Pin It

Geopolitic şi civilizaţional-cultural Republica Moldova este un stat european, care s-a format în urma autodizolvării Uniunii Sovietice. Conceptul de politică externă şi al interesului naţional al Republicii Moldova, precum şi condiţiile generale ale dezvoltării statului se fundamentează odată cu proclamarea independenţei la 27 august, 1991 şi recunoaşterea republicii în calitate de subiect cu drepturi egale în relaţiile internaţionale. O astfel de recunoaştere, includerea statului în circuitul internaţional ca subiect cu drepturi egale, este rezultatul eforturilor reale, susţinute şi consecvente ale statului nostru pe arena mondială. Acest proces, care include cîteva etape a început în anul 1991 şi încă nu s-a terminat la momentul dat. Intersectîndu-se cu aceeaşi problemă a majorităţii statelor din spaţiul postsovietic, formarea concepţiei politicii externe şi a interesului naţional este susţinută de către formalizarea juridică a suveranităţii şi independenţei statului, a relaţiilor diplomatice stabilite şi apartenenţa la sistemul de relaţii internaţionale.

 Prima etapă a determinării procesului desemnat s-a desfăşurat între anii 1991-1994 şi este caracterizată de ideologia sovietică şi regim totalitar, formarea de partide politice, manifestarea anumitor segmente ale societăţii civice, stabilizarea sistemului politic pluralist, etc. De asemenea se exteriorizează şi particularităţile de dezvoltare a Republicii Moldova în comparaţie cu alte republici postsovietice. Procesul de evoluţie a concepţiei politicii externe şi a interesului naţional se desfăşoară în condiţiile a unei poziţii cu trei vectori, fapt care este reliefat prin orientarea politică a statului Republica Moldova. Primul vector este îndreptat spre unificarea cu România [1], cel de al doilea este legat de intrarea în structura Comunităţii Statelor Independente (CSI) [2], o poziţie mijlocită avînd forţele politice, orientate spre „ideea naţională” şi păstrarea propriului status-quo [3]. Chintesenţa acestei perioade este formarea unei direcţii reale generalizate a politicii externe a republicii, exprimată de către prezidentul M. Snegur în Parlament, la 10 septembrie, 1991: Republica Moldova intenţionează de a menţine relaţiile oficiale, în baza acordurilor semnate cu toate statele membre ale CSI, precum şi România şi statele Europei, inclusiv afelierea la ONU şi la alte organizaţii internaţionale, ce contribuie la dezvoltarea liberă şi sigură a statului. În această bază, Parlamentul Republicii Molvova a aprobat Declaraţia de securitate şi dezarmare, în care s-a indicat necesitatea evacuării de pe teritoriul republicii a forţelor armate ale URSS, inclusiv elementele armamentului nuclear şi a mijloacelor de întreţinere a acestuia. Declaraţia din 10 septembrie, 1991 a confirmat apartenenţa republicii la principiile Acordului semnat la Paris şi la Convenţia de la Viena. [4]

Etapa a doua a formării concepţiei de politică externă a Republicii Moldova include perioada 1994-1998. Ea a fost marcată de primele alegeri parlamentare democratice din 27 februarie, 1994. Ca rezultat s-au format două tendinţe contradictorii: cea anti-românească şi „pericolului unionist” şi cea pro-românească, unionistă[5].

Actul de bază al perioadei date este Concepţia politicii externe a Republicii Modova din 8 februarie 1995, elaborat în conformitate cu standardele europene. Actul evidenţia necesitatea consolidării statului independent şi suveran; asigurarea integrităţii teritoriale; reforma social-economică pentru trecerea la sistemul economiei de piaţă; asigurarea drepturilor omului etc. Principiul de bază al acestui act este asigurarea neutralităţii permanente a republicii; neparticiparea în conflicte armate, alianţe militaro-politice sau economice, scopul cărora ar fi pregătirea pentru război; interzicerea de a folosi teritoriul său pentru amplasarea bazelor militare şi producerea şi/sau testarea armelor nucleare [6].

În contextul dat, trebuie de menţionat, că în condiţiile de intensificare a proceselor de globalizare, opţiunea statului spre neutralitate în concepţia său de politica externă este un factor determinant. Reieşind din amplasarea geopolitică a ţării, ca punct de intersecţie a intereselor actorilor principali ai relaţiilor internaţionale, neutralitatea permanentă a Republicii Moldova contribuie la asigurarea realizării efective a intereselor naţionale ale statului, corespunde necesităţilor dezvoltării independente, precum şi condiţiilor de păstrare a păcii şi stabilităţii atît pe teritoriul său, cît şi în regiune.

