Pin It

Republica Irak  este o ţară din Orientul Mijlociu în Asia de Sud-Vest la confluenţa dintre râurile Tigru şi Eufrat care include de asemenea sudul Kurdistanului. Are frontiere cu Kuweitul şi Arabia Saudită la Sud, Iordania la vest, Siria la Nord-Vest, Turcia la Nord şi Iran (Persia) la Est. Irakul are o zonă îngustă de coastă la Umm Qasr în Golful Persic.Ţara cu a doua cea mai mare cantitate de rezerve de petrol de pe Pământ, după Arabia Saudita a fost invadată în anul 2003 de Statele Unite.Irakul se află pe teritoriul vechii Mesopotamii, locul de naştere a unor culturi timpurii, ca şi cele ale babilonienilor, şi asirienilor. În 331 î.Hr. Alexandru cel Mare a cucerit acest teritoriu. În secolul II î.Hr. ţinutul a făcut parte din Regatul Persic, până la venirea musulmanilor arabi (secolul VII), care, după moartea lui Mahomet, doreau să-şi însuşească Irakul . Bagdad a devenit capitală a Califatului abbasid în 762 şi până în 1258, după care a fost cucerit de turcii Seljuk. Oraşul a rămas un centru al lumii arabe până în 1524 când a fost incorporat în Imperiul Otoman.

În 1915, trupe britanice au cucerit Irakul şi au stabilit aici mandatul Ligii Naţiunilor, lucru care a încheiat independenţa în 1932. Partidul Ba'ath, un partid socialist a primit controlul ţării în 1968, şi a impus o stăpânire strictă, mai ales după ascensiunea la putere a lui Saddam Hussein (1979). În anii 1980, Irakul a fost implicat într-un război lung cu vecinul Iran. Ocuparea Kuwaitului de către Irak în 1990, şi atacurile repetate ale trupelor internaţionale, au izolat Irakul la nivel mondial până în primăvara lui 2003, când Statele Unite şi Regatul Unit au invadat Irakul şi au îndepărtat Partidul Ba'ath Party de la putere, continuând să deţină şi acum controlul ţării.

Irakul se află pe teritoriul vechii Mesopotamii, locul de naştere a unor culturi timpurii, ca şi cele ale babilonienilor, şi asirienilor. În 331 î.Hr. Alexandru cel Mare a cucerit acest teritoriu. În secolul II î.Hr. ţinutul a făcut parte din Regatul Persic, până la venirea musulmanilor arabi (secolul VII), care, după moartea lui Mahomet, doreau să-şi însuşească Irakul (656). Bagdad a devenit capitală a Califatului abbasid în 762 şi până în 1258, după care a fost cucerit de turcii Seljuk. Oraşul a rămas un centru al lumii arabe până în 1524 când a fost incorporat în Imperiul Otoman. În 1915, trupe britanice au cucerit Irakul şi au stabilit aici mandatul Ligii Naţiunilor, lucru care a încheiat independenţa în 1932. Partidul Ba'ath, un partid socialist a primit controlul ţării în 1968, şi a impus o stăpânire strictă, mai ales după ascensiunea la putere a lui Saddam Hussein (1979). În anii 1980, Irakul a fost implicat într-un război lung cu vecinul Iran.

Ocuparea Kuwaitului de către Irak în 1990, şi atacurile repetate ale trupelor internaţionale, au izolat Irakul la nivel mondial până în primăvara lui 2003, când Statele Unite şi Regatul Unit au invadat Irakul şi au îndepărtat Partidul Ba'ath Party de la putere, continuând să deţină şi acum controlul ţării.

 

 

 

 

Conflict este o opoziţie, dezacord sau incompatibilitate între două sau mai multe părţi. Conflictul poate fi sau nu violent. Conflictul armat dintre state poate evolua în război.

Etapele conflictului

1. Dezacordul

Dezacordul este neînţelegerea care apare ca urmare a diferenţelor asupra unor valori sintetizate în cultură precum şi ca urmare a lipsei de informaţii corecte asupra partenerilor de interacţiune, dar şi din interese economice, politice, sociale diferite ale celor care intră în contact.

2. Confruntarea

Confruntarea apare pe fondul unei ideologii care motivează actorii din confruntare în a susţine o anumită idee contrară cu a celorlalţi. Caracteristica principală acestei etape este tensiunea crescută a interacţiunilor. Efectul degenerării opiniilor contrare permite apariţia violenţei ca mijloc de rezolvare a diferentelor. Sociologii insistă pe această etapă deoarece în acest moment apare nevoia unei soluţii raţionale. Modul de gestionare a acestei etape îşi pune amprenta în evoluţia interacţiunii. Escaladarea conflictului sau rezolvarea conflictului, se hotărăşte în această etapă.

3. Escaladarea

În acest moment tensiunea dintre părţile care se confruntă este maximă. Posibilitatea apariţiei conflictului violent este mare. Un motiv principal al escaladării conflictului este agresivitatea argumentelor, indivizii tind să-şi suspende discursul şi acţiunea raţională înlocuindu-le cu acţiuni iraţionale chiar violente.

4. De-escaladarea şi rezolvare

De-escaladarea conflictului şi rezolvarea conflictului sunt două etape convergente, ambele au ca scop obţinerea unei situaţii de calm şi cooperare intermediate de soluţiile raţionale imaginate.

Abordare sociologică

Conflictul reprezintă o opoziţie între indivizi care poate îmbraca forma unei lupte între indivizi, grupuri de indivizi, clase sociale, etc. şi are ca efect disfuncţii în interacţiunea socială.

