România a fost prima ţară din blocul comunist care a stabilit, în martie 1990, relaţii oficiale cu Uniunea Europeană. Relaţiile dintre cele două părţi au fost iniţiate la sfârşitul anilor ’60, în plină perioadă de deschidere internaţională a regimului Ceauşescu şi s-au concretizat în acorduri bilaterale, suspendate în anii ’80 din cauza încălcării drepturilor omului de către România. Astfel, în 1967 sunt iniţiate primele negocieri pentru încheierea unei serii de acorduri tehnico-sectoriale privind anumite produse agroalimentare, respectiv brânzeturi, ouă, carne de porc – produse pentru care România practica preţuri de dumping. Guvernul român urmărea scutirea de taxe suplimentare a produselor româneşti menţionate, iar Comunitatea Europeană încerca să impună respectarea unui anumit nivel al preţurilor pentru a nu crea distorsiuni pe piaţa statelor membre.
În anii ’70 sunt semnate acorduri de cooperare economică privind produsele agroalimentare, industria textilă, produsele industriale şi comerţul cu cărbune şi oţel. Tot în această perioadă, câteva întreprinderi româneşti exportatoare de produse agroalimentare, încheie aranjamente tehnice ce au efecte benefice asupra stabilităţii preţurilor la unele produse româneşti.
În acelaşi timp au loc negocieri comerciale între cele două părţi pe baza reglementărilor GATT. Totuşi, cel mai important succes al acestui deceniu este semnarea unui acord bilateral de includere a României în Sistemul General de Preferinţe (GSP) al Comunităţii Economice Europene (1974). În următorii zece ani însă, contactele dintre cele două ţări se înrăutăţesc, în ciuda încheierii unor acorduri comerciale şi a creării unor instituţii de dialog, inclusiv politic. Cea mai importantă astfel de instituţie a fost înfiinţată în 1980, prin semnarea unui acord privind crearea Comisiei Mixte România - Comunitatea Economică Europeană, document prin care România recunoaşte de facto această organizaţie.
O dată cu sfârşitul comunismului şi al „războiului rece”, România (ca şi celelalte state din centrul şi estul Europei) s-a reapropiat de structurile occidentale, în special de NATO şi de Comunitatea Europeană, cu aceasta din urmă stabilind relaţii diplomatice în 1990. La rândul său, Comunitatea Europeană a iniţiat un dialog cu aceste ţări şi a început să le sprijine atât prin programe de asistenţă financiară, cât şi prin declaraţii şi acţiuni politice.
La începutul anilor ’90, pe agenda Consiliului European a apărut discuţia despre posibilitatea extinderii Comunităţii prin cooptarea de noi membrii dintre ţările Europei Centrale şi de Est. Până la clarificarea acestei chestiuni, Comunitatea a încheiat o serie de acorduri bilaterale începînd din decembrie 1991, acorduri de asociere (numite Acorduri Europene) ce reglementează cadrul juridic şi instituţional dintre părţile semnatare, cu scopul de a promova relaţiile economice (în special comerciale), precum şi un dialog politic instituţionalizat cu aceste state. Obiectivul acestor tratate este totuşi pregătirea aderării la Comunitate (ulterior Uniune).
Primele state care încheie Acorduri Europene sunt Ungaria şi Polonia (1991), România semnând un astfel de acord de-abia în 1993. Aceste Acorduri Europene n-au satisfăcut aşteptările ţărilor din fostul spaţiu comunist, care se simţeau într-o situaţie ambiguă, între asociere şi aderare. De aceea, ele au cerut adoptarea unui calendar şi a unor condiţii precise de aderare. Astfel, Consiliul European de la Copenhaga (iunie 1993) recunoaşte explicit principiul extinderii UE către statele asociate din Europa Centrală şi de Est şi fixează o serie de criterii economice şi politice de aderare, cunoscute sub numele de criteriile de la Copenhaga.
Pentru a spijini aceste state în procesul de aderare, în decembrie 1994, la Consiliul European ce a avut loc la Essen, au fost pentru prima dată invitate şi fostele state comuniste, inclusiv România, şi a fost adoptată o Strategie globală de preaderare. La rândul său, România adoptă în 1995, la Snagov, o Strategie Naţională de Pregătire a Aderării. Apoi, conform procedurii de aderare, România depune cerere oficială de aderare (22 iunie 1995), împreună cu Strategia Naţională. Cu ocazia Consiliului European de la Madrid (la sfârşitul anului 1995), UE stabileşte că fiecare stat candidat va fi tratat în funcţie de progresele sale, urmând o anumită procedură de începere a negocierilor.