Ca supliment la Concepţia politicii externe a Republicii Moldova ceva mai tîrziu la 5 mai 1995 a fost adoptată Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova şi Doctrina militară din 6 iunie 1995 [7], bază juridică, care determinat direcţiile politicii interne şi externe a republicii şi susţine realizarea politicii de neutralitate. Actele sunt legate direct de realizarea modernizării sociale şi integrarea europeană a statului, ele asigură protecţia identităţii statului, ceea ce în condiţiile globalizării au avut o importanţă majoră. Existenţa şi urmarea unor astfel de acte consolidează securitatea cetăţeanului, societăţii şi statului, drepturilor şi intereselor reglementate de către Constituţie şi alte legi ale republicii.

Concomitent cu aspectele securităţii şi neutralităţii, la această etapă a dezvoltării sale, concepţia de politică externă includea menţinerea relaţiilor bilaterale bazate pe drepturi egale cu statele membre ale CSI, stalele europene şi SUA, statele Asiei, Africii şi Americei Latine, precum şi dezvoltarea relaţiilor multilaterale din cadrul ONU, organizaţiilor internaţionale şi regionale atît din sferele social-politică şi economică, precum şi în aspect ştiinţifico-cultural.

În prezent, concepţia de politică externă a acestei perioade există doar ca act, fiind în contradicţie din punct de vedere al cursului practic de dezvoltare al Republicii Moldova.  Neajunsul de bază, din punctul nostru de vedere, este tendinţa de a îmbina aspectele multidirecţionale fără o delimitare clară şi determinarea efectivităţii perspectivelor multivectoriale.

A treia perioadă de formare a concepţiei politicii externe a Republicii Moldova cuprinde anii 1998-2001. Guvernul, în frunte cu prim-ministrul I. Sturza a prezentat programul de guvernare pentru anii 1999-2002, trăsătura caracteristică a acestui document a fost opţiunea integrării în Uniunea Europeană în calitate de strategie obiectivă a politicii externe şi a interesului naţional al Republicii Moldova [8]. Particularitatea actului dat a constituit tendinţa de  slăbire a influenţei globalizării, ce se referă la transformarea republicii în anexa unui subiect major al relaţiilor internaţionale. Totuşi, programul a inclus prevederi de moment şi a pierdut actualitatea sa practică. În afară de aceasta, comunitatea internaţională rareori ia în serios concepţia politicii externe a oricărui stat, dacă ea depinde de schimbarea guvernului statului dat. Pîna la momentul actual, în Republica Moldova s-au schimbat 11 guverne, deci şi priorităţile politicii externe au fost modificate de multe ori.

Guvernul condus de V. Tarlev, ales în 2001 a hotărît modificarea concepţiei din 1995, ceea ce a dat startul perioadei a patra de formare a direcţiilor de dezvoltare a Republicii Moldova. Procesul de perfecţionare a concepţiei politicii externe şi al securităţii naţionale a Republicii Moldova a fost continuat prin Decretul prezidentului Nr. 374-IV din 22.12.2005 şi Nr. 414-IV din 16.01.2006 cu privire la alcătuirea Comisiei Naţionale pentru elaborarea „Concepţiei politicii externe şi al securităţii naţionale a Republicii Moldova” [9]. Lucrul asupra concepţiilor este îngreunat de faptul, că timp de 17 ani Republica Moldova schimbă caracterul politicii sale şi balansează între Vest şi Est.

Reieşind din concepţia existentă a dezvoltării politicii externe orientată spre integrarea europeană, Planul de Acţiuni UE-Moldova este un act, care a determinat în mare parte politica republicii. La 24 martie 2005, la prima şedinţă a Parlamentului Republicii Moldova, ales la 6 martie 2005, deputaţii au aprobat unanim declaraţia cu privire la parteneriatul politic pentru atingerea scopului integrării europene. Programul de lucru al Guvernului Republicii Moldova pentru anii 2005-2009 „Modernizarea ţării – bunăstarea poporului” declară integrarea europeană şi realizarea Planului de Acţiuni UE-Moldova priorităţile fundamentale ale activităţii partidului de guvernămînt de rînd cu dezvoltarea stabilă a economiei social orientate şi reintegrarea ţării. Prin decret prezidenţial, Ministerul Afacerilor Externe este transformat în „Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene”, iar funcţia Ministrului de Externe este promovată la rangul de Viceprim-ministru [10]. Astfel, la momentul intrării în acţiune a Planului de Acţiuni UE-Moldova, integrarea europeană a fost determinată drept scop naţional, avînd susţinerea cetăţenilor statului [11].