 

 

 

Primul război din Golf, cel iraniano-irakian, a fost declanşat în anul 1980 ca urmare a neînţelegerilor existente la nivel politic. Între fundamentaliştii iranieni şiiţi – care au ajuns la putere în 1979 şi l-au alungat pe şahul Reza Pahlavi – şi liderul sunnit ce se afla la conducere în Irak, situaţia s-a tensionat rapid, ca rezultat al opiniilor diferite pe care le aveau ayatolahul Khomeiny, respectiv Saddam Hussein în privinţa modului cum trebuiau conduse statele musulmane. Iar existenţa unei minorităţi şiite în sudul Irakului nu a făcut decât să amplifice temerile conducătorului irakian în legătură cu o posibilă înlăturare a sa de către regimul de la Teheran. În consecinţă, Saddam Hussein a declanşat o serie de represalii împotriva populaţiei şiite din Irak, fapt ce a stârnit un val de proteste în capitala Iranului. A urmat o escaladare a tensiunii dintre cele două state, iar disputa teritorială a reprezentat doar un ingredient în amalgamul de raţiuni politice care au condus la un război pustiitor şi inutil. După opt ani de suferinţe impuse celor două popoare, fără să se înregistreze victoria militară decisivă, între cele două părţi s-a încheiat un armistiţiu (august 1988). Cu acel prilej, regimul de la Bagdad renunţa la pretenţia sa ca Irakul să aibă o suveranitate deplină asupra fluviului Shatt-el-Arab. Practic, s-a revenit la sistemul antebelic de folosire în comun a estuarului acelui curs de apă, care constituie în acelaşi timp şi o graniţă naturală între cele două state.

O altă sursă de tensiune între cele două state o reprezintă minoritatea şiită aflată în Irak. După înfrângerea suferită în Kuweit de armata irakiană, câţiva lideri ai comunităţii şiite din sudul ţării au declanşat, în prima parte a lunii martie 1991, o revoltă împotriva sunniţilor conduşi de Saddam Hussein. Răscoala a fost însă repede înăbuşită de unităţile Gărzii Republicane, loiale liderului irakian, şi au apărut cu acel prilej discuţii legate de un posibil ajutor pe care Teheranul l-ar fi acordat coreligionarilor săi din ţara vecină. Totul a rămas la stadiul de presupunere, dar acest element de tensiune nu trebuie neglijat când se analizează relaţiile dintre cele două state, în actualul context internaţional. De asemenea, nu trebuie uitate legăturile Bagdadului cu comunităţile sunnite din Iran, situate atât în nord-vest (la graniţa cu Irakul), cât şi în estul şi sud-vestul ţării, precum şi problemele cu care se confruntă iranienii după ce au primit un flux de refugiaţi afgani în anii ’80. Mozaicul religios din regiune îi poate permite lui Saddam Hussein să apeleze la populaţia afgană (în marea ei majoritate sunnită) împotriva Iranului, sau a altor state ale lumii. 

Disputa irakiano-kuweitiană din anul 1990 a fost cauzată, la rândul ei, de opiniile politice divergente privind dreptul de control asupra resurselor de hidrocarburi din zonă. Mărul discordiei l-a reprezentat preţul petrolului pe piaţa mondială. Cererile Bagdadului de modificare a graniţei dintre cele două state au fost doar un simplu pretext, folosit de Saddam Hussein pentru a arăta că este hotărât să impună kuweitienilor preţul care îi convenea. Dacă în ianuarie 1990, barilul de petrol se vindea cu 20,5 dolari, în iunie 1990 acesta nu mai valora decât 13 dolari. Discuţiile în cadrul OPEC (Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol) dintre reprezentaţii grupului de state care susţineau un preţ „înalt”, din care făcea parte şi Irakul, şi grupul de ţări adepte ale preţului „scăzut”, în care se aflau Kuweitul, Emiratele Arabe Unite şi Arabia Saudită, nu au reuşit să lămurească problemele. Regimul de la Bagdad invoca faptul că o scădere a preţului petrolului cu un singur dolar pe baril îi reducea veniturile anuale cu un miliard de dolari. În acest sens, ministrul de externe irakian, Tariq Aziz, a declarat, după invadarea Kuweitului următoarele: „În bugetul de stat din acest an (1990 – n.a.) a fost prevăzută suma de 7 miliarde de dolari pentru achitarea datoriilor, ceea ce reprezintă o sumă imensă, lăsându-ne cu un venit care acoperă doar plata serviciilor de bază ale ţării noastre. Bugetul nostru se bazează pe un preţ de 18 dolari/baril, dar de când kuweitienii au început să inunde lumea cu petrol, preţul lui a scăzut cu o treime. Când ne-am întâlnit din nou la Jidda, la sfârşitul lunii iulie, Kuweitul a spus că nu este interesat de nici o schimbare. Suntem disperaţi acum şi nu ne putem onora notele de plată pentru importurile de alimente. A fost un război al foametei. Când vă veţi utiliza puterea voastră militară (a Statelor Unite – n.a.) doar pentru a vă apăra?”.

