă. De aceea, declaraţiile cu privire la evoluţiile viitoare sunt imposibil de facut. Cu toate acestea, se poate presupune că opoziţia internă libian, opoziţia dintre exilaţi şi islamişti va juca un rol - şi aceasta în contextul lor de afiliere la perceptele tribale.În orice caz, mai mult decât înainte triburile vor fi reprezentate atât în cadrul unui posibil (militar), consiliul de tranziţie şi a unui nou guvern de tranziţie sau guvern de unitate naţională. Cu siguranță se poate afirma că Gaddafi a avut dreptate când a spus că el nu a trădat, tradătorii fiind  cei din tribul Warfalla și descendenții Sanussi. În spatele lor pare să existe un interes al Al Quaeda în zonă. De cealaltă parte, Occidentul agasat, pe de-o parte, de susţinerea activităţilor teroriste de către Gaddafi  şi pe de altă parte de ideile lui privind gestionarea resurselor interne, expuse şi în „Cartea Verde”,  şi-a manifestat, abia  în 2011 “îngrijorarea faţă de populaţia civilă şi de lipsa ei de drepturi”, de fapt a gasit momentul să intervină pentru reîmpărțirea zonelor de influență. Reprezentantul Kremlinului special pentru Africa, vorbind într-un interviu pentru ziarul rus Izvestia , a declarat că  "Acceptăm că colonelul Gaddafi nu a avut nici un viitor politic”.

În iunie 2011, o anchetă efectuată de către Amnesty International a constatat că multe dintre acuzaţiile împotriva lui Gaddafi şi a statului libian s-au dovedit a fi fie false sau a lipsite de dovezi credibile, constatând că rebelii par să fi făcut cu bună ştiinţă afirmaţii false sau dovezi fabricate. Potrivit anchetei Amnesty, numărul de victime a fost puternic exagerate, unii protestatari au fost armați și"nu există nici o dovadă de uciderea în masă a civililor " nu există nici o dovadă că aeronave sau mitraliere grele anti-aeriene au fost folosite impotriva mulţimile, şi nu există nici o dovadă de folosire de mercenari din Africa împotriva protestatarilor, pe care l-a descris drept un "mit" care a dus la şi execuţii ale persoanelor de culoare, de către forţele rebele. PsiOps a funcționat încă o dată.

 Democrația vestică este percepută diferit de civilizația islamică arabă. În contrast cu imaginea lui de multe ori negativă în Occident, imaginea lui Gaddafi a fost pozitivă în mare parte din Africa, unde el este adesea văzută ca un "erou". Chiar în Libia, la 28 octombrie 2011, repulsia pe scară largă din Libia și țările apropiate la modul în care a murit Gaddafi a determinat guvernul interimar să promită că va aduce ucigaşii lui la judecată.Statele occidentale au obținut ce au dorit- accesul liber la resursele țării, însă viitorul acestei țări până de curând considerată cea mai europenizată țară islamica este incert, din momentul impunerii Sharia- legea supremă islamică.

Dacă hotărârile au fost corecte sau nu, doar viitorul îl poate spune.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Ghiba, Daniel;  Managementul crizelor, Note de curs, Ed. Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”,  Bucureşti,  2011;
2. *** Coranul, Ed. Herald, Bucureşti, 2006;
3. *** Operation Unified Protector  Protection of Civilians and Civilian-Populated Areas &Enforcement of the No-Fly Zone  http://www.nato.int/nato_static/assets/pdf/pdf_2011_10/20111005_111005-factsheet_arms_embargo.pdf, October 2011;
4. *** http://www.Spiegel.de
5. *** http://www.Mediafax.ro
6. *** http://www. Wikipedia.com
7. *** http://www. Reuters.com
8. *** http://www. CNN.com