Planul de Acţiuni UE-Moldova este un document politic care stabileşte obiectivele strategice ale cooperării dintre Moldova şi UE. El reprezintă ghidul care a fost implementat în linii mari în republică, pentru atingerea scopului strategic de integrare europeană, la fel ca şi programul de reforme politice interne. Planul a prevăzut activizarea relaţiilor din sfera politică, economică şi culturală, în domeniul securităţii, precum şi „răspunderea pentru prevenirea conflictelor şi soluţionarea lor”[12]. Aceasta înseamnă că una din sarcinile principale ale Planului de Acţiuni este susţinerea de către UE a eforturilor depuse pentru reglarea conflictului transnistrean, recunoscînd în mod indirect faptul, că această problemă reprezintă unul dintre cele mai esenţiale obstacole care stă la baza dezvoltării republicii.

Structura Planului de Acţiuni este bazată pe cîteva criterii esenţiale. Criteriile politice presupun stabilitatea instituţiilor care asigură democraţia, criteriile economice subînţeleg existenţa economiei de piaţă funcţionale şi capacitatea de a face faţă competiţiei pe piaţa internă a UE, criteriul acquis-ului: „capacitatea de asumare a obligaţiilor de membru, inclusiv adeziunea la obiectivele uniunii politice, economice şi monetare” [14].

Planului de Acţiuni ia în consideraţie tendinţele europene ale Republicii Moldova, dar în acelaşi timp conţine secvenţe clare şi serioase care se referă la faptul că relaţia de parteneriat dintre UE şi Republica Moldova este bazată pe valori şi principii europene, iar perspectivele integrării europene sunt direct legate de efectuarea cu succes a reformelor interioare. Trebuie de menţionat, că, în pofida faptului că Republica Moldova trebuie să ia măsuri în toate cele şapte domenii ale acţiunii Planului, măsurile prioritare ţin de rezolvarea celor mai esenţiale probleme existente la momentul încheierii lui, provocînd cea mai mare cauză a îngrijorării UE. Aceste probleme creează obstacole în calea democratizării şi dezvoltării economice a Republica Moldova şi sunt surse reale de pericol şi instabilitate atît pentru Republica Moldova, cît şi pentru Europa. Situaţia dată a creat majoritatea sarcinilor Planului de Acţiuni, ce se referă la masurile pentru ordinea interioară. Scopurile Planului de Acţiuni sunt legate în mod strîns de direcţiile menţionate în cadrul altor programe şi strategii naţionale ale republicii, Planul de dezvoltare naţională, etc.

Concluzia intermediară ţine de faptul că întrucît integrarea europeană este sarcina de bază a politicii externe a Republicii Moldova. Concepţia politicii externe în vigoare, aprobată în anul 1995, precum şi concepţia securităţii naţionale s-au epuizat. Activizarea proceselor de globalizare la etapa actuală a dezvoltării mondiale presupun determinarea de către Republica Moldova a căii proprii de opoziţie riscurilor globalizării şi folosirea efectelor ei pozitive, un pas important fiind adoptarea Concepţiei securităţii naţionale la 22 mai 2008.

Baza integrării europene în aspectul politicii externe presupune în primul rînd apropierea şi consolidarea relaţiilor Republicii Moldova cu organizaţiile europene, obiectivele cărora vin în concordanţă cu scopurile UE. Aceasta se referă de asemenea la OSCE, CE, NATO etc. Ciocnindu-se de probleme multiple, pe care nu le poate rezolva de sine stătător, republica trebuie să aprofundeze cooperarea cu organizaţiile date, urmărind minimalizarea riscurilor provenite din asemenea probleme precum vulnerabilitatea externă, lipsa securităţii social-economice, corupţia, separatismul, crima organizată, distribuirea armelor de capacitate de acţiune diferită, conflictul transnistrean, trafic de persoane şi armament etc. Primele contacte oficiale ale Republicii Moldova cu Alianţa Nord-Atlantică au fost stabilite la data de 20 decembrie 1992. La 16 martie 1994 republica s-a afiliat la programul „Parteneriat în numele păcii”, scopul căruia este definit de NATO drept lupta pentru pace şi securitate în Europa. În cadrul acestui program republica a participat la un şir de manifestări la un şir de manifestări nonmilitar.

În iunie 2005 Preşedintele Republicii Moldova a solicitat Consiliului Nord-Atlantic semnarea Planului Individual de Acţiuni al Parteneriatului (IPAP) cu NATO, ce a primit o concluzie pozitivă din partea Consiliului [14]. IPAP Moldova-NATO prevede reforma întregului sistem de securitate şi apărare a republicii în conformitate cu principiile NATO şi racordarea  pînă în 2010 a Armatei Naţionale a Republica Moldova la standardele Alianţei Nord-Atlantice. Planul prevede „reorganizarea graduală a tuturor unităţilor Armatei Naţionale, utilizînd structura NATO pentru nivelele de brigadă şi batalion, drept urmare a finalizării procesului de reorganizare integrală a Ministerului Apărării şi a Marelui Stat Major potrivit structurii NATO” [15] în anii 2007-2010. Către 2008 s-a planificat „elaborarea unui plan de implementare a standardelor corespunzătoare ale NATO în cursurile de învăţămînt şi instruire militară” [16], iar spre 2009 „elaborarea programelor de instruire, conform standardelor NATO, pentru diferite subdiviziuni ale Forţelor Armate” [17]. Conform planului, între 2007-2008, pe lîngă Serviciul de Informaţie şi Securitate al Republicii Moldova se formează un Centru antiteror, dotat cu încăperi, echipamente, armament şi muniţii, pregătit pentru o eventuală participare în operaţiuni efectuate sub egida NATO. În afară de aceasta, în Planul Moldova – NATO este un punct special, ce se referă la planurile „cu privire la supravegherea şi managementul spaţiului aerian”, care includ „asigurarea unui nou sistem de management al spaţiului aerian”, „iniţierea de către Moldova a programului de integrare în sistemul NATO de schimb al informaţiei aeriene” [18].

