Literatura românească de specialitate se află încă în aşteptarea unei lucrări cuprinzătoare de prezentare şi valorizare a curentelor de gândire în domeniul relaţiilor internaţionale, lipsă parţial suplinită prin traduceri[1]. Prezentăm aici o sinteză bazată pe aceste traduceri.

         Realismul

            Realiştii pornesc de la premisa că mediul relaţiilor internaţionale este anarhic, atâta timp câ nu funcţionează un guvern mondial. Chiar dacă funcţionează, în mod formal, egalitatea drepturilor şi obligaţiilor statelor, statele mai puternice reuşesc să-şi impună în mai mare măsură interesele.

            Astfel, determinantă pentru structurarea relaţiilor internaţionale este politica de putere („power politics”). Schimbările în mediul internaţional sunt provocate de schimbarea raporturilor de putere.

            Temele principale ale realismului sunt:

• Care sunt sursele principale ale stabilităţii şi instabilităţii în sistemul internaţional?
• Care este echilibrul de putere real şi dezirabil între state?
• Cum ar trebuie să se comporte marile puteri unele faţă de altele, şi faţă de statele mai slabe?
• Care sunt sursele şi dinamica schimbărilor contemporane în echilibrul de putere?

Răspunsurile oferite de către analiştii realişti ai sistemului internaţional sunt diferite, uneori fundamental opuse. Este relevant pentru diversitatea teoriilor realiste, faptul că între realişti identificăm adepţi ai unor forme diferite ale echilibrului de putere – unipolar, bipolar sau multipolar.

            Autori şi lucrări de referinţă:

• Raymond Aron, Paix et guerre:
  • Relaţiile interne diferă fundamental de cele internaţionale; relaţiile internaţionale se desfăşoară permanent în ameninţarea sau în pregătirea războiului; relaţiile internaţionale sunt „relaţii între unităţi politice care pretind fiecare dreptul de a-şi face singure dreptate şi de a fi singurul arbitru în privinţa deciziei de a lupta sau de a nu lupta”;
  • Obiectivele de politică externă ale unui stat sunt securitatea, puterea, gloria, ideile;
  • Statele se influenţează unele pe altele în funcţie de: caracteristicile epocii istorice; constrângerile materiale ale spaţiului (geografia), populaţiei (demografia) şi resurselor (economia); factorii morali, ce decurg din felul specific al statului respectiv de a fi şi de se comporta.
• Robert Gilpin, War and change in World Politics, conturează un model al schimbării în sistemul internaţional:
  1. Un sistem internaţional este stabil (adică în echilibru) dacă nici un stat nu consideră că schimbarea sistemului este profitabilă;
  2. Un stat va încerca să schimbe sistemul internaţional dacă beneficiile aşteptate depăşesc costurile presupuse;
  3. Un stat va căuta să schimbe sistemul internaţional prin expansiune teritorială, politică şi economică până când costurile marginale ale unei viitoare schimbări sunt egale sau mai mari decât beneficiile aşteptate;
  4. Odată ce se ajunge la un echilibru între costurile şi beneficiile unei viitoare schimbări (şi expansiunea este atinsă), costurile economice de menţinere a statu-quo-ului tind să crească mai repede decât capacitatea economică de a susţine statu-quo-ul;
  5. Dacă dezechilibrul din sistemul internaţional nu este soluţionat, sistemul se va schimba şi se va stabili un nou echilibru care va reflecta redistribuţia puterii.
• Hans Morgenthau, Politics among Nations:
  • Toate politicile internaţionale sunt subordonate unuia dintre cele trei obiective: echilibru de putere, imperialism sau politica prestigiului.
  • Pentru fiecare dintre cele trei tipuri de politică, sunt stabilite scopurile, metodele, politicile potrivite pentru a le contracara;
  • Dreptul internaţional, opinia publică, dezarmarea şi Organizaţia Naţiunilor Unite nu sunt soluţii serioase pentru păstrarea echilibrului internaţional şi evitarea războiului.
• Kenneth Waltz, Theory of International Politics:
  • În istorie, niciodată lumea internaţională nu a fost dominată de mai mult de opt state puternice;
  • O structură bipolară este mult mai stabilă decât una multipolară;
  • În cazul multipolarităţii, statele puternice fac alianţe, care prin definiţie sunt instabile;
  • În bipolaritate, ameninţările sunt mai uşor de identificat, iar statele dominante se bazează pe propriile puteri şi nu pe aliaţi;

Liberalismul

Liberalismul pune libertatea individului în calitate de valoare supremă şi în relaţiile internaţionale. Dacă pe plan intern, puterea statului trebuie limitată de răspunderea democratică faţă de proprii cetăţeni, de nevoia de a respecta cerinţele economiei de piaţă şi normele de drept, toate aceste convingeri trebuie transpuse în plan internaţional, rezultând astfel şi o stabilitate în relaţiile dintre state.