După încheierea operaţiunii militare „Furtună în Deşert”, în februarie 1991, între Irak şi Kuweit s-au stabilit contacte în vederea demarcării graniţei dintre cele două state. O comisie ONU s-a deplasat la faţa locului şi a început măsurătorile topografice, utilizând ca document de bază acordul semnat la 4 octombrie 1963 de reprezentanţii ambelor ţări. În aprilie 1991 a sosit în zonă şi comisia UNIKOM (United Nations Iraq/Kuweit Observer Mission) pentru a monitoriza activitatea la Khor Abdullah şi în zona demilitarizată dintre statele respective. Delimitarea suprafeţei neutre s-a făcut plecându-se de la frontiera comună şi zona respectivă a inclus o fâşie de teren irakian de 10 km lăţime, respectiv o porţiune de teren kuweitian lată de 5 km de-a lungul întregii graniţe. Securitatea tuturor străinilor a fost asigurată până în iunie 1991 de companii de căşti albastre austriece şi daneze din cadrul Forţei ONU de menţinere a păcii în Cipru (UNFICYP), precum şi de subunităţi fijiene, ghaneze şi nepaleze din cadrul Forţei ONU de menţinere a păcii în Liban (UNIFIL).

Pe de altă parte, kuweitienii au criticat regimul de la Bagdad pentru că obstrucţiona activitatea comisiei ONU de delimitare a frontierei. Până la urmă, în 1992, la sfârşitul lunii iulie, s-a admis ca puţurile de petrol de pe terenurile irakiene dintre Sawat şi Batin să aparţină Kuweitului, iar portul Umm Qasr şi canalul navigabil Khar Zabheir să rămână în posesia Irakului, pentru ca acesta să aibă acces direct la mare. Activitatea propriu-zisă de demarcare a graniţei în teren s-a finalizat în noiembrie 1992, iar Organizaţia Naţiunilor Unite a recunoscut noua frontieră. Este posibil ca pe viitor să apară noi discuţii pe această temă, însă totul depinde de evoluţia relaţiilor dintre cele două state.

Pe de altă parte, liderii arabi au acceptat ideea americanilor de impunere a unui control strict al armamentului aflat în dotarea forţelor militare irakiene, considerate, în continuare, un pericol potenţial în regiune, şi au susţinut poziţia categorică a şefului administraţiei americane privind aplicarea imediată şi în întregime a prevederilor Rezoluţiei 687 a Consiliului de Securitate al ONU. Astfel, Saddam Hussein s-a văzut obligat să îi primească pe observatorii internaţionali care au dorit să asiste la distrugerea. 

Organizaţiei Naţiunilor Unite liste cu inventarul armelor chimice şi biologice irakiene, în conformitate cu prevederile armistiţiului din februarie 1991. Aceste liste menţionau existenţa în arsenalul Irakului a doi agenţi chimici paralizanţi, sarin şi tabun (aproape 800 de tone), a gazului muştar şi a altor compuşi chimici. Cât priveşte programul de înarmare nucleară irakian, acesta a continuat să rămână învăluit în ceaţă, activitatea inspectorilor Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (IAEA) în Irak fiind în mod repetat blocată de autorităţile de la Bagdad.

Preşedintele Turgut Özal a sugerat, la 7 aprilie 1991, ca ONU să-i protejeze pe refugiaţii din nordul Irakului. Consiliul de Securitate al ONU a depăşit ezitările iniţiale privind implicarea sa într-o asemenea problemă şi, la propunerea Franţei, a fost adoptată Rezoluţia nr. 688, prin care se condamnau măsurile violente luate împotriva minorităţii kurde de către regimul irakian. Acţiunile respective au fost considerate de Organizaţia Naţiunilor Unite ca o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale.

Conform aceleiaşi rezoluţii, aproximativ 17 000 militari americani, britanici, canadieni, francezi, luxemburghezi, italieni, olandezi şi spanioli au declanşat, la 18 aprilie 1991, operaţiunea „Provide Comfort”, pentru crearea unei zone de securitate în nordul Irakului. Departamentul Apărării al Statelor Unite a anunţat cu acel prilej Congresul că era necesară reanalizarea situaţiei financiare la acest minister, deoarece nu fuseseră prevăzute cheltuieli pentru desfăşurarea acelei operaţiuni.

Regimul de la Bagdad a condamnat vehement acţiunea desfăşurată, sub auspiciile ONU, de militarii Alianţei Nord-Atlantice în nordul Irakului, considerând-o un amestec în afacerile sale interne, dar s-a abţinut de la atacarea taberelor de refugiaţi instalate pe teritoriul său. Unele surse au afirmat că, până la sfârşitul lunii mai 1991, toţi kurzii s-au reîntors în Irak, iar efective militare şi elicoptere germane au acordat sprijin populaţiei kurde ce se refugiase în Iran.

De asemenea, se poate concluziona că Washingtonul nu i-a încurajat pe şiiţi şi kurzi să se desprindă de Irak, deoarece secesiunile ar fi complicat şi mai mult situaţia politică din Orientul Mijlociu. Regimul fundamentalist de la Teheran ar fi acceptat, probabil, să sprijine gruparea minoritară şiită irakiană, pentru a-şi extinde influenţa în regiune. La rândul său, o victorie a minorităţii kurde ar fi putut duce la crearea unui stat independent şi, implicit, la ataşarea la acesta a zonelor locuite de kurzi aflate sub suveranitatea Turciei, Siriei, Iranului şi a unei foste republici sovietice din Caucaz. Chiar dacă minoritatea kurdă a văzut în ajutorul american o şansă pentru obţinerea unei autonomii politice, Washingtonul a refuzat să creeze probleme guvernului de la Ankara, datorită alianţei care le leagă. Solicitările făcute în 1992 de liderii kurzi Massoud Barzani şi Jalal Talabani, privind livrarea de lansatoare de rachete antitanc şi armament greu formaţiunilor care luptau împotriva irakienilor, nu au primit avizul favorabil al Casei Albe, ceea ce a dus la apariţia unor tensiuni între americani şi grupările kurde.

