Tentative de unificare a noţiunilor europene au existat încă dinaintea apariţiei statelor naţionale moderne. Acum trei mii de ani, Europa era dominate de alţi, iar mai târziu a fost cucerită şi condusă de Imperiul Roman, centrat în Mediterana. Aceste Uniuni timpurii au fost create cu forţa. Imperiul franc al lui Carol cel Mare şi Sfântul Imperiu Roman au unit zone întinse sub o singură administraţie pentru sute de ani. Uniunea vamală a lui Napoleon şi mai recentele cuceriri ale Germaniei naziste din anii `40 au avut doar o existenţă tranzitorie.
Începutul celei mai importante construcţii economice, sociale şi juridice ale Europei şi anume Uniunea Europeană, a constat în “Declaraţia din 9 mai 1950 a lui Robert Schuman”[1], ministrul francez al afacerilor externe, care prezenta planul pe care îl elaborase în vederea unificării industriei europene a cărbunelui şi oţelului. Era, cu adevărat, o iniţiative istorică în favoarea unei “Europe organizate şi vii”, care este “indispensabilă civilizaţiei” şi fără de care “ pacea în lumen u ar putea fi salvată”. Acest plan a devenit o realitate odată cu încheierea tratatului ce a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CEDO), semnat la 18 aprilie 1951 la Paris.
Planul CEDO presupunea o autoritate tutelară, un organism supranaţional care să deţină un oarecare control direct al industriilor cărbunelui, fierului şi oţelului din statele membre.
Marea Britanie a fost invitată să adere la CEDO însă a refuzat. La mijlocul anilor ’50, aceasta era preocupată de administrarea şi dezvoltarea Commonwealth-ului, comerţul britanic era orientat spre coloniile sale, iar guvernul punea accent pe relaţiile cu Statele Unite.[2]
Primele succese ale CEDO au determinat miniştrii de exetrene ai celor şase ţări fondatoare să opteze pentru continuarea procesului de integrare în domeniul economic, unde pasiunile naţionale erau mai puţin intense şi şansele de găsire a unui teren de ineterese comune erau mai mari.
Reuniunea de la Messina din iunie 1955 a miniştrilor de externe ai “Celor şase” a avut ca scop proiectarea unei pieţe comune deschise economiei şi energiei nucleare. Raportul pe această temă, prezentat de ministrul Belgian de exeterne Paul Henry Spaak, în 1956, a servit drept bază de negociere a Tratatului Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom) semnat în 1957. În acelaşi an, s-a semnat la Roma, Tratatul de Constituire a Comunităţii Economice Europene (CEE sau Piaţa Comună). Acestea au intratin vigoarea la 1 ianuarie 1958.
Cele trei comunităţi: CEDO, Euratom şi CEE au fuzionat la 1 iulie 1967 (după semanrea, în 1965, la Bruxelles, a Tratatului de uniune a executivelor acestora), fiind cunoscute sub denumirea de Comunitatea Europeană.
În primii ani după 1958, Comunitatea Europeană a cunoscut o evoluţie impresionantă, pe fondul înţelegerii franco-vest-germane, al creşterii economice înregistrate de toate cele şase state membre şi al încurajării din partea Statelor Unite ale Americii. Astfel comerţul comunitar a crescut annual, în primii zece ani cu 28% faţă de creşterea cu numai 10% în cazul altor ţări.
Anii ’70 au marcat numeroase progrese ale construcţiei comunitare. La 30 iunie 1970 au început negocierile de aderare ale Marii Britanii, după ale două tentative întrerupte de preşedintele francez de Gaulle. La 22 ianuarie 1972, a fost semnat Tratatul de aderare al Marii Britanii (odată cu Danemarca, Irlanda şi Norvegia). Ulterior, populaţia Norvegiei a votat, în cadrul unui referendum, împotriva aderării, dar celelelate ţări: Marea Britanie, Danemrca şi Irlanda au aderat la UE la 1 ianuarie 1973.
Tot în această perioadă are loc elaborarea Planului Werner privind Uniunea Monetară, de stabilire a unui program de acţiune vizând ajutorul pentru regiunile nedezvoltate şi participarea partenerilor sociali la deciziile economice şi sociale.[3]
Anii ’80 au fost din ce în ce mai deschişi la idea uniunii politice europene. Cele trei ţări care ieşiseră recent de sub regimuri dictatoriale sau militare (Grecia, Spania, Portugalia) au cerut, în 1975, respective 1977, să devină state membre cu drepturi depline.
Negocierile cu Grecia s-au realizat fără probleme, în parte datorită faptului că guvernul grec considera că trebuie să intre în Comunitate cu orice prêt, astfel că în 1981 a devenit tara membră.
Negocierile cu Spania şi Portugalia (care au aderat în 1986) au fost mult mai dificile datorită opoziţiei din cadrul Comunităţii, în special din partea Franţei, deoarece fermierii din sudul Franţei, dar şi cei din Italia sau Grecia, se temeau de concurenţă rivalilor spanioli.
Comunitatea avea însă şi alte probleme: contribuţii disproportzionat de mari ale Marii Britanii la buget, ameninţarea epuizării resurselor bugetare, necesitatea de a răspunde provocării tehnologice lansate de SUA şi Japonia s.a.