O primă prioadă de afirmare a teoriilor liberale a fost cea interbelică (Norman Angell, Woodrow Wilson, Alfred Zimmern), expresia practică sumpremă a acesteia fiind Societatea Naţiunilor a lui Wilson. În epocă, adversarii liberalismului etichetau pe autorii liberali drept „idealişti”.

Eşecul Societăţii Naţiunilor şi cel de-al doilea război mondial au marginalizat liberalismul pentru o bună perioadă de timp. Abia după prăbuşirea comunismului şi a sistemului bipolar, odată cu aparenta victorie a „democraţiei liberale” în plan global, teoriile liberale concurează serios pe cele realiste.

Conform analizelor lui Robert Keohane, se pot distinge trei tipuri de liberalism:

1. Liberalismul comercial, promovează schimbul şi comerţul peste graniţele statelor; interdependenţa economică între state va reduce stimulii pentru folosirea forţei, şi va mări costurile războiului, descurajându-l;
2. Liberalismul republican, sprijină propagarea democraţiei în rândul statelor, astfel guvernele devenind mai responsabile faţă de cetăţeni, şi promovând mai reţinut interesele elitelor economice şi militare. Premisa ar fi ca democraţiile sunt mai paşnice decât regimurile tiranice;
3. Liberalismul regulator, caută să promoveze domnia legii în relaţiile internaţionale, deopotrivă la nivelul organizaţiilor şi practicilor.

Autori şi lucrări de referinţă:

• Francis Fukuyama, The End of History and the Last Man (1992):
  • La sfârşitul secolului al XX-lea, combinaţia democraţie liberală – capitalism s-a dovedit superioară oricărei alternative de sistem economico-politic;
  • Sursa superiorităţii acesteia este capacitatea de a satisface trebuinţele primare ale naturii umane: dorinţa de a deţine bunuri materiale, şi dorinţa de recunoaştere a valorii noastre de către cei din jur;
  • Dacă creşterea economică poate fi promovată de diverse regimuri politice, totuşi capitalismul s-a dovedit imbatabil; în acelaşi timp, democraţia liberală este singură care respectă valoarea şi demnitatea umană, libertatea politică şi egalitatea;
  • În Europa de Sud, Anerica Latină, părţi din Asia şi Europa de Est, economia de piaţă liberă şi democraţia parlamentară devin, cu mici excepţii, regula: în 1940 erau 13 democraţii liberale; în 1960 – 37, în 1990 – 62;
  • Între statele democratice războiul este tot mai rar în cursul istoriei;
  • În căutarea exagerată a egalităţii în detrimentul performanţei, democraţia liberală riscă totuşi să se fragmenteze. O alternativă viabilă ar putea fi modelul japonez, care combină o economie de succes cu legături sociale destul de puternice.
• David Held, Models of Democracy (1987), crează un model de democraţie cosmopolită:
  1. Ordinea globală constă în reţele de putere multiple şi suprapuse, economice, sociale şi politice;
  2. Toate grupurile şi asociaţiile cu interese internaţionale au anumite drepturi, care cumulate pe ramuri constituie o „lege democratică internaţională”;
  3. Elaborarea şi asigurarea respectării legii este la latitudinea unor instanţe regionale şi internaţionale;
  4. Anumite standarde sunt specificate pentru toate grupurile internaţionale, şi nici un regim nu le poate încălca;
  5. În principiu, relaţiile internaţionale sunt necoercitive, dar folosirea forţei rămâne o soluţie de ultimă instanţă în faţa acţiunilor tiranice pentru eradicarea legii democratice internaţionale;
  6. Autodeterminarea şi păstrarea valorilor democratice sunt priorităţi colective generale;
  7. Peste tot trebuie să funcţioneze principiul justiţiei sociale, care să opereze în producţia, distribuţia şi exploatarea resurselor. Acest principiu este compatibil cu democraţia.