Postura republicii în calitate de vecină a Alianţei Nord-Atlantice presupune încheierea acordurilor de parteneriat, care au efect pozitiv. Implementarea Planului de Acţiune UE-RM indică susţinerea republicii de către actorii internaţionali în procesul de democratizare a societăţii şi soluţionarea atît a problemelor interne, cît şi a celor externe. În acelaşi timp, semnarea unui astfel de document nu înseamnă aderarea ţării la blocul militar-politic, dar nici nu exclude o astfel de posibilitate. Paşii următori rămîn în atenţia următoarelor generaţii, a societăţii civile, elitelor politice, care în primul rînd trebuie să pornească din urmările raţionale şi efective pentru dezvoltarea statului naţional. În cazul Republicii Moldova integrarea europeană nu presupune aderarea necondiţionată la NATO. Membri ai UE sunt şi statele care promovează politica de neutralitate constantă, cum ar fi Irlanda, Austria, Suedia. Cu toate acestea, conform rezultatelor Barometrului Opiniei Publice din octombrie-noiembrie 2007, 24,6% dintre respondenţi consideră că aderarea la NATO constituie cel mai bun pas pentru asigurarea securităţii statului, în timp ce 29,4% pledează pentru păstrarea neutralităţii constante [19].  Trebuie de menţionat de asemenea faptul, că declarînd statutul de neutralitate, Republica Moldova nu a putut obţine recunoaştere de la Organizaţia Naţiunilor Unite, aceasta fiind cauza din care ţara noastră nu este recunoscută de comunitatea mondială în calitate de stat neutru. Aceasta exclude posibilitatea folosirii acelor priorităţi, care ar fi urmat după primirea de statutului oficial din partea ONU. Ţara ar fi fost mai atrăgătoare din punct de vedere atît investiţional-economic, cît şi politic, Republica Moldova ar fi avut doar de cîştigat din urma amplasării pe teritoriul său a diferitor instituţii internaţionale, pentru care statutul de neutralitate a ţării este necesar. Statutul de stat neutru trebuie să aibă o influenţă hotărîtoare şi în soluţionarea problemei transnistrene, precum şi în relaţiile cu statele vecine şi partenerii strategici. Primirea statutului oficial de stat neutru va ajuta la adoptarea deciziei finale cu primire la demilitarizarea completă a Republicii Moldova (ambele maluri ale Nistrului). Această idee apare permanent odată cu identificarea de noi mijloace în soluţionarea problemei transnistrene: obţinînd demilitarizarea totală a întregului teritoriu, problema de aderare la NATO se anihilează de la sine.

Iată de ce, conservarea şi recunoaşterea neutralităţii Republicii Moldova trebuie să devină una dintre cele mai importante sarcini a politicii externe. Marea majoritate a populaţiei de pe ambele maluri ale Nistrului susţin acest curs şi el poate deveni motivul reintegrării ţării noastre. Statutul de stat neutru nu înseamnă promovarea intereselor naţionale spre izolarea de la marile puteri şi alianţe, dimpotrivă, el va ajuta la consolidarea principiilor securităţii naţionale şi regionale prin crearea de noi relaţii, consolidarea intereselor politice şi economice în scopul prosperităţii populaţiei. Această politică corespunde principiilor de delimitare a responsabilităţilor şi solidarităţii internaţionale, cultivate în Europa.

După doi ani de pregătire, Republica Moldova a devenit membru al Consiliului Europei la 13 iulie 1995, asumîndu-şi următoarele obligaţiuni: adoptarea noului Cod Penal, proiectat conform condiţiilor Consiliului Europei; ratificarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Protocoalelor sale adiţionale; recunoaşterea Protocolului Nr.11 cu privire la adresarea individuală a Comisiei Europene pentru Drepturile Omului şi jurisdicţia obligatorie a Curţii Europene; ratificarea Regulamentului European cu privire la problemele autonomiei locale şi a altor acte predestinate pentru îmbunătăţirea legislaţiei Moldovei şi a procedurii judiciare, majoritatea obligaţiunilor fiind îndeplinite.