În condiţiile actuale, când războiul contra terorismului este la ordinea zilei, se poate spune că naţiunile democratice pot folosi experienţa căpătată în cursul confruntărilor cu Saddam Hussein pentru a lupta şi împotriva talibanilor sunniţi. Din păcate, procesul de pace în Orientul Mijlociu este, în continuare, extrem de greu de finalizat, ca urmare a intereselor divergente ale liderilor statelor care participă la discuţii. Impunerea prin forţa armelor americane şi britanice nu este decât o soluţie temporară, datorită diferenţelor de mentalitate ce se înregistrează între societatea occidentală şi cea islamică. Dacă la nivelul conducătorilor Arabiei Saudite, Egiptului sau Kuweitului se consideră că America este aliatul de bază al celor trei ţări, nu acelaşi lucru îl spun oamenii simpli, care locuiesc şi trăiesc în condiţii mizere. Creşterea demografică spectaculoasă din statele arabe şi nerezolvarea la timp a problemelor sociale la timp a favorizat înmulţirea rapidă a simpatizanţilor fundamentalismului islamic şi, implicit, la proliferarea terorismului. Orice tip de alianţe sau parteneriate pentru pace propuse de Statele Unite în Orientul Mijlociu, şi nu numai, vor fi acceptate de o clasă politică ce doreşte să se menţină la putere pentru beneficiile pe care şi le-a acordat, dar vor fi respinse de majoritatea populaţiei, dacă într-o perioadă relativ scurtă de timp aceasta nu va reuşi să atingă un nivel de trai decent.

Din punct de vedere militar se preconizează victoria forţelor militare americano-britanice şi ale aliaţilor lor în Afganistan, dar pe plan politic nu se întrevăd rezultate spectaculoase – poate şi din cauza faptului că este greu de aflat ce se petrece „în spatele uşilor închise”. Teritoriul afgan va deveni un imens cimitir de oameni sau un cimitir de bombe? Cine poate şti? Este evident însă faptul că trebuie găsită rapid o soluţie politică, deoarece statele din regiune ce se consideră nedreptăţite – din motive teritoriale sau de altă natură – sunt capabile să conteste în orice moment legitimitatea intervenţiei militare a Statelor Unite şi a Marii Britanii în Orientul Mijlociu.

 

Invazia Irakului din 2003 (denumită şi Războiul din Irak, Al Doilea Război din Golf şi Al Treilea Război din Golf) a fost un război între Irak şi o coaliţie de ţări condusă de Statele Unite, care a rezultat în detronarea lui Sadam Husein.

Antecedente

În 1993, prin războiul din Golf, Irakului i s-au impus o serie de sancţiuni din partea Naţiunilor Unite care stabileau, printre altele, un embargou şi obligaţia ca toate armele de distrugere în masă să fie distruse. Regimul preşedintelui irakian de la acea vreme, Sadam Husein, s-a opus colaborării cu inspectorii ONU, în ciuda consecinţelor embargoului asupra populaţiei, şi a tuturor atacurilor la care era supusă ţara de către forţele britanice şi americane. Prin invazia Afganistanului din 2003, preşedintele american George W. Bush a situat Irakul pe o aşa-numită axă a răului, acuzând regimul lui Sadam Husein de a deţine cantităţi mari de arme de distrugere în masă, de a avea legături cu Al-Qaida, şi de a fi un pericol iminent pentru Umanitate, bazându-se pe presupuse informaţii secrete. În întreg procesul de inspecţie al ONU, un grup de inspectori condus de Hans Blix, nu s-au găsit arme de distrugere în masă. Inspectorii au acuzat cu diverse ocazii Irakul, pentru că nu colaborau cu aceştia, deşi nu considerau că există motive să se gândească la existenţa unor arme interzise. Acest argument a fost folosit de Bush, care a afirmat că irakienii îi minţeau pe inspectori. Surse din Consiliul de Securitate al ONU au afirmat mai târziu că dacă Statele Unite nu ar fi atacat, în scurt de timp s-ar fi demonstrat că Irakul nu avea nici o armă de distrugere în masă. După ce timp de luni întregi a presat Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite ca să aprobe o rezoluţie care să sprijine invazia, lucru care nu a reuşit să îl facă datorită lipsei de sprijin, Bush a făcut o reuniune cu aşa-numitul Trio al Azorelor (cu toate că se referea la patru personalităţi), format de el însuşi, de Tony Blair, prim-ministrul Regatului Unit, José María Aznar, preşedintele spaniol şi prim-ministrul portughez Durão Barroso, pentru a anunţa crearea unei alianţe care avea scopul de a invada Irakul şi de a-l detrona pe Hussein. Reacţia opiniei publice mondiale a fost în general ostilă, în special prin realizarea unor manifestaţii mondiale contra războiului din Irak, dar acestea nu au fost băgate în seamă de alianţă. "Irak", spunea liderul irakian, "nu are interes în război. Nici un funcţionar irakian, nici un cetăţean irakian nu şi-a exprimat cea mai mică dorinţă de a intra în război. Întrebarea se adresează celeilalte părţi: Oare nu încercaţi să găsiţi un pretext pentru a justifica un război în Irak?"

 

 

Invazia

La 20 martie 2003 a început invazia coaliţiei în Irak, care viola flagrant Dreptul Internaţional şi care nu dispunea de aprobare din partea Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite. Conflictul a fost de scurtă durată, şi cu daune minime pentru armatele invadatoare, datorită inegalităţii între forţele implicate: consecinţă a unui deceniu de embargo, Irakul a dus lipsă de apărare antiaeriană, iar armata şi economia sa se aflau în condiţii proaste. În timpul războiului, armata irakiană nu a folosit nimic ce ar fi semănat cu o armă de distrugere în masă.