Structuralismul

Cea de-a treia paradigmă în relaţiile internaţionale, marxismul mai este denumit în literatura de specialitate şi structuralism. Deşi de-a lungul timpului a suferit transformări şi adaptări la evoluţia evenimentelor, acest curent se bazează pe o serie de elemente rezultate din literatura marxistă. Trebuie precizat de la început că Marx nu a redactat o teorie de sine-stătătoare a relaţiilor internaţionale. Tot corpusul de idei al structuralismului este o preluare şi o adaptare a fundamentelor cu pretenţie de universalism ce se regăsesc în opera lui Marx. Există şi o contribuţie a continuatorilor lui Marx, ce au înmulţit (ocolim în mod intenţionat cuvântul „îmbogăţit”) atât bagajul de idei cât şi curentele de abordare. Astfel, la ora actuală, în categoria largă a abordării marxiste sunt incluse teoria imperialistă a lui Lenin, teoria sistemului mondial a lui Wallerstein şi neogramscianismul.

Ideile centrale ale marxismului, rezultat al unei patimi exacerbate împotriva capitalismului, sunt axate pe:

• Un presupus caracter exclusiv social al relaţiilor de producţie. Relaţiile internaţionale se regăsesc în relaţiile sociale capitaliste şi, de aceea, afirmă marxiştii, nu putem înţelege mediul internaţional dacă nu ne oprim asupra studierii capitalismului şi a originilor sale;
• Marx şi-a susţinut întreaga pledoarie plecând de la ideile, false de altfel, ale caracterului conflictual al factorilor de producţie şi al acumulării prin furt. Ca şi la nivelul societăţii, în mediul internaţional a fost posibilă dezvoltarea unor state prin „exploatarea” altora, deoarece nu există joc cu sumă nulă. Atunci când cineva a avut de câştigat, altcineva a avut de pierdut. De aceea, susţin marxiştii, vinovate de înapoierea şi sărăcia unei mari părţi a globului sunt statele dezvoltate. Bazându-şi acumularea pe forţă şi exploatare, ele au deposedat naţiunile lumii de resurse. Aşa încât, şi aici discursul devine vitriolat, este nevoie de o revoluţie mondială care să repună în drept pe cei oropsiţi şi să răstoarne sistemul capitalist global;
• Capitalismul este un sistem bazat pe exploatare şi distribuirea inechitabilă a bogăţiei;
• În spatele intereselor de stat se ascund interesele clasei capitaliste. Conflictele dintre naţiuni nu par a fi decât o reflecţie a unor lupte de acaparare a resurselor de către anumite clase sociale;
• Deoarece piaţa mondială este foarte importantă pentru desfacerea rezultatelor producţiei capitaliste, clasa proprietarilor, burghezia cum o numeşte Marx, a dezvoltat, într-un sistem căruia autorului i se părea a fi o conspiraţie, un tip de relaţii comerciale „cosmopolite”, bazate pe liberul schimb între ţările bogate şi defavorabil celor sărace.

La ideile prezentate mai sus se adaugă şi cele ale lui Lenin, reflectate în cea mai mare parte în cartea sa, Imperialismul, stadiul cel mai dezvoltat al capitalismului, publicată în 1916. Plecând de la inegalitatea dezvoltării dintre state, autorul încearcă să găsească explicaţia, apelând la ideologie. Vinovatul este tot capitalul, al cărui purtător este corporaţia: date fiind ratele descrescătoare ale profitului, pentru ca masa acestuia să rămână constantă, este nevoie de o cifră de afaceri mai mare şi, pentru a supravieţui, firmele au nevoie să se extindă în permanenţă în căutarea de noi pieţe de desfacere. Pentru aceasta, gândeşte Lenin, ele recurg la strategii de „exploatare” a pieţelor, îndeosebi în ţările sărace, existând, prin urmare, o împărţire a lumii între capitalurile străine, ce acoperă în întregime toate oportunităţile. De aceea, nu ar mai exista nici o cale paşnică pentru ca ţările mai slab dezvoltate să intre pe pieţele de desfacere. Soluţia o reprezintă o redivizare a lumii prin intermediul forţei, al revoluţiei sau războiului.