Noile orientări economice ale CEE au fost regrupate prin Actul Unic European (1987), prin care se voia deschiderea unui spaţiu fără frontiere, care să permită libera circulaţie a mărfurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi a persoanelor.
În anul 1989, se întocmeşte Raportul Dellors (după numele preşedintelui Comisiei Europene) care a recomandat crearea monedei EURO în trei etape:
- Înlăturarea barierelor din calea circulaţiei b unurilor, serviciilor, forţei de muncă şi capitalurilor;
- Crearea Institutului Monetar European;
- Apariţia “monedei de cont” euro.
Un moment de maximă importanţă al istoriei comunitare este semnarea în 1992, a Tratatului de la Maastricht (denumit şi tratatul de Constituire a Uniunii Euroepe) privind integrarea, finalizat pe baza ideilor planului Dellors.
Cele mai importante elemente ale noului tratat sunt:
- Infiinatarea unei uniuni economice şi monetare, până la 1 ianuarie 1999;
- Un cadru consolidate pentru noile politici comune;
- Sporirea puterilor instanţelor comunitare;
- Introducerea cetăţeniei europene;
- Crearea a doi piloni extracomunitari: politica externă şi de securitate comună (PESC), cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI) pe lângă pilonul principal care este considerat a fi Comunitatea Europeană (CEE)[4].
Prin intrarea în vigoare, la 1 noiembrie 1993, a Tratatului de la Maastricht au fost schimbate o serie de denumiri. Astfel, în loc de “Comunitatea Europeană” s-a folosit tot mai frecvent termenul de “Uniune Europeană” (UE), “Consiliul CE”, devine “Consiliul UE” – fiind desemnat astfel în special în conţinutul actelor adoptate în domeniile PESC şi JAI, iar Comisia CE, aceasta a devenit “Comisia Europeană”.
Amploarea fenomenului comunitar este reflectată de aderarea la Uniunea Europeană în 1995, a altor trei state: Austria, Finlanda, Suedia.
În ultimii ani construcţia comunitară a avut o evoluţie rapidă. Anul 2004 a reprezentat deschiderea extraordinară a Uniunii Europene către ţările din Centrul şi estul Europei, prin aderarea a zece ţări: Ungaria, Polonia, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia, Letonia, Lituania, Estonia, Estonia, Malta şi Cipru.
România şi Bulgaria au devenit state membre cu drepturi depline la 1 ianuarie 2007. Cele două state au îndeplinit criteriile de aderare. Tratatul de aderare a României şi Bulgariei, semnat de reprezentanţii statelor membre UE şi de cei ai României şi Bulgariei la Abaţia Neumünster din Luxemburg la 25 aprilie 2005, a fost ratificat de parlamentele naţionale ale tuturor statelor membre ale UE.
Uniunea Europeană număra astăzi 27 membri, şi, sunt în curs de desfăşurare negocieri de aderare cu alte trei ţări din Europa: Turcia, Croaţia şi Macedonia. Negocierile de aderare a Turciei constituie încă un punct de discuţie pe agenda Consiliului European.
După o perioadă agitate din punct de vedere al confruntărilor de opinii privind viitorul Uniunii, şi după renunţarea la Tratatul ce stabileşte o Constituţie pentru Europa în urma neratificarii sale de două state membre, a fost adoptat, la 13 decembrie 2007, Tratatul de la Lisabona. Obiectivele Uniunii Europene definite în acest tratat dovedesc o concentrare notabilă asupra direcţiei de acţiune, ce sunt menite să concretizeze ceea ce s-a numit “modelul social European”[5], şi anume:
- “Economia socială de piaţă”;
- Lupta împotriva excluzimii sociale şi a discriminării, justiţie socială, solidaritate între generaţii;
- Coeziunea teritorială;
- Promovarea progresului tehnic şi ştiinţific;
- Respectul pentru diversitatea culturală şi lingvistică, salvarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural;
- În relaţiile externe, “protecţia” cetăţenilor Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă, solidaritatea intre popoare, comerţul liber şi echitabil, eliminarea sărăciei şi protecţia drepturilor omului.
[1] Conform declaratiei lui Schuman „Europa nu se va construi dintr-odata sau conform unui plan unic, ea va lua nastere din realizari practice care vor crea mai intai o solidaritate reala, menita a fi fermentul unei comunitati mai largi si mai profunde“.
[2] Weber Florentina Iuliana in Elemente de drept comunitar, Editura Paralela 45, Pitesti 2007, pag. 10;
[3] Uniunea Monetara propusa de Planul Werner nu a devenit realitate in anii ’70 datorita prabusirii acordului de la Bretton Woods prin care presedintele Nixon a decis san u mai mentina ratele de schimb fixe, intrucat Statele Unite ale Americii isi riscau rezervele de aur.
[4] Uniunea Europeana are la baza un ansamblu de trei „piloni“: Comunitatea Europeana (primul si cel mai consistent “pilon”), Politica externa si de securitate comuna (PESC) si cooperarea in domeniile Justitiei si afacerilor interne (JAI).
[5] Voiculescu NIcolae, in Drept comunitar al muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucuresti, 2009, pag. 115.