Crime contra umanităţii

În procesul de invadare s-au produs multe pierderi civile. Printre imaginile cele mai difuzate s-a aflat fetiţa purtată în braţe de bunicul său cu picioarele distruse, însă au existat multe cazuri similare, care nu au fost atât de popularizate. Bombardamentele au fost indiscriminatorii şi aşa-numitele "bombe inteligente" au demonstrat că presupusa capacitate de a lovi doar obiectivele militare lipsea. Multe gospodării civile şi câteva spitale au fost afectate de incendii. Câteva ambulanţe cu răniţi civili au fost lovite de proiectile ale forţelor americane. În plus, muzee şi edificii considerate a aparţine Patrimoniului Istoric al Umanităţii au fost afectate de explozii şi prădate de trupele nord-americane în mijlocul haosului şi în timpul asediului şi mai târziu cucerirea Bagdadului. În timpul preluării controlului intrărilor în oraşe, trupele americane au ucis zeci de cetăţeni irakieni neînarmaţi în închisorile special create pentru irakieni. Invadatorii au intrat în oraşe fără cea mai mică grijă asupra populaţiei civile, trăgând în tot ceea ce mişca. Cameramanul de televiziune José Couso, de la televiziune spaniolă TeleCinco a fost ucis de către un tanc american, când acesta filma terasa Hotelului Palestina. Guvernul spaniol format de Partidul Popular a refuzat să ceară explicaţii Statelor Unite sau să înceapă o investigaţia a celor întâmplate. Trupele britanice, însărcinate cu controlul sudului ţării, nu au avut remuşcări când au intrat în gospodăriile civile irakiene cu câini antrenaţi, violând tradiţiile ţări şi umilind locuitori acelei regiuni, în special locuitorii Basorei.

Perioada postbelică

După distrugerea statului irakian, SUA şi-a proclamat victoria. Prima cerinţă a forţelor ocupante a fost dizolvarea armatei şi poliţiei irakiene, lucru care a provocat grave probleme de insecuritate. Aşa a început ocuparea Irakului de către coaliţia internaţională.

Ocuparea Irakului din 2003-2004

Ocuparea Irakului, condusă de armata americană cu sprijinul Regatului Unit, Poloniei şi într-o proporţie mai mică de alte ţări aliate, încearcă oficial să înlocuiască sistemul impus de Saddam Hussein, după prăbuşirea acestuia, cu un sistem democratic (încă supervizat de Statele Unite) şi să reconstruiască infrastuctura civilă devastată de forţele de ocupare în timpul invaziei Irakului din 2003.

Pentru a organiza reconstrucţia, s-a creat un Birou de Reconstrucţie şi Asistenţă Umanitară. Din aprilie până în mai 2003, ORHA a fost condus de generalul Jay Garner, înlocuit mai târziu de administratorul civil american Paul Bremer. S-a început împărţirea anumitor puteri cu un consiliu de guvernare irakian provizoriu. O problemă gravă de rezolvat de către forţele de ocupaţie este instabilitatea şi câteva cazuri de inexistenţă, ale serviciilor de furnizare a apei potabile, gazului şi a electricităţii, distruse de americani în timpul invaziei. Bremer a anunţat că suveranitatea şi controlul total vor fi conferite guvernului irakian la 30 iunie 2004. La 28 iunie Bremer, reprezentând guvernul Statelor Unite, a oferit formal suveranitatea guvernului irakian. În practivă, acest guvern este limitat puternic, datorită absenţei unor importanţi lideri sciiţi, lipsa de control asupra activităţii trupelor străine şi atacurile teroriste ale rezistenţei irakiene.

Ţări participante

Dintre cele 45 de ţări considerate de Statele Unite a fi membre ale Coaliţiei Statelor Unite contra Irakului, următoarele au trupe active în Irak:

Retrageri de trupe

Retragerea Spaniei din Irak (martie 2004), urmată de Honduras, Nicaragua şi Republica Dominicană, a redus din sprijinul internaţional acordat ocupaţiei conduse de Statele Unite.

Probleme de "lege şi ordine"

În timpul invaziei, Statele Unite au declarat dizolvarea armatei şi forţelor de securitate irakiene, acuzându-le de corupţie şi de a se afla sub controlul persoanelor fidele lui Sadam Husein. Puţin timp mai târziu, înainte de incapacitatea de a controla situaţia, în special în oraşele sunite, s-au văzut nevoite să recruteze un număr mare de efective, dintre cei care erau consideraţi cei mai corupţi. Acest lucru, împreună cu situaţia dezastroasă cauzată de anii de blocadă şi invazie, care au distrus mare parte din infrastructura ţărilo, au motivit anumite dificultăţi ale americanilor în păstrarea controlului în oraşe, pe drumuri şi în infrastuctura petroliferă. Pentru a încerca să reprime rezistanţa orgnaizată şi mulţumirea populară în creştere, Statele Unite au început antrenarea forţelor poliţeneşti, au împrăştiat în toată ţara forţe paramilitare americane şi au început crearea unui nucleu pentru o nouă armată în jurul forţelor kurde şi vechi membri ai armatei lui Sadam Husein.