Anii ’60 - ’70 au fost prolifici pentru gândirea neomarxistă. O seamă de reprezentanţi ai Şcolii Dependenţei au reiterat ideile marxiste într-o formă ceva mai moderată, mai argumentată şi cu soluţii mai puţin violente, dar tot dăunătoare progresului. Cea mai reprezentativă lucrare este a lui Immanuel Wallerstein, intitulată Sistemul economic mondial modern. Cartea este bine documentată din punct de vedere istoric şi statistic, cu explicaţii ce au drept sprijin sistemul noţional al economiei politice clasice şi neoclasice. Ea lansează ideea cercurilor concentrice de dezvoltare, a existenţei unui centru înaintat şi a unei periferii slab dezvoltate, între care există relaţii de schimb inegale. Creşterea centrului, afirmă autorul, s-a bazat pe exploatarea periferiei. Există o anumită ciclicitate în deţinerea puterii de către o serie de puteri hegemonice, care au avut acces la putere prin conflict militar şi apoi au dominat prin relaţii economice de schimb. Multitudinea de date statistice şi istorice, stăpânirea instrumentarului economic şi discursul ceva mai puţin violent îndeamnă mai mult la meditaţie.

O opinie aparte în peisajul larg al marxismului o face gramscianismul. Având la bază ideile şi scrierile lui Antonio Gramsci, acesta se bazează pe determinarea non-economică a relaţiilor dintre oameni şi dintre state. Nu sunt importante relaţiile de producţie, deoarece ele sunt doar o rezultantă a unor comportamente mai largi, ce ţin de cultură, educaţie, ideologie şi politică. De aceea, schimbarea mediului social şi a celui internaţional nu trebuie să vină, aşa cum sugera Marx, prin forţă şi vărsare de sânge, ci prin accesul maselor la cultură şi educaţie, prin emanciparea acestora pentru a îndepărta discrepanţele faţă de cei „cu sânge albastru”. Actul de convingere, de argumentare ideologică şi politică, vine să completeze actul cultural-educativ. Extensia gramscianismului la nivelul relaţiilor internaţionale a fost făcută de către Robert Cox. El a dezvoltat studiile asupra puterii hegemonice. Hegemonia se bazează, în accepţiunea lui Cox, pe expansiunea internaţională a unei clase, a unui grup de favorizaţi, ce se sprijină pe puterea unor state. Denumită şi teoria critică, teoria lui Cox încearcă să abordeze relaţiile dintre state nu din perspectiva rezolvării lor imediate, ci a cauzelor care au condus la apariţia ordinii mondiale existente şi a identificării posibilităţilor de schimbare.

         Teoriile radicale

            Autorii care se încadrează în acest curent de gândire constată că aplicarea realismului şi liberalismului în relaţiile internaţionale conduce la inegalităţi structurale între state şi regiuni lumii. Ei caută soluţii pentru depăşirea inechităţilor sistemului capitalist global, de multe având punct de plecare teoria marxistă.

            Câteva idei principiale comune ale radicalilor:

• Nemulţumirea faţă de reformele sistemului internaţional, care se bazează pe voinţa marilor puteri;
• Soluţii pentru o ordine mondială mai dreaptă, care trebuie să plece de la studiul condiţiilor istorice în care a apărut capitalismul;
• Suveranitatea statului nu trebuie să devină un concept desuet, dimpotrivă, rolul statelor în relaţiile internaţionale va trebui să crească;
• Noile mişcări sociale (feminismul, punk-ismul, etc.) nu se pot substitui clasei muncitoare revoluţionare, al cărei rol în schimbarea sistemului capitalist este transnaţional.

Autori reprezentativi:

John Burton, Conflict: Resolution and Prevention (1990):

• Frustrarea cauzată de nevoi este principala cauză a violenţei şi conflictului în lumea contemporană;
• Nu individul este vinovat pentru nevoile sale, ci sisteme structurale, naţionale şi internaţionale;
• Situaţiile conflictuale pot fi rezolvate doar prin satisfacerea a opt nevoi fundamentale ale părţilor antagoniste: nevoia de răspuns, de securitate, de recunoaştere, de stimulare, de justiţie redistribuitivă, de a se face înţeles, de a fi perceput ca actor raţional, şi nevoia de control.

Richard Falk, Human Rights and State Sovereignity (1981):

• Drepturile omului se pot dezvolta numai prin sprijinirea mişcărilor populare care se opun forţelor imperialiste reprezentate de Statele Unite ale Americii;
• Din punct de vedere ideologic, socialismul este superior capitalismului prin intenţia de distribui bunăstarea în mod echitabil şi prin respectarea drepturilor omului.