În aprilie 1993 Consiliul permanent al OSCE a decis deschiderea misiunii permanente în Republica Moldova. Sarcina de bază este facilitarea procesului multilateral de reglare politică a conflictului transnistrean, în baza consolidării integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. Activităţile Misiunii cuprind un spectru larg de probleme, inclusiv aspectele militare ale securităţii. Misiunea a înaintat propuneri referitoare la statutul special al regiunii transnistrene, care este estimată de către părţile implicate drept bază în procesul de negociere. La 20 iulie 1994 a fost Acordul cu privire la principiile colaborării Misiunii OSCE cu Comisia Unificată de Control (CUC), care permite Misiunii deplasarea în zona de securitate, examinarea anumitor conflicte şi participarea la şedinţele CUC. În primăvara anului 1995 Misiunea a deschis sediu permanent în Tiraspol. Prin urmare, Misiunea OSCE îşi concentrează eforturile asupra elaborării acordului de bază cu privire la reglarea conflictului transnistrean.

Cursul de integrare europeană în calitatea sa de direcţie de bază a dezvoltării republicii presupune aderarea la spaţiul european politic, economic, social, inclusiv prin armonizarea legislaţiei naţionale la cerinţele Uniunii Europene. În aceste condiţii menţinerea apartenenţei în formatul existent al Comunităţii Statelor Independente devine problematică. Este extrem de complicată combinarea legislaţiilor care corespund standardelor diferitor sisteme şi participarea concomitentă în două spaţii economice şi politice diferite. Pe de altă parte s-a remarcat apropierea dintre statele care nu promovau integrarea cu participarea Rusiei. Încă în toamna anului 1997, în timpul reuniunii de la Bacu al grupului consultativ al MAI din patru state – Georgia, Ucraina, Azerbaidjan şi Moldova, a fost semnat protocolul în care s-a declarat oficial formarea unei structuri noi. Analiştii politici au acordat atenţie faptului, că pentru prima oară s-au aliat două state caucaziene şi două state din est fără participarea Rusiei. Azerbaidjan, Georgia, Moldova şi Ucraina au format propriul grup pentru intensificarea cooperării în domeniul comerţului, economiei şi transporturilor, precum şi consolidarea securităţii regionale. În aprilie 1999, cînd Republica Uzbekistan a aderat la grup, el a primi denumirea de GUUAM, (după primele litere ale denumirii statelor-membre). La începutul anilor 2000 statele-membre ale GUUAM au întreprins un şir de măsuri în scopul revigorării activităţii, accentuînd în primul rînd comerţul cu petrol caspic şi alte resurse pe pieţele occidentale, iar în 2002 au declarat crearea zonei de comerţ liber.  Însă divergenţele dintre statele-membre ale GUUAM au imprimat alianţei un caracter instabil: participarea Republicii Uzbekistan nu a fost activă, iar Ucraina, cointeresată în livrările gazelor din Rusia, concomitent căuta înţelegere reciprocă cu Comunitatea Economică Euroasiatică.

Activitatea GUUAM s-a accelerat după perioada anilor 2003-2004, cînd s-a produs schimbarea puterii în Georgia şi Ucraina („revoluţiile colorate”). Politica preşedinţilor Georgiei (Mihail Saakaşvili) şi a Ucrainei (Victor Yuşсenko) a fost orientată spre aderarea la NATO şi cooperarea cu UE, reprezentanţii oficiali ai unor state ale GUUAM s-au declarat nemulţumiţi de potenţialul şi a rolul lor din cadrul CSI. Astfel, în septembrie 2003, Preşedintele Republicii Moldova Vladimir Voronin şi-a exprimat nemulţumirea în legătură cu crearea Comunităţii Economice Euroasiatice; În noiembrie 2004 ministrul apărării Georgiei G.Baramidze şi-a exprimat insatisfacţia în legătură cu eficacitatea structurii CSI; În februarie 2006 Georgia a părăsit oficial componenţa Consiliului de Miniştri ai Apărării CSI, motivînd această decizie cu intenţia de a adera la NATO; În aprilie 2005 ministrul ucrainean al economiei a declarat că dezvoltarea ulterioară a CSI este problematică şi ţara sa va micşora contribuţiile în bugetul Comunităţii. Din contra, manifestaţia antiguvernamentală din Uzbekistan din primăvara anului 2005 şi dezaprobarea de către statele occidentale a măsurilor de reprimare a rebeliunii a contribuit la ieşirea Republicii Uzbekistan din componenţa GUUAM. În august 2005 Republica Turkmenistan a trecut de la calitatea de membru cu drepturi depline la membru asociat al CSI [20].