Ocupaţia coaliţiei

Înainte de invazue, George W. Bush, preşedintele Statelor Unit, a promis o tranziţie rapidă a puterii către un guvern democratic, începând printr-o constituţie irakiană. De asemenea a subliniat că invazia Irakului nu a constat în o ocupare a acestuia, ci într-o "eliberare". În mai 2003, a spus că guvernul democratic irakian va fi stabilit "cât mai rapid posibil". În noiembrie 2003, funcţionarii americani au anunţat planul de colocare a unei autorităţi politice în Irak. Statele Unite a prezentat planuri pentru menţinerea autorităţii militare, se creează chiar şi o nouă armată irakiană. Autoritatea Provizorie a Coaliţiei a împărţit Irakul după anumite chestiuni administrative, în trei zone de securitate: o zonă de nord formată din regiunile Mosul-Kirkuk, o zonă centrală formată din regiunile Bagdad-Tikrit şi o zonă de sud formată din regiunile Basora-Nasiriya. Zonele nordică şi centrală sunt administrate de trupele americane, în timp ce zona sudică este guvernată de trupe poloneze (în special în Nasiriya) şi britanice (în special Basora).

Căutarea de arme de distrugere în masă nu a avut succes

Coaliţia comandată de Bush nu a găsit nici o presupusă armă de distrugere în masă, arme care au fost pretext pentru invadarea Irakului. Acest lucru a provocat o luptă de credibilitate între Tony Blair şi întreprinderea de comunicaţii BBC, în urma căreia credibilitatea sa a scăzut notabil în favoarea BBC. Anumite grupuri de interese australiene au cerut demisia sa În ceea ce-l priveşte pe George W. Bush, acesta a preziat că a acţionat după informaţiile CIA. Directorul Agenţiei a negat faptul că s-ar fi afirmat existenţa unor arme de distrugere în Irak. Preşedintele american a creat, în consecinţă, o comisie destinată să investigheze dacă informaţiile CIA justificau intervenţia în Irak.

Capturarea şi judecarea lui Sadam Husein

Pe 13 decembrie 2003, Sadam Husein a fost capturat de forţele americane şi kurdo-irakiene si executat la Bagdad, sambata, pe data de 30 decembrie 2006, ora 5 si 5 minute a Romaniei.


 

Scandaluri

Recent, descoperirea torturilor aplicate prizionerilor independişti irakieni din închisoarea Abu Ghraib, şi probabil şi din alte penitenciare, a stricat imaginea forţelor ocupante, fiind puse la îndoială todeauna mai mult scopurile cât şi mijloacele acestoara. Indignarea creşte şi respingerea de către locuitori a invadatorilor este tot mai evidentă, alimentată de publicarea, în mediile de comunicare internaţionale, a unor imagini care evidenţează torturi fizice şi psihologice teribile, tratamente inumane şi umilitoare aplicate de militari americani şi britanici prizonierilor închişi în penintenciare ca Abu Ghraib (faimoasă pentru campania de propagandă făcută de guvernul SUA în sprijinul invaziei).

Guvernul civil

Crearea unui nou guvern civil în Irak este complicată din cauza diferenţelor religioase între majoritatea şiită şi clasa sunnită care se află la guvernare. În plus, în nordul Irakului, kurzii au avut o autonomie de facto timp de 12 ani, aflându-se sub protecţia zonei de excluziune aeriană şi cer o autonomie juridică a teriotriului pe care sunt răspândiţi. La 16 mai 2003 autorităţiile americane au abandonat planul de acordare a autorităţii guvernului civil irakian ales (la fel cum s-a întâmplat în Afganistan) şi au prezentat Naţiunilor Unite o rezoluţie, care oferea Statelor Unite şi Marii Britanii puterea de a aplica sancţiuni economice în Irak, permiţând ţărilor alite să exploateze resursele de petrol în schimbul reconstrucţiei Irakului (distrus în timpul războiului, în principal de trupele coaliţiei). Rezoluţia permitea şi numiterea de către aceste ei înşişi un guvern provizoriu.

 Rezoluţia ONU

Pe 22 mai 2003 Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a votat cu 14 la 0 în favoarea rezoluţiei prezentate pentru acordarea puterii de guvernare a Irakului şi utilizarea resurselor de petrol coaliţiei care participă la recontrucţia ţării, în special SUA şi Marea Britanie. Rezoluţia 1483 a terminat aproape 13 ani de sancţiuni economice, impuse iniţial după invazia irakiană a Kuweitului în 1990. Rezoluţia aprobă trimiterea de către secretarul general al ONU, Kofi Annan, a unui reprezentant special care să lucreze cu administratorii americani şi britanică în reconstrucţie, ajutor umanitar şi crearea noului guvern. Rezoluţia a creat un nou program de fonduri pentru dezvoltarea Irakului prin care se administrează resursele obţinute prin exploatarea petrolului. Fondurile vor fi folosite de SUA şi Marea Britanie pentru a reconstrui ţara, activitate care va fi supravegheată de un nou consiliul consultativ compus de reprezentanţi ai SUA şi instituţii financiare intarnaţionale. Acest consiliu îşi va începe activitatea cu un depozit de un miliard de dolari, fonduri transferate din contul "petrol pentru hrană" al SUA. Programul "petrol pentru hrană" va fi eliminat succesiv pe durata a şase luni. Rezoluţia prevede o revizie anuală, lucru cerut de Germania şi Franţa. Siria, singura ţară arabă reprezentată în consiliu, a lipsit de la reuniune.