Teoriile societăţii internaţionale

Autorii care teoretizează societatea internaţională consideră, spre deosebire de realişti şi liberali, că nu forţa, nici legile economice, nu ar trebuie să guverneze lumea internaţională. Dimpotrivă, moralitatea şi dreptul internaţional întemeiat pe moralitate trebuie să stea la baza relaţiilor dintre state.

Din această perspectivă, regulile convieţuirii internaţionale trebuie căutate în Europa medievală, care a căutat să constituie o „republică creştină”, sub autoritatea morală a Bisericii, care să respecte cele zece porunci biblice în organizarea ei internă şi în relaţiile dintre statele componente. Pentru creştinii europeni ai epocii, cruciadele şi războaiele misionare deveneau războaie drepte, justificate prin doctrina creştină.

Reprezentativ pentru acest curent este Michael Waltzer, cu lucrarea Just and Unjust Wars (1977), în care propune o „paradigmă legalistă” pe care ar trebui să o respecte toate statele, în virtutea moralei şi dreptului internaţional:

1. există o societate internaţională formată din state suverane;
2. această societate internaţională are legi care stabilesc drepturile membrilor ei – mai presus de orice, drepturile de integritate teritorială şi suveranitate politică;
3. utilizarea în orice mod a forţei sau ameninţarea iminentă cu utilizarea forţei de un stat împotriva suveranităţii politice a altuia constituie agresiune şi reprezintă un act criminal;
4. agresiunea justifică două tipuri de ripostă violentă: un război de autoapărare din partea victimei şi un război de aplicare a legii de către victimă sau de către alt membru al societăţii internaţionale;
5. numai agresiunea poate justifica războiul şi nimic altceva;
6. după ce statul agresor a fost învins din punct de vedere militar, acesta poate fi şi pedepsit.

Conform analizei lui Waltzer, regula a cincea este cel mai pretabil a fi încălcată. De aceea, un  atac militar împotriva unui stat independent este legitim din punct de vedere moral în următoarele situaţii:

• susţinerea mişcărilor secesioniste care luptă pentru eliberare naţională;
• echilibrarea, ca o contraintervenţie, a intervenţiei altor state într-un război civil;
• salvarea populaţiilor ameninţate cu înrobirea sau exterminarea.

În prezent, se conturează tot mai mult o diversitate de modele de analiză a relaţiilor internaţionale, care se constituie în şcoli de gândire, cu perspective noi asupra structurii şi funcţionării relaţiilor internaţionale. Postmoderniştii analizează lumea contemporană ca rezultat al progresului tehnic, al inovaţiilor tehnologice care creează şi un alt tip de conştiinţă socială, avantajele tehnologice fiind o raţiune fundamentală pentru care actorii internaţionali cooperează sau concurează. O categorie a postmodernismului, feminismul vede în genul feminin motorul şi fundamentul economic al societăţii contemporane, şi propune o mobilizare a femeilor pentru implicare în viaţa internaţională şi pentru obţinerea de drepturi specifice. Teoreticieni ai statului (Anthony Giddens, Immanuel Wallerstein) şi teoreticieni ai naţiunii (Ernest Gellner ş.a.) propun alte înţelegeri şi rezolvări ale problemelor internaţionale din alte perspective, care întregesc o varietate impresionantă de sisteme de idei puse la dispoziţia decidenţilor politici pe întreg mapamondul.

[1] Referiri, pe larg, la Griffiths, Martin, Relaţii internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Bucureşti, 2003; Guzzinni, Stefano, Realism şi relaţii internaţionale, Institutul European, Iaşi, 2000; Lupu, Corvin, Noţiuni de teoria relaţiilor internaţionale, Sibiu, 2002; coord. Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu, Manual de relaţii internaţionale, Polirom, Iaşi, 2006; Mearsheimer, John J., Tragedia politicii de forţă, Antet, Bucureşti, f.a.; Puşcaş, Vasile, Relaţii internaţionale contemporane. Note de curs, Editura Sincron, 1999; Waltz, Kenneth, Omul, statul şi războiul, Institutul European, Iaşi, 2001; Wight, Martin, Politica de putere, Bucureşti, 1998