După părerea noastră, problema fundamentală a Comunităţii Statelor Independente este căutarea şi utilizarea mecanismelor noi de cooperare economică care ar ridica eficacitatea legăturilor economice şi ar compensa estimările neîndeplinite de extindere a cooperării cu statele occidentale. Odată cu scăderea producţiei naţionale, statele membre ale CSI au manifestat interes sporit pentru mărfurile importate de pe piaţa mondială şi în plus Republica Moldova se confruntă grav cu problema energetică şi deci, nu are posibilitatea de a asigura populaţia cu resurse energetice, fără implicarea terţilor părţi, furnizorul principal de resurse energetice fiind Federaţia Rusă.

Relaţiile dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă sunt determinate de tradiţiile stabilite încă în epoca sovietică. Rusia nu intră în numărul statelor, incluse în politica europeană  de vecinătate, ea este cel mai mare vecin al UE şi unul dintre actorii principali ai proceselor geopolitice şi de securitate la nivel global şi regional. Rusia este cel mai important furnizor de resurse energetice în statele UE, precum şi o piaţă importantă de realizare a mărfurilor şi serviciilor statelor UE. Aceste premise de bază ale relaţiilor dintre Rusia şi UE, denumite „parteneriat strategic” prevăd formarea a patru spaţii comune: economic; libertate, securitate şi justiţie; colaborare în sfera securităţii externe; cooperare în sfera de cercetări, învăţămînt li cultură. În cadrul spaţiului comun de securitate UE şi Rusia s-au obligat să împarte responsabilitatea pentru stabilitatea şi securitatea în regiunile învecinate lor şi să se ajute reciproc în reglarea conflictelor „îngheţate” din Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud şi Carabahul de Munte.

Pe de altă parte, Rusia este statul cu cea mai mare influenţă asupra Republicii Moldova în aspect politic, economic, social şi cultural. Urmările crizei financiare din Rusia din 1998 şi rolul acestui stat în cadrul conflictului transnistrean sunt două exemple esenţiale ce dovedesc acest fapt. Republica Moldova, de rînd cu alte state postsovietice, face parte din componenţa aşa-numitei „vecinătăţii apropiate” a Federaţiei Ruse, considerată drept zona a sa de influenţă. Odată cu extinderea spre est a UE, Moldova devine şi un „vecin apropiat” al UE şi datorită acestei duble calităţi de „vecin” al Rusiei şi al UE, se pare că nici una din cele două probleme-cheie de pe agenda relaţiilor dintre UE şi Republica Moldova, integrarea europeană şi soluţionarea problemei transnistrene – nu va putea fi realizată fără participarea, într-un fel sau altul, a Rusiei.

Pentru Republica Moldova relaţiile cu Rusia rămîn unele extrem de importante datorită rolului pe care aceasta continuă să-l deţină în reglementarea conflictului transnistrean în calitate de stat garant, a pieţei imense de desfacere pentru produsele moldoveneşti, a dependenţei cvasitotale a de agenţii energetici ruseşti etc. O relaţie viabilă şi funcţională cu Federaţia Rusă este absolut necesară pentru asigurarea intereselor naţionale ale Republica Moldova, însă aceste relaţii trebuie să fie construite pe alte principii decît cele care au existat pînă în prezent, şi anume pe bază de respect reciproc şi neamestec în afacerile interne.

Vecinul din partea estică a Republicii Moldova este Ucraina, statul care a de asemenea a anunţat opţiunea pentru integrarea europeană în cadrul priorităţilor sale de politică externă şi internă. După revoluţia „orange” din Ucraina din decembrie 2004, noua conducere ucraineană şi-a exprimat intenţia fermă de integrare europeană şi de continuare a eforturilor de edificare a unui stat de drept, bazat pe principiile economiei de piaţă. Ucraina este unul din statele-membre ale PEV şi a semnat un Plan Individual de Acţiuni cu UE în februarie 2005. Printre altele, acesta prevede o colaborare mai strînsă dintre în asigurarea securităţii în regiune, în special prin cooperarea în vederea identificării unei soluţii viabile a conflictului transnistrean. Aspiraţiile europene ale Ucrainei au fost recunoscute şi încurajate de liderii UE în cadrul Summit-ului UE–Ucraina din decembrie 2005, inclusiv datorită rolului important pe care l-a jucat această ţară în eforturile de soluţionare a conflictului transnistrean şi în lansarea misiunii UE de asistenţă la frontiera moldo-ucraineană. În acelaşi timp, noua conducere a Ucrainei îşi propune să joace rolul de lider regional, în special prin revigorarea GUAM-ului şi lansarea iniţiativei comune cu Georgia de creare a Comunităţii Opţiunii Democratice cu scopul promovării democraţiei şi a valorilor europene în statele regiunii, la care participă şi Republica Moldova. Aceste evoluţii de la Kiev, dar şi apropierea relaţiilor dintre UE şi Ucraina, sporesc capacitatea ei de a deţine un rol stabilizator la nivel regional şi deschid noi perspective de dezvoltare a relaţiilor moldo-ucrainene, care ar viza în primul rînd cooperarea în procesul de reglementare transnistreană, colaborarea la securizarea frontierei moldo-ucrainene, colaborarea regională în vederea realizării intereselor economice şi politice comune, intensificării schimburilor comerciale etc. În contextul participării atît a Republica Moldova, cît şi a Ucrainei la PEV, precum şi a aspiraţiilor europene împărtăşite de aceste două state, cadrul european este unul extrem de propice pentru dezvoltarea şi fructificarea acestor relaţii în baza respectului reciproc şi a unui climat de încredere.