 

Forţele de rezistenţă contra ocupaţiei

Acestei ocupaţii i s-au opus forţe din interiorul Irakului. În primele luni de ocupaţie, duzine de irakieni s-au implicat în manifestaţii antiamericane, în părţiile şiite ale ţării. Aiatolahul Sayed Mohammed Baqir al-Hakim, care s-a întors în Irak după decenii de exil la scurt timp după ocupaţie a declarat: "Pe noi nu ne sperie trupele britanice şi americane. Ţara vrea să-şi păstreze suveranitatea, iar forţele coaliţiei vor trebui să plece." O parte din lupte sunt duse de terorişti străini, adepţi ai mişcării Al-Qaida, conduşi până în momentul uciderii sale în 2006 de Al-Zarqawi În lunile care au urmat ocupaţiei, au început să se înregistreze o medie de o moarte zilnică din forţele americane şi britanice, în atacuri armate, sinucugaşe şi în ambuscade. Câteva atacuri contra forţelor de ocupaţie au rezultat ca represalii la abuzurile forţelor ocupante, cum s-a întâmplat când şase soldaţi britanici au murit după ce au deschis focul asupra a patru manifestanţii la un protest de stradă.

Astfel de atacuri sunt sărbătorie cu furie de locuitorii ţării, dând cep impotenţei în care se găsesc faţă de ocupaţie. Un impact special l-a avut cazul Faluya, unde câţiva agenţi CIA americani au fost incineraţi iar resturile lor au fost legate de un pod din oraş, lucru care a dus la o puternică contraofensivă militară americană asupra acestui oraş sunnit. Diverse grupuri cu tendinţe politice şi religioase diferite continuă să menţină o rezistanţă dură contra ocupaţiei. Această rezistenţă este puternică în centrul sunnit al Irakului, care a fost baza puterii lui Sadam Husein, dar şi grupurile şiite adepte ale clericului Muqtda al-Sadr au creat o apărare de fier a locurilor sfinte ale acestei secte musulmane. Atacurile rezistenţei se repetă zilnic, fiinde depăşită cifra de 1000 de militari americani căzuţi pe câmpul de luptă de la începerea invaziei în luna aprilie 2004. În această lună invadatorii au înregistrat cel mai prost bilanţ, remarcându-se o tendinţă clară a incriminării activităţiile rezistenţei atât în Bagdad precum şi restul oraşelor importante ale ţării. Ofensiva rebelilor irakieni a lovit în trupele americane şi aliate, atât în centrele urbane cât şi pe drumuri. De asemenea, au fost obstrucţionate lucrările la construcţia infrastucturii pentru furnizarea apei şi curentului electric, întreprinse de contractanţi străini, terminale petroliere din Golful Persic şi încărcături cu provizii pentru trupele invadatoare transportate pe căile ferate. Dacă pentru o anumită perioadă războiul putea apare ca o acţiune anti-americană, începând din 2005 luptele au luat din ce în ce mai mult un caracter sectar, în care diferite grupuri, unele de musulmani şiiţi, altele de suniţi se luptă între ele. Ca atare, cele mai multe atacuri nici nu sunt îndreptate contra trupelor americane, ci împotriva civililor irakieni. Lupta devine din ce în ce o luptă pentru puterea internă. Armata americană, care avea la început un rol de armată de ocupaţie, are din ce în ce mai mult un rol de forţă de menţinere a păcii şi ordinii, împotriva unor bande înarmate sectare.

 

 

 

 

 

Războaie de gherilă

În iunie 2003, s-a dezbătut public în SUA dacă forma de luptă a rezistenţei se poate chema război de gherilă. La 17 iunie, generalul John P. Abizaid a spus că forţele din Irak "realizau ceea ce eu aş descrie ca o campanie de gherilă clasică contra noastră. Este un conflict de intensitate joasă în termenii noştri doctrinari, dar oricum am descri-o este un război." Într-o declaraţie adresată congresului pe 18 iunie, delegatul secretarului pentru Apărare Paul Wolfowitz spunea: "Acolo se desfăşoară un război de gherilă, însă noi îl putem câştiga." Totuşi la 31 iunie, secretarul pentru apărare al Statelor Unite, Donald Rumsfeld, a refuzat acceotarea caracterizării situaţiei din Irak ca un război de gherilă şi a împărţit rezistenţa în cinci grupuri:

"Acest lucru nu îl aseamănă cu un război de gherilă sau cu o rezistenţă organizată", zicea Rumsfeld. "Acest lucru face situaţia să semene mai mult cu cinci grupuri diferite care acţionează mai mult ca organizaţii teroriste, decât ca nişte gherile."

Sabotaje

O parte din strategia de rezistenţă consistă în sabotarea echipamentelor trupelor ocupante. Statele Unite au avut intenţia de a reconstrui repede infrastuctura petrolieră irakiană pentru ca producţia, acum în mâinile contractanţilor americani, să revină la nivelele dinaintea războiului (obiectiv ascuns evident al invaziei), dar distrugerea sondelor a dat o lovitură mare acestei iniţiative. Conducta petroliferă din nord, care se continuă până în Turcia, a fost obiect al sabotajului, fiind distrusă imediat după ce SUA şi-au anunţat intenţia de a transporta petrolul în afara ţării pe această rută, iar de asemenea pe 23 iunie a fost distrusă o conductă importantă care aproviziona Siria şi Libanul. Prin aceste atacuri s-a micşorat capacitatea de transport de petrol a Statelor Unite, în nordul irakian. În sund, un atac din 22 iunie a distrus cea mai importantă conductă de petrol pentru transportul petrolului la rafinăriile din Bagdad. În plus, jaful generalizat a suspendat reactivarea producţiei în giganticul depozit de petrol de la Rumaila. Între grupurile care au revendicat atacurile contra ocupaţiei de către coaliţie şi sabotajele se află Frontul Naţional Irakian al fidelilor lui Sadam, Partidul Şerpilor şi Regresul.