În 1997, UE adoptă Agenda 2000 – Pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă, document ce tratează reforma instituţională a UE, prezintă o viziune mai clară asupra extinderii UE. În acelaşi an, Consiliul European de la Luxemburg lansează procesul de extindere cu numai şase state (Cehia, Cipru, Estonia, Polonia, Ungaria), care, chiar dacă nu satisfăceau toate criteriile, puteau să îndeplinească pe termen mediu toate condiţiile de aderare. O dată cu Consiliul European de la Luxemburg (1998), în documentele oficiale ale UE a început să se facă distincţia între procesul de aderare (la care participă toate statele candidate) şi negocierile de aderare (care sunt bilaterale). De asemenea, din 1998 statele candidate, inclusiv România, încep să elaboreze Programe naţionale în vederea adoptării aquis-ului, iar Comisia furnizează primele Rapoarte Anuale referitoare la stadiul de îndeplinire a condiţiilor de aderare la Uniune.
Consiliul European de la Helsinki (decembrie 1999) decide deschiderea negocierilor de aderare cu alte şase ţări candidate: Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România şi Slovacia. Lansarea propriu-zisă a negocierilor va începe în februarie 2000, la Conferinţa interguvernamentală de la Bruxelles.
Statul care doreşte aderarea la UE trebuie să depună la Preşedenţia Consiliului UE o cerere de aderare (o scrisoare în care îşi exprimă dorinţa de a deveni membru al UE). Consiliul UE decide dacă statului solicitant îi este conferit sau nu statutul de candidat la integrarea UE. Din momentul în care candidatura unui stat este acceptată, acesta primeşte ajutor din partea Uniunii pentru a se pregăti pentru aderare şi este monitorizat pentru a se vedea în ce măsură îndeplineşte criteriile aderării. În funcţie de îndeplinirea acestor criterii, Comisia Europeană prezintă rapoarte periodice privind progresele realizate de fiecare ţară candidată în procesul de aderare. De întreaga problematică a lărgirii UE se ocupă un comisar european ce are în subordine un directorat general. Din partea României, în procesul de negociere este implicat Guvernul României, care a stabilit în 2001 că Ministerul Integrării Europene şi Delegaţia Naţională de Negociere a Aderării României la Uniunea Europeană (condusă de un negociator-şef) sunt instituţiile care coordonează pregătirea în vederea aderării şi derularea negocierilor de aderare.
O dată ce Consiliul European a luat decizia de începere a negocierilor cu un stat candidat, părţile trebuie să cadă de acord asupra ordinii în care se negociază diferite capitole de aquis. Negocierile de aderare ale ţărilor candidate se desfăşoară pentru 31 de capitole prin trecerea în revistă, domeniu cu domeniu, a progreselor ţării respective privind transpunerea normelor comunitare în legislaţia internă şi aplicarea efectivă a regulilor ce guvernează funcţionarea UE.
Negocierile durează, de regulă, câţiva ani. Când întreg pachetul de domenii supuse negocierilor a fost epuizat, rezultatele se reunesc într-un Tratat de aderare, supus ratificării conform procedurilor specifice statelor membre şi statului candidat, precum şi în Parlamentul European. Procedurile de ratificare durează între 1,5 şi 2 ani. Abia după ratificarea tratatului de aderare, apartenenţa unei ţări la UE devine efectivă.
Negocierile României cu Uniunea Europeană
Cererea oficială de aderare la UE a României a fost înaintată la 22 iunie 1995 împreună cu Strategia Naţională de Pregătire a Aderării României la UE, adoptată la Snagov prin consens politic. Însă România nu primeşte avizul Comisiei Europene pentru deschiderea negocierilor de aderare, considerându-se că nu va putea îndeplini pe termen mediu toate condiţiile de aderare, respectiv criteriile de la Copenhaga şi de la Madrid. În schimb, primul ministru primeşte primul Parteneriat pentru aderare ce are scopul de a coordona asistenţa financiară acordată de UE României, urmărind totodată evoluţia situaţiei din ţara noastră.
În iunie1999, România înaintează Comisiei Programul Naţional de Aderare la Uniunea Europeană. În decembrie 1999, Consiliul European de la Helsinki decide deschiderea negocierilor de aderare cu România. La 25 aprilie 2005, este semant la Luxemburg Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, dată la care a fost semnat şi tratatul de aderare al Bulgariei. În perioada 2005-2006, Tratatul trebuie ratificat de Parlamentul European, de Parlamentul României şi Bulgariei şi de statele membre ale UE. Până la intrarea lui în vigoare, România poate participa la procesul instituţional al UE şi să fie implicată în procesul decizional al UE la fel ca şi statele membre, dar fără drept de vot. Această restricţie va fi eliminată o dată cu intrarea în vigoare a Tratului de aderare a României şi Bulgariei, la 1 ianuarie 2007.