Vecinul din Vest al Republicii Moldova este România, care la 1 ianuarie 2007 a aderat la UE Relaţiile cu România, primesc o proeminenţă deosebită în politica externă a Republica Moldova, României deseori îi este atribuit rolul de „locomotivă” în procesul de integrare în structurile europene a Republicii Moldova. Importanţa unor bune relaţii cu România este dictată atît de puternicele tradiţii istorice şi culturale care ne leagă, cît şi de o serie de considerente de ordin practic, cum ar fi importanţa legăturilor comerciale moldo- române pentru producătorii autohtoni, colaborarea în domeniul securităţii energetice a Moldovei, cooperarea moldo-română în cadrul iniţiativelor regionale pentru Europa de Sud-Est etc. În ultimii ani relaţiile dintre Republica Moldova şi România au căpătat o mai mare amploare: Republica Moldova a fost primul stat vizitat de către Preşedintele României Traian Băsescu, după alegerea sa în funcţie în decembrie 2004. Au fost reluate consultările la nivel de şefi de stat, prim-miniştri şi miniştri de externe, precum şi dialogul în domenii-cheie de cooperare bilaterală, cum sînt problema energetică şi cea transnistreană, cu privire la cooperarea regională şi procesul de integrare europeană. În plus, România sprijină demersurile autorităţilor Republicii Moldova de apropiere de structurile europene şi euroatlantice. Anul 2005 a cunoscut şi o activizare semnificativă a diplomaţiei române cu privire la problema transnistreană, pe care a discutat-o în cele mai importante cancelarii ale lumii, însă în anii 2006-2008 relaţiile dintre părţi s-au răcit din diferite cauze.

Pentru Republica Moldova, problema conflictului nesoluţionat din raioanele de est ale RM este un obstacol-cheie în calea edificării unui stat viabil, democratic şi prosper, dar şi pentru realizarea obiectivului de integrare europeană. De circa 18 ani, Republica Moldova nu este un spaţiu politic, administrativ, economic şi social-cultural unic, strategia de ţară a UE pentru Moldova din 2001 formula astfel această problemă: „Disputa transnistreană afectează masiv relaţiile externe ale Moldovei şi dezvoltarea sa economică. Moldova nu va putea realiza progrese limitate spre consolidarea instituţiilor sale  democratice şi dezvoltarea economică atît timp cît persistă conflictul transnistrean.” [21]

Cu o populaţie de circa 550.000 de oameni şi un teritoriu de 4.163 km2, regiunea transnistreană a evoluat de la proclamarea „independenţei” în 1991 şi pînă în prezent într-o entitate statală de facto şi care nu este controlată de autorităţile centrale moldoveneşti. Următorii factori ne ajută să înţelegem amploarea daunelor economice, politice şi de securitate cauzate Republicii Moldova de acest conflict nesoluţionat: [22]

  1. De 18 ani transnistria este detaşată de la spaţiul economic, vamal şi monetar al Republicii Moldova. Potrivit estimărilor unor experţi străini, bugetul Republicii Moldova pierde anual cca 200 milioane dolari SUA (cca 13 % din PIB-ul Moldovei) din contul neincasării plăţilor vamale şi fiscale şi a costurilor de tranzit al mărfurilor moldoveneşti pe teritoriul transnistrean. În plus, conflictul este o potenţială sursă de instabilitate şi un factor descurajator pentru investiţiile străine în economia naţională.
  2. O bună parte din unităţile industriale de pe teritoriul transnistriei au fost privatizate de către liderii secesionişti ilegal, fără participarea autorităţilor moldoveneşti şi în condiţii mai mult decît dubioase. Atît veniturile legate de activitatea acestor întreprinderi, cît şi cele provenite din privatizarea lor merg în „bugetul” regiunii transnistrene.
  3. Din cauza nerecunoaşterii internaţionale, regiunea transnistreană se află într-un vid constituţional şi legislativ, care favorizează proliferarea activităţilor ilicite, a contrabandei şi traficului de armament, droguri şi persoane. Aceste activităţi se extind în afara regiunii şi contribuie la proliferarea activităţilor economice tenebre, a crimei organizate şi a fenomenului corupţiei în toată Moldova şi chiar dincolo de hotarele ei.
  4. Staţionarea ilegală a trupelor şi muniţiilor ruse în regiunea transnistreană vine în contradicţie cu principiul constituţional de neutralitate a Republicii Moldova şi creează importante riscuri de securitate pentru Republica Moldova, dar şi la nivel regional.
  5. Dubla poziţie a Federaţiei Ruse vizavi de problema transnistreană, calitatea de stat garant în procesul de reglementare transnistreană, pe de o parte, şi sprijinul politic şi economic acordat regimului neconstituţional, pe de altă parte, creează obstacole pentru dezvoltarea unor relaţii viabile şi funcţionale dintre Republica Moldova şi Rusia.
  6. Existenţa unui regim nelegitim în regiunea transnistreană şi lipsa controlului de facto al autorităţilor moldoveneşti au consecinţă violarea la scară largă a drepturilor şi libertăţilor constituţionale a circa 550.000 de cetăţeni ai Republicii Moldova etc.