Campanie de sechestrări

Ca mijloc de presiune pentru ca SUA şi aliaţii lor să abandoneze teritoriul irakian, la 8 aprilie 2004 a început o campanie spontană de sechestrări a cetăţenilor naţiunilor invadatoare, soldată cu reţinerea a trei japonezi, opt sud-coreeni şi doi israelieni arabi. La sfârşitul acelei lunii, cifra prizonierilor a crescut la 40, lucru care a determinat ţările coaliţiei să ceară cetăţenilor civili să abandoneze Irakul. Trupele filipineze chiar, s-au retras cu totul de pe teritoriul irakian după ce au negociat cu un grupare din rezistenţa eliberarea cetăţenilor săi.

Oraşe rebele

De atunci, securitatea ţării este din ce în ce mai precară. Sectoarele şiite, de la care invadatorii se aşteptau la sprijin, s-au ridicat împotriva coaliţiei conduşi fiind de clericul Muqtada al-Sadr şi s-au opus forţelor străine în oraşul Nayaf, oraş de mare importanţă religioasă. Al Sadr, văzând că ziarul său a fost interzis de trupele invadatoare şi chiar el însuşi era obiect de persecuţie, a chemat şunniţii şi şiiţi la unitate, pentru a apăra suveranitatea ţării. În paralel, cetăţenii oraşului Faluya s-au opus ocupanţilor şi au organizat o apărare puternică în faţa acestuia, obligând armata americană să ceară o mediere din partea autorităţiilor religioase pentru a obţine retragere acestora, precum şi desemnarea vechilor militari din regimul lui Sadam Husein pentru asigurarea securităţii oraşului, schimbându-şi politica iniţială faţă de membrii vechii armate irakiene şi a militanţilor din Partidul Baath.

S-a încheiat războiul din Irak?        

Da, dacă e să ne luăm după declaratiile politicienilor de la Washington si Londra, conducătorii agresiunii împotriva Irakului.  Pe teren însă lucrurile stau diferit. Desi armata irakiană a fost oficial desfiintată iar ocupantii lucrează acum la formarea uneia noi, conduse de oameni loiali fortelor de ocupatie, ocazional mai aflăm din ziare de câte o demonstratie ici, un atac colo, în urma cărora mai sunt ucisi doi-trei soldati americani sau britanici. După ce timp de luni de zile politicienii si militarii de la Washington si Londra ne-au mintit prin intermediul mijloacelor media privind arsenalul de distrugere în masă al lui Saddam Hussein sau ne-au descris cât de tare geme poporul irakian sub odiosul dictator Hussein, iată că adevărul iese la lumină iar mincinosii din cele două mari capitale occidentale nu stiu pe unde să scoată cămasa. Luni de zile mass media aservită structurilor politice ne-a mintit prin intermediul televizorului, al radioului si al ziarelor. Comentatorii tv se întreceau în a găsi fraze si expresii cât mai sforăitoare pentru a descrie dictatura lui Hussein si a încerca astfel să justifice agresiunea anglo-americanilor asupra Irakului. Pe de altă parte, cei din tabăra Frantei si a Germaniei si de fapt a restului lumii înghiteau cu greu închipuitele dovezi pe care un penibil Collin Powell încerca să le prezinte publicului.  Toate dovezile lui Powell s-au rezumat la fraza "Avem dovezi sigure". Posturile de radio si tv din tabăra anti-război au prezentat în numeroase rânduri adevăratele motivatii ale agresiunii împotriva Irakului. Nu drepturile omului, nu închipuita lipsă de libertate a irakienilor îi mâna pe anglo-americani în lupta, ci uriasele rezerve de petrol ale lui Saddam Hussein, care de câtiva ani nu mai accepta să le vândă petrol pe dolari SUA, ci pe Euro, o monedă pentru care americanii, neputând-o tipări ei însisi, trebuiau să muncească.  Acum, când ocupantii au declarat oficial încheierea războiului, lumea poate vedea cât de mult se bucură poporul irakian de drepturile si libertătile aduse de tancurile anglo-americanilor. Zilnic au loc demonstratii împotriva ocupantilor, care nu pot să facă altceva decât să le răspundă cu gloante si implicit cu victime. Că doar n-or să-si ia ei bagajul să plece acasă si să lase de izbeliste atâta petrol irakian!  Intre timp ocupantii se dau de ceasul mortii să fabrice dovezile pe care le asteaptă lumea. Unde sunt acele înfioratoare arme chimice ale lui Saddam? Răspuns: Nu sunt nicăieri, pentru că nu au existat niciodată. Însă cei de la Washinton si Londra au nevoie de dovezi pentru a justifica si agresiunea, si ocuparea Irakului. 
 Aflăm din ziare că 32 din cei 50 "cei mai căutati irakieni" au fost arestati, dar refuză să coopereze. Trebuie să întelegem că acest refuz de a coopera nu este altceva decât răspunsul "Nu există" dat de ei la întrebarea americanilor "Unde sunt armele chimice?" 
 Atât timp cât cei arestati vor spune că armele nu există, americanii ne vor spune că arestatii refuză să coopereze. Simplu si vechi de când lumea. Marile companii americane si britanice sunt deja în Irak si fac planuri pentru împărtirea “castigului”. Contractele de lucrări si exploatare a resurselor naturale sunt împărtite discretionar între englezi si americani, care nu se dezic de principiile lor "de piata": investitia în desfăsurarea războiului trebuie recuperată.  Războiul nu s-a terminat. Mai avem de văzut si de auzit despre cum si dacă va accepta poporul irakian să fie administrat si jefuit de fortele de ocupatie. Ura irakienilor fată de americani trece acum din faza de ideologie, formată pe timpul lui Saddam, la faza practică, hrănită de realitătile cotidiene.