Astfel, în ciuda caracterului aparent „paşnic” şi al existenţei „neobservate” a conflictului transnistrean, factorii de mai sus denotă necesitatea şi oportunitatea identificării unei soluţii viabile şi durabile a conflictului transnistrean. Eforturile de identificare a unei soluţii politice a conflictului transnistrean continuă de circa optsprezece ani, însă s-au soldat cu puţine rezultate. Mecanismul de negocieri politice la care participă părţile moldovenească şi transnistreană precum şi reprezentanţii din partea OSCE, Rusiei şi Ucrainei nu a reuşit să identifice o soluţie viabilă cu privire la statutul regiunii pînă în prezent. Din această cauză autorităţile moldovene au întreprins mai multe eforturi în vederea internaţionalizării eforturilor de reglementare. În septembrie 2005, SUA şi UE s-au alăturat mecanismului de negocieri în calitate de observatori. În mai 2005, Preşedintele Ucrainei Victor Yuşcenko a propus un plan de reglementare, care are la bază principiul soluţionării conflictului transnistrean prin democratizarea regiunii. La 10 iunie 2005, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat o Declaraţie cu privire la planul de reglementare transnistreană propus de Ucraina, Apelul cu privire la criteriile de democratizare a regiunii transnistrene şi Apelul cu privire la principiile şi condiţiile de demilitarizare a regiunii transnistrene. Aceste documente exprimau voinţa Parlamentului de a sprijini planul ucrainean şi propuneau o serie de îmbunătăţiri ale acestuia. La 22 iulie 2005 Parlamentul a adoptat Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al regiunii transnistrene, care proclamă regiunea transnistreană drept unitate teritorial-administrativă în componenţa Republicii Moldova care îşi va exercita prerogativele în conformitate cu prevederile constituţionale ale Republicii Moldova. Consensul politic fără precedent cu privire la principiile şi modalităţile de soluţionare a conflictului transnistrean reflectat în iniţiativele Parlamentului de la Chişinău, extinderea formatului de negocieri, dar şi noua conjunctură regională creată după revoluţia „orange” de la Kiev şi aderarea României la UE deschid noi posibilităţi pentru soluţionarea problemei transnistrene şi pentru o implicare mai mare a UE în eforturile de reglementare. Pentru UE, problema transnistreană reprezintă o importantă sursă de instabilitate şi insecuritate. Strategia Europeană de Securitate adoptată în decembrie 2003 constată că extinderea UE conduce spre apropierea de „zonele problematice” din vecinătatea europeană şi că „este în interesul european ca statele de la hotarele UE să fie bine guvernate. Statele vecine care sînt angajate în conflicte violente, statele slabe în care proliferează crima organizată, societăţile disfuncţionale... toate acestea reprezintă probleme pentru Europa.”

Aşadar,eforturile, îndreptate spre optimizarea şi perfecţionarea politicii externe şi promovarea interesului naţional al Republicii Moldova în condiţiile proceselor de globalizare sunt legate în mod direct de dezvoltarea politicii interne şi a economiei naţionale, Republica Moldova a încercat să promoveze o politică multivectorială, dar fără succese mari, fiindcă nu dispune de potenţial şi resursele necesare, nu şi-a definit clar interesele naţionale şi deseori se conduce de logica războiului rece „ori..., ori...”. Este evident că strategia de integrare europeană trebuie să fie prioritară, fapt care nu presupune expres abandonarea deplină a altor direcţii de politică externă.

Republica Moldova trebuie să-şi definească priorităţile de politică externă şi mai ales interesele naţionale pentru a putea recruta energii sociale în vederea valorificării lor pentru ca să devină un stat contemporan, în care cetăţenii să se poată autorealiza în